Iris a fost un bebeluş ţinut mult în braţe. Nu, n-am învăţat-o în braţe, aşa cum mi s-a tot zis că am făcut (sau că mi-am făcut-o cu mâna mea, spus mai elegant), ci a fost bebeluşul care nu se oprea din plâns decât atunci când era ridicat, cu braţele mele în jurul lui. Nu accepta să fie întinsă nici în pătuţ, nici în cărucior, nici pe jos, nici pe sus, nici la stânga sau la dreapta, nicăieri altundeva decât în braţe. Doar ale mele.

Jur că am fost la distanţă mică de a pocni direct în meclă, oameni care îmi spuneau adesea că n-o să-mi mai coboare din braţe niciodată, sau alte mame care-mi declarau pe ton superior că ele au avut grijă să nu-şi înveţe copiii aşa. Aveam impresia că eu şi oamenii ăştia vorbeam limbi diferite.

Cum, suflete, să n-o iau în braţe dacă plânge? Cum să văd corpul ăla mic chircindu-se şi zguduindu-se de plâns, carne din carnea mea şi să nu-l iau în braţe? Când ştiam că acolo se va linişti, cum? Că guriţa va lua iar forma unei căpşuni şi nu va mai sta deschisă într-un ţipat care-mi sfâşia sufletul, cum?

Să ne înţelegem că nu toţi copiii sunt la fel, doh. De exemplu Iris nu tăcea la nimeni altcineva, nici măcar la M. I-o puteam pune în braţe doar cât mă duceam la budă, însă ea nu se oprea din plâns decât când mă întorceam. Şi-apoi când auzeam pe câte cineva că ăsta e răsfăţ, răs-făţ da, la un nou născut răsfăţ, auzi colea, mă băşicam toată. Nici nu o să deschid subiectul asta cu răsfăţul, pentru că o prostie mai mare decât asta nu există.

Zilele trecute o ţineam pe Iris în braţe şi am remarcat cât de tare îi atârnau picioarele pe lângă corpul meu. Adevărul e că nu-s nici eu vreo handbalistă înaltă, însă imaginea noastră reflectată în oglindă a fost ca un nou bobârnac. Creşte! Dar eu tot o duc în braţe şi-o s-o mai duc fix cât vrea. Dar fix atât cât vrea!
Şi ghici ce? Nu s-a mutat acolo, vrea hopa sus când simte nevoia să îmi arate că mă iubeşte, când îmi ţine faţa între palmele ei mici, nasul lipit de al meu şi-mi spune: te iubesc, mama.

Sau când se loveşte şi are nevoie de îmbrăţişarea mea ca să treacă mai repede.
Sau când ne întoarcem din parc şi oboseşte.
Sau când e supărată şi are nevoie de consolare.

Doar eu, mama ei, pot să fac lucrurile astea mai uşoare pentru ea, doar când stă cocoţată în braţele mele trec toate, şi muci, şi bube, şi supărări sau julituri. Şi sunt sigură că nu pentru multă vreme de-acum înainte. Aşa că dacă-ţi vine să mai spui “vai ce fată mare, dă-te jos de-acolo” când mă vezi cu fiică-mea în braţe, îţi sugerez să-ţi înghiţi cuvintele.

Îţi mai spun şi că nu, nu sunt chinuită de faptul că vrea în braţe, nu, nu mă deranjează că mă dor mâinile, nu, nu, nu. S-ar putea să te surprindă să afli că mie îmi place s-o ţin în braţe. Îmi place să-i simt greutatea. Îmi place să stea atât de lipită de mine, încât să-i simt bătăile inimii pe pieptul meu. Să-mi ţin copilul în braţe e un privilegiu, nu un răsfăţ, e o declaraţie de dragoste, nu o corvoadă.
Încetaţi, nu ne mai spuneţi să nu ne ţinem copiii în braţe!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook