Ca să nu pierd toate perlele lui Iris (şi câteva aparţinând lui bărbată-miu, ce-i drept) postate pe pagina de Facebook, de-a lungul timpului, m-am gândit că ar fi fain să le adun într-un articol. În felul ăsta, când avem nevoie de o porţie sănătoasă de râs, ne facem un castron de popcorn, citim toate năzdrăvăniile şi ne binedispunem.

Aşa că, there you go 🙂

> Când se întoarce bărbatul acasă cu copila care mai poartă un singur pantof, şi te întreabă senin:
– Dar eşti sigură că ai încălțat-o cu amândoi?

> Iris a adormit (sau aşa cred eu). Mă îndrept spre uşa camerei încercând să ies şi parchetul scârţâie sub paşii mei.
Capul mic se ridică:
– Ţe a făcut mama?
– Nimic Irisule, pune capul la loc, culcă-te.
Se ridică în fund:
– Ţe a făcut mama? Mama a făcut pâiţ.
– N-am făcut tu Iris, a scârţâit parchetul.
Râde cu capul lăsat pe spate şi mă arată cu degetul:
– Mama a făcut pâiţ. A făcut mama.

> Iris îşi face de lucru cu tocătorul de lemn.
– Ce faci acolo, tu Iris?
– Toacă Iis. Ca mama.
– Hmm, şi ce toci tu acolo?
– O vânătaie.

> Momentul ăla când la două noaptea, eşti trezită de un deget arătător mic care-ţi apasă ritmic vârful nasului, în timp ce o voce subţire şopteşte: bip biiiip, bip biiiip, bip biiiiip.

> Într-un moment de tandreţe, îmi mângâie încet faţa. Constată:
– Mama n-aie mustaţă.
– Nu puiule, din fericire n-am.
– De ţe n-aie mama mustaţă ca bunicu?
> -Tu Iris, cum e mărul tău?
– E otăvit, ioşu şi bun.

> Momentul ăla când singurul argument care o convinge să te lase să-i prinzi părul, e că o să aibă o codiţă frumoasă ca a lui tată-su.

> Îi iau fața între mâini, şi-i spun:
– Tu Iris, tare aş vrea câteodată să ştiu ce e în căpuşorul ăsta al tău.
– Codițe, Iis aie codițe în căpuşoi.
> – Iris, aştepți să mergem la bunici?
– Da, meigem cu maşina. Iis tebe să stă în scaun.
– Ce-o să-i zici bunicului când o să-l vezi?
– Mustățosuie!

>- Mama , ţe e ăsta?
– Un cartof copt.
– Cum e un caitof copt?
– E copt în cuptor.
– Cum e caitofu copt în cuptoi?
– E un cartof dulce, l-am copt pentru tine.
– Cum am copt pentu tine?
– L-am băgat în cuptor şi s-a copt la căldură.
– Cum ia căiduiă?
– Când apăsăm butonul de la cuptor, el se încălzeşte.
– Cum e caitofu duice?
– E portocaliu.
– Cum e caitofu poitocaiu?

> – Mama, unde e papucu ţelelaltă?
– Celălalt, Iris. Unde e papucul celălalt.
– Mama ţ-a zis?
– Te-am corectat. Te-am învăţat cum se spune corect.
– Da. Mama a coiectat pe Iis. Unde e papucu?
– Care papuc?
– Papucu ţelelaltă.
– Celălalt, puiule.
– Unde e?
– Ce?
– Papucu.
– Care?
– Papucu ţelelaltă.

> Discuţie între părinţi. M îmi spune:
– Fiică-ta şi-o scos mucii din nas şi mi i-o întins mie pe faţă.
– Zi mersi că n-o scos nimic din chiloţi.

> – Ai mâncat?
– Da.
– Ce ai mâncat?
– O chifuteluță.

> Când eşti la baie şi de partea cealaltă a uşii de aude un ciocănit firav şi o voce subţire:
– Hai afaiă ia zapadăăă. Hai un om să constuim.
Nu înţeieg de ţe nu îmi voibeşti, de ţe tascuzi, de ţe nu întaiiiiim.
Eiam nedepăcite şi nuţeieg de ţe te ascuzi aşaaaaaa.
Mama, mama, mama deschide uşa.

> Se spune că generaţia părinţilor noştri, pupa copiii doar în somn.
Nu ştiu zău cum făceau, eu pe Iris n-am curaj s-o pup când doarme.

> Când fiică-ta aleargă după un băiețel în supermarket, cu o frunză de gulie în mână strigând:
– Băiețelu cântă cu Iis. Bate vântu fuzeieeee. Haide băiețelu, cântă.

> – Tu Iris, ce-ai mâncat cu tata?
– Moschine.
– Mhm? Ce puiule?
Cu gura plină:
– Moschine a mâncat Iis. Sunt bune moschineie.

> – Mama, vau stugui.
– Tu Iris, fix struguri n-avem, dar vezi că ţi-am pus în castron nişte felii de măr şi portocală.
– Nu vei potocaiă, Iis va stugui.
– Îl putem ruga pe tata să meargă mai târziu să cumpere dacă vrei musai.
Pe ton plângăreţ:
– Nu vei tata cumpeie stugui. Mama cumpeie.
Îmi dau ochii peste cap.
– Atunci va trebui să aştepţi până după somnul de prânz. Dacă n-o să viscolească, mergem împreună să cumpărăm struguri.
– Nu vei Iis să domi. Vei stugui.
– În regulă, mergem mai târziu să luăm.
– Nu vei megem afaiă.
Începe să plângă:
– Nu vei stugui, nu pace stuguii. Iis mănâncă potocaiă. Mamaaaa, dau potocaiăăă.
Imi mai dau o dată ochii peste cap, trag adânc aer în piept şi-o iau in brate.

> Iris se culcuşeşte galeş în braţele lui tată-su. Îl mângâie delicat pe burtă:
– Tata aie bebeiuş.
Cred că nu mai facem sarmale până la Crăciunul viitor.

> Îmi usuc părul cu feonul. Iris, îi anunţă pe bunici:
– Mama usucă păiu cu aspiatoiu.

> Momentul ăla când copilul calcă pe o piesă lego cu picioarele goale, iar tu nu ştii dacă să-l compătimeşti sau să-ți foloseşti râsul de vrăjitoare şi să-l întrebi: “doare, hă?”

> Îl întreb pe M:
– Iris a mâncat ceva?
– A mâncat o margaretă.
– Uhm, ce anume e aia?
– O din-aia, loredană din-aia, cum îi zice…
– Clementină?
– Aşa, o clementină a mâncat.

> Aseară după baie, îmi mărturiseşte:
– Iis e supăiată.
– Aoleu, dar de ce tu Iris aşa?
– Puntu că mama a spăiat şi plătit păiu lu Iis.

> – Tu Iris, ce mănânci?
– Supă cu băieţei. E bună.

> M îi citea lui Iris, în timp ce eu pregăteam cina:
– Zâna Albastră a văzut că Pinocchio e sincer şi l-a transformat într-un băieţel în carne şi oase.
– De pui!

> Facem baie. Iris se uită în jos:
– Iis n-aie sutien.
Se uită la mine:
– Mama n-aie sutien.
Concluzionează în cele din urmă că totuşi măcar una dintre noi e decentă:
– Mica sienă aie sutien.

> Arată către inel şi mă întreabă:
– Ţe ete ata?
– E verigheta mea.
O pipăie şi se uită la mine întrebător. Îi explic:
– Eu am una şi tata încă una, la fel ca a mea. Înseamnă că suntem căsătoriţi unul cu celălalt.
Mă corectează repede:
– Nu, tata e cătăită cu ată iegina. Cu iegina cea ia (rea).
Hmmm, încearcă oare copila să-mi transmită ceva?

> – Tu Iris, cine o fi asta cu pălăria aşa de ascuţită?
– E o piăjitoaie!

>  Eu:
– Pisicuţă, pis pis pis,
Te-am visat azi noapte-n vis,
Te spălai, te pieptănai,
Fundă roşie-ţi puneai
Iris:
– Pisica aie fundu ioşu.

> Tu, ăla care te-ai gândit ce idee bună ar fi să pui în toate magazinele de cartier automate care vând mingiuțe la 50 bani, sper să-ți nască nevasta septupleți şi să fii nevoit să-i duci pe toți cu tine la cumpărături.

> – Tu Iris, ce mănâncă veveriţa?
– Bebeiţa mununcă muci.

> Iris işi pune la ochi ochelarii de soare ai lui tată-su.
– Ce faci, tu Iris?
– Iis aie fig a ochi, pune ocheiaii.

> Deodată, de nicăieri, întreabă:
– Ține e pefectă?
Eu de colo, uitând pentru o clipă că are doar doi ani şi făcând pe înțeleapta:
– Tu Iris, nimeni nu e perfect.
Se gândeşte puțin şi decide:
– Mama nu e pefectă.

> Când în timpul somnului de prânz, auzi copilul scâncind, te duci la el şi îţi dai seama că doar ţi s-a părut. Dar acum eşti blocată, nu mai poţi ieşi din cameră pentru că se mişcă atunci când îţi pocneşte genunchiul dacă vrei să păşeşti.

> – Iris, vrei măr?
– Nu vei, e otăvită!

> Momentul când în liniştea pioasă din curtea mănăstirii, oamenii ascultă rugăciunea rostită de vocea gingaşă a unei măicuțe. Apoi fiică-ta începe să strige:
– La Mama Veche, peieeecheee.
Priceless!

> Ştii sigur că ai învăţat-o bine pe aia mică regulile elementare de circulaţie când:
– Iris, hai să-ţi pun bretelele.
– Nu vau beteieie.
– Dacă nu ţi le pun, e posibil să-ţi cadă pantalonii pe stradă şi să rămâi în fundul gol.
– Nu pe tadă, pe totau (trotuar) cade beteieie, fundu gol.

> Îi pun în farfurie bucățele de ficat.
– Ce asta? Cane?
– E ficat. Mănâncă dacă vrei.
– Ficatu tău.
– Nu-i al meu, a fost al puiului.
– Ficatu tău.
– Nu, ficatul puiului.
– Vau ficatu tău. Mama dau ficatu tăăăuuu!!!

> Momentul ăla când singurul argument care o convinge să te lase să-i prinzi părul, e că o să aibă o codiţă frumoasă ca a lui tată-su.

*Îi curăț un ou fiert pentru micul dejun. Îi plac ouăle, aşa că se agită nerabdătoare. Şi strigă:
– Mama s-a ouat.

> Se trezeşte şi imediat începe să vorbească.
– Bună Iis. Ci paşi? A tezit Iis. Ae câine Iis. A definaiu nu țipăm, definu nu face hop dacă țipăm. Mama, Iis a făcut pâiț.
Bună dimineața şi voua!

> – Tu Irisule, îţi mai dau ceva să mănânci?
– Da.
– Ce anume să-ţi mai dau?
– Sanată de barză.

> – Mama e pițesă.
– Mulțam tu Irisule, dar parcă n-aş vrea să fiu fix prințesă.
– Mama e tanti.
E a mea, sigur nu mi-au dat alt copil la spital.

> Momentul în care realizezi că tu de fapt la fel te joci şi cu copilul, şi cu câinele. Amândurora le arunci mingea şi apoi aştepţi să ţi-o aducă înapoi.
Ups!

> – Irisule, te iubeşte mama.
Mă priveşte atentă. Ridică din umeri.
– Cu funduiețu faci pupu.

> Alint de dimineață:
– Iris, tu zăpăcită mică.
– Mama, zăpătită maie.

> Momentul în care te loveşti la degetul mic de la picior şi nu mai poţi înjura cu patimă.
Pentru că desigur, acum eşti mamă!

> Când îi dai copilului pară, dar îi spui că e măr, ca să nu mai plângă, (pentru că fix măr urlă că vrea şi tu fix din-ăla n-ai să-i dai) se numeşte că ai minţit?

> Mâncăm:
– Cane poc.
– Nu e porc, e carne de pui, Irisule.
– Poc. Cane poc.
– Pui. E de pui.
– Cane pisică. Cane câne.
No bun, cred ca luăm o pauză de la cărțile cu animale.

> Noi două la cumpărături:
– Iris, ce-am spus că trebuie să cumpărăm?
– Uoşii, măsine, binză.
– Atât?
– Şi doi oasanți. (elefanți)
– Tu Iris, da’ nu cred că avem atâția bani la noi.

> Ştii sigur că te machiezi rar, când după ce ţi-ai pus ruj, copilul se uită la tine cu ochii mari şi gura căscată.

> Când copilul descoperă că ajunge la întrerupătoare, iar tu afli cum e să locuieşti într-o discotecă.

> Când îți trimiți bărbatul la cumpărături, iar el te sună din magazin să-ți spună că nu găseşte… bonsai.
– Ce nu găseşti?
– Copac din-ăla verde, cum îi zice?
– Broccoli?
– Da, din-ăla nu este.

“Dosar de Mamă” e şi e Facebook