Una dintre realizările de care sunt foarte mândră, e faptul că am reuşit să mă las de fumat. Sunt cu atât mai mulţumită că am făcut-o cu câţiva ani înainte să rămân însărcinată cu Iris.

Ok, am stabilit că nu mai fumez, m-am lăudat în trecut şi aici, însă asta nu mă face tocmai liberă de dependenţe. Beau cafea. Fără lichidul ăsta, nu deschid ochii decât pe jumate, cafeaua e viaţă, cafeaua e dimineaţă, cafeaua e cu abur frumos mirositor, cafeaua e iubire, cafeaua e cu lapte, cana cu cafea îmi încălzeşte mâinile, îmi începe fiecare zi, la asta n-o să renunţ niciodată, noi două am dezvoltat o relaţie specială. Doar în sarcina am băut fără cofeină, dar cafeaua decofeinizată e a big fat lie.

Şi apoi mai e el. Fin, cu o uşoară pişcătură iute, cu amora subtilă de usturoi (zici că nu se poate subtil când vorbim de usturoi? ba se poate), merge mâncat cu orice. Dacă M pleacă singur la cumpărături, îmi aduce cu siguranţă o sticlă, nici măcar nu verifică în prealabil dacă mai am sau nu. Pentru că ştie că-l mănânc cu orice. Până şi Iris ştie că ăla e sosul lui mama.
“Mama mănâncă sos iute”

Sriracha, el e păcatul meu iute. Niciodată nu am doar o singură sticlă acasă, pentru că niciodată nu-mi ajunge. Îl mănânc cu mâncare chinezească sau curry indian, îl pun pe sandvişuri, pe legume, pe carne gătită în orice fel, pe ouă, pe snacks-uri, pe paste, pe burger, până şi pe sarmale mi-am pus la Crăciun. Uneori îmi pun câte-un strop pe arătător şi-l mănânc aşa, simplu, doar pentru savoarea pişcăcioasă pe care o are.
Nu, postul asta nu e reclamă, nu mă plăteşte nimeni pentru el, e doar declaraţia mea de dragoste pentru Sriracha.

Iubirea mea pentru iute s-a dezvoltat în perioada în care am lucrat pe vase de croazieră. Munceam în tură de noapte, parte dintr-o echipa formată din indonezieni şi filipinezi. Eu eram singura europeană dintre ei. Pentru că la ora la care noi terminam munca, micul dejun încă nu era servit, trebuia să ne descurcăm cumva. Aşa că puneam bani grămadă şi plăteam un bucătar să ne gătească. Ce putea găti pentru o gaşcă de cinşpe asiatici şi o europeană? Mâncare asiatică, doh!

Aduceau orezul într-o oală mare, iar atunci când îi ridicau capacul, din ea ieşeau aburi calzi şi îmbietori. Tot pe vas am învăţat să iubesc orezul, să-i apreciez albeaţa şi versatilitatea. Într-o altă oală era carnea, de obicei de pui, gătită într-un sos tare iute. În prima dimineaţă am făcut şi eu cum am văzut că făceau colegii mei. Am aranjat în farfurie o porţie rezonabilă de orez, apoi i-am adăugat în tovărăşie, o porţie mai micuţă de carne cu sos. Îmi amintesc cum mă uităm la bizarul meu mic dejun, întrebându-mă cum o să mă satur eu cu atât de mult orez şi atât de puţină carne.

Însă într-un mod surprinzător, combinaţia era absolut demenţială. Orezul se combina atât de bine cu sosul, care deşi părea puţin la început, ajungea să condimenteze fiecare boabă în parte şi să creeze o explozie incredibilă de gust. Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de mâncarea iute. Aşteptam sfârşitul turei de noapte cu nerăbdare, doar pentru plăcerea de a mânca orezul cu carne, acelaşi, în fiecare dimineaţă. V-aţi putea gândi că după o săptămâna m-aş fi săturat de acelaşi fel de mâncare. Dar nu, eu savuram fiecare farfurie de parcă ar fi fost prima, în timp ce colegii mei se amuzau în indoneziană sau tagalong despre cum mânca europeana cot la cot cu ei.

Apoi, când m-am întors acasă, am căutat multă vreme un sos care să îmi satisfacă plăcerea de a mânca ceva iute şi gustos. Ei bine, am tot căutat, până l-am găsit pe Sriracha, şi a fost dragoste la prima degustare. Te iubesc, măi Sriracha, fără tine nu e soare, zău că nu te mint. Uite, as we speak, am două sticle în cămară, numai pentru mine.
Hi, my name is Simona, and I am a Sriracha addict!
Voi ce dependenţe aveţi?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.