Mama singură, să nu uităm de ea

1 (7)Că e greu cu copii nu cred ca poate cineva contesta. E şi frumos, desigur, dar nu mereu, iar câteodată ai nevoie de o pauză. Dacă faci parte dintr-un cuplu, atunci când simți ca răbdarea şi bateriile te lasă, poți pasa copilul soțului. Ce faci însă dacă nu-ți permiți luxul ăsta? Dacă nu e nimeni acolo ca să te elibereze măcar cinci minute pe zi? Ce faci dacă eşti doar tu, mamă singură?

Ştiu că multe dintre noi spunem că de când suntem mame nu mai avem timp de altceva, că rolul ăsta ne ocupă tot timpul şi ne cam seacă toate tipurile de resurse, însă dacă ne uităm în ograda unei mame singure, o să ni se facă uşor ruşine să constatăm că poate totuşi pentru noi nu e chiar aşa greu cum pare la prima vedere.

Femeile astea îşi pun de cele mai multe ori viața on hold. Pentru că nu prea e altă cale, nu se poate altfel. Copiii trebuie hrăniți, îmbrăcați, plimbați, duşi la grădiniță/ şcoală/ antrenamente/ diverse alte activități, cumpărăturile trebuie făcute, curățenia şi spălatul hainelor asemenea. Pe toate astea le fac mamele singure şi încă multe altele fără să se plângă, poate că nici n-ar avea cui de altfel.

Copiii au nevoie şi de atenție, de dragoste, de timpul părintelui. Să-i crească singure presupune muncă dublă, ca să se asigure ca cei mici au parte de toate astea.

Mama singură a avut şi ea povestea ei de dragoste, şi-a dorit copiii pe care acum îi are, însă n-a anticipat viitorul. N-a bănuit că lucrurile vor decurge aşa. Probabil a visat la o familie formată din mamă şi tată, însă uite că acum ea trebuie să fie ambele. De multe ori îi iese admirabil şi ne-ar putea preda lecții despre curaj, independență şi dăruire.
Doamne, cât o admir pe mama singură!

A învățat să strângă şuruburi, să schimbe becuri, roți de bicicletă şi să repare robinete care picură.

S-a săturat să o întrebe toată lumea unde îi e bărbatul, dacă mai sunt şanse de împăcare, dacă plăteşte pensie alimentară, daca vizitează copiii, dacă n-are de gând să se mărite iar, că doar n-o să rămână singură toată viața aşa fată frumoasă ca ea.

Ar prefera probabil să nu mai presupunem că e musai nefericită, s-ar putea să fie chiar mai fericită decât noi, cu toate că munceşte pentru doi.

Nu uită că l-a iubit cândva pe tatăl copilului ei şi chiar dacă acum lucrurile sunt diferite, înțelege că e singurul pe care acesta îl va avea vreodată, aşa că nu-i vorbeşte urât despre el.

N-are nevoie ca noi s-o compătimim.

Se gândeşte cu îngrijorare la viitor, la posibilitatea că ceva i s-ar putea întâmpla, că atunci copiii ei ar rămâne singuri.

E conştientă de şuşotelile şi curiozitatea celor din jur.

Îşi învață copiii să se bazeze unul pe celălat, pentru că asta face şi ea, ține familia unită.

Trebuie să ia singură decizii importante legate de copii, iar mai apoi e nevoită să şi le asume.

Nu ştiu ce vede ea când se priveşte în oglindă, însă ştiu ce văd eu când mă uit la ea. Văd determinare şi curaj, văd forță şi putere de sacrificiu. Mă uit la casa ei şi văd un cămin cald pentru copiii ei. Mă uit la copiii ei şi-i văd cu fețele întoarse către ea, către femeia asta care le e şi mamă şi tată. Se uită la ea şi zâmbesc.

Vor fi bine copiii tăi, dragă mamă singură. Vor creşte şi ei la fel ca alții, fix aşa cum speri şi îți doreşti. Nu le-ai răpit nimic, nu i-ai privat tu de prezența nimănui. Iubirea ta îți creşte copiii, iubirea ta pentru ei îți dă putere şi lasă-mă să-ți spun că eşti nemaipomenită!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Murdăria nu e chiar bau bau

1 (11)

Iris nu e copil din-ăla scos din cutie. Rar, spre niciodată arată impecabil. Da, ştiu, e firesc la un copil de doi ani jumate. Iar pentru mine, treaba asta e perfect în regulă. Gura îi e mai tot timpul mânjită, ba cu resturi de ardei, ba de iaurt, ba de rodie, asta pentru că mereu ronţăie ceva.

Şi-apoi hainele, pff, păi 80% din ele sunt pătate. De cele mai multe ori tot cu mâncare. Pentru că uneori îi mai cade din gură (oricât încerc eu să o învăţ că nu-i tocmai ok să mănânce şi vorbească în acelaşi timp), iar alteori îşi mai şterge ea fără milă mâinile de bluze sau pantaloni.
Nu mă deranjează deloc treaba asta. De altfel mi-e chiar greu să pricep de ce nu toţi copiii au voie să se murdărească, de ce trebuie să le atragem mereu atenţia chiar şi când ei sunt atât de mici. O să-mi spuneţi că obiceiurile bune se însuşesc devreme. Apăi, eu zic că-s altele mai importante pe care să şi le însuşească un copil de doi ani, de exemplu.

Sau dacă pentru părinte e musai să aibă un copil curat, atunci sugerez să nu-l mai ducă în parc. E greu pentru un copil să plece de-acolo fără nisip în păr, genunchii pantalonilor înverziţi, sau fără să pună mâinile pe jos.

Vrem să-i învăţăm tone de lucruri pe copii, însă de multe ori uităm că nu au musai nevoie de toate informaţiile respective. Copiii trebuie şi au nevoie să se joace, să descopere, să experimenteze, iar toate astea presupun murdăriere.

Generaţia mea avea mame care spălau hainele întregii familii la mână. Imaginaţi-vă că pe lângă tot ce aveţi de făcut, ar trebui să spălaţi hainele cu mâna. Îmi amintesc cum mâinile mamei mele aveau răni la încheieturi şi degete. Noi n-avem problema asta, noi nici măcar nu putem afirma că spălăm, pentru că o face maşina de spălat în locul nostru. Cu toate astea, nu le permitem copiilor să se murdărească.
Tot generaţia mea poate îşi aminteşte cum aveam apă caldă cu porţia în copilărie, cum poate parinţii ne făceau baie doar sâmbătă. Acum, noi n-avem nici grijă apei calde. Şi tot nu-i lăsăm pe copii să se murdărească.

Desigur că e important să îi învăţăm să se spele pe mâini, e important chiar să insistăm să-şi formeze obiceiul asta bun care previne diverse afecţiuni. De fiecare dată când vin de afară şi înainte de fiecare masă. Nu militez pentru mâncat cu mâini murdare, sau a fructelor şi legumelor nespălate. Însă murdăria nu e chiar bau bau.
Faceţi-vă o bucurie: tăiaţi o felie mare de pepene şi puneţi-o în mâinile copilului, nu va uitaţi cu ce e îmbrăcat. Vă garantez că n-aţi văzut niciodată ceva mai fain.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Rămas bun

a (20)

Vacanţa noastră la bunici a ajuns la final, din păcate. În seara asta plecăm spre casă. Am stat aici o lună şi jumătate, iar acum cu bagajele făcute, oftez greu la gândul iar vor trece luni de zile până îmi voi revedea părinţii, sora şi nepoatele.
N-am făcut nimic deosebit cât am stat aici, n-am ieşit nici măcar într-o singură seară la o bere, aşa cum plănuisem fac, n-am stat la bârfă cu prieteni vechi, nimic de genul asta, deşi aşa plănuisem.

În schimb, am stat acasă cu ai mei, am petrecut mult timp împreună, am râs împreună, ne-am mai şi ciondănit unii cu alţii, am mâncat împreună, am răcit rău împreună, ne-am plimbat împreună, ne-am jucat împreună, ne-am băut cafeaua de dimineaţă împreună, am povestit, ne-am contrazis, ne-am acceptat unii pe alţii iar şi iar, ne-am amintit împreună, am şi bârfit împreună, am fost în vizite la neamuri împreună, am făcut totul împreună. Şi vai, cât de bine a fost!

Asta pentru mereu mi-e dor de ei, mereu tânjesc după apropierea fizică de ei, deşi sunt doar la cincisute de kilometri distanţă şi vorbesc cu ei zilnic la telefon. Însă chiar aşa de mică, distanţa asta nu e întotdeauna uşor de parcurs, din motive lumeşti. Ba nu e timp, ba una, ba alta.

Pentru prima dată am lăsat uşurel garda mai jos şi Iris a mâncat şiprostii”, acum la doi ani şi jumătate. Bunica s-a bucurat -i facă gogoşi, da chiar dinalea prăjite în tigaie şi atinse cu ninsoare de zahăr pudră, îngheţată cu zmeură, apoi i-a servit lui Iris şi din compotul de vişine făcut cu mâna ei, da, şi ăla tot cu zahăr.
Iar bunicul i-a povestit “Capra cu trei iezi”, da, fix povestea aia românească în care iezii sunt mâncaţi de lupul care mai apoi arde în foc.

Pentru de-aia sunt bunicii. Ei nu sunt nici mamă, nici tată, la ei acasă putem funcţiona şi după alte reguli, am hotărât sunt alte lucruri mai importante decât acestea. Mi dori ca Iris aibă bunicii aproape şi -i poată vedea în fiecare zi, însă lucrul ăsta nu e posibil.
De obicei când plec din casă alor mei, simt mică, foarte, foarte mică. Nu-mi doresc niciodată îmi iau rămas bun de la ei, ştiu data viitoare când îi voi vedea vor avea fire de păr albe în plus, oboseli ce nu pot fi odihnite aşternute pe chipuri şi aduceri de spate mai accentuate. E la fel de greu şi pentru ei vadă plecând, ştiu bine.

În cursul vizitei noastre, am reuşit o las de câteva ori pe Iris cu bunicii şi ies singură pe străzi. Şi am tot mers, pe zi senină, pe zi cu ploaie sau cu ceaţă, am mers fără ţintă, bucurându de oraşul ăsta de munte, considerat polul frigului din România, i-am bătut străzile întrebându cum naiba n-am putut până acum identific dorul pe care-l simţeam, ca fiind dor de el. Da, de oraşul ăsta din care cândva abia am aşteptat plec.

Oraşul ăsta înconjurat de păduri şi forme de relief, unde maşinile opresc la trecerea de pietoni, unde oamenii au centralele pornite şase luni pe an, oraşul ăsta în care m-am născut şi-n care am crescut. Al naibii de dor mi-a fost de el, fără măcar ştiu. Poate şi pentru după naştere, am fost destul de izolată, ca mai toate mamele care n-au ajutor şi sunt nevoite îşi petreacă toată ziua cu copilul.

M-am plimbat prin oraş ca un turist ce îl vedea pentru prima dată şi întrebam cum de nu-i văzusem frumuseţea până acum, cum de nu-mi bătuse privirea până în sufletul lui? Am respirat aerul ăsta rece, mi-am umplut bine plămânii cu el, mi ajungă până l-oi revedea data viitoare.
Până atunci însă, rămas bun!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Comunicat de presă : Magie în Atelierul Zânelor JCI Constanţa

Afis AZ aprilie 2017
Constanța – Sâmbătă 1 aprilie 2017, Hotel Ibis, str. Mircea cel Bătrân nr. 39B – 41, de la ora 16.00, JCI Constanța dăruiește din magia sa la „Atelierul Zânelor” prin joc și multă distracție.

Atelierul Zânelor este un eveniment caritabil ajuns la cea de-a 15-a ediție, prin care copiii pot face fapte bune și pot oferi cadouri altor micuți din familii defavorizate.

Un număr de aproximativ 50 de perechi formate din copii și părinți vor participa la activitățile organizate de Zâne timp de aproape 3 ceasuri. Prin rotație, echipele vor participa la cele cinci ateliere.

Activitățile din cadrul Atelierului Zânelor sunt următoarele:

  1. Atelierul Bocanilă – în acest atelier copiii vor realiza măști. Cu ajutorul lor se pot deghiza și se vor distra alături de Zâna Măștilor. Fiecare prichindel își va pune amprenta și personalitatea pe propria mască.
  2. Atelierul De încondeiat Ouă – are la bază tradițiile și obiceiurile românești. În acest atelier cei mici vor realiza alături de zâne, cele mai frumoase ouă într-un stil unic.
  3. Atelierul Dactilopictură – Ne vom încălzi bine degeţelele pentru a realiza cele mai frumoase lucrări împreună cu Zâna cea Frumoasă.
  4. Atelierul Kraft – Zâna Primaverii ne așteaptă voioasă şi bucuroasă. Decupăm împreună și facem primăvara să înflorească.
  5. Atelierul Dulcica – după multă joacă şi distracție, colorat sau decupat, Zâna Dulcica ne așteaptă la atelier sa realizăm pentru părinți și bunici cele mai bune prăjiturici.

Condițiile de participare presupun ca fiecare copil înscris la „Atelierul Zânelor” să aducă un mic cadou (hăinuțe, jucării, dulciuri, etc.) pentru cazurile sociale selectate de Zâne. Aceste cadouri vor fi oferite în etapa a doua a evenimentului – PARTEA CARITABILĂ, înainte de Paşte. Micuţii din comuna Amzacea vor primi anul acesta vizita iepuraşului mai devreme cu ajutorul voluntarilor JCI Constanţa şi al constănţenilor care vor face donaţii în perioada 3 – 7 aprilie.

Vârsta copiilor: 3 – 11 ani.

Participare: 50 de lei de copil.

Înscrieri și detalii: 0732.833.443

Manager Proiect: Geanina Roșca

Parteneri: X-Printing, Cora, PlayXP, Aqua Flux Distributie, Dobrogea Grup, RIK Papetarie, IBIS Constanta, Party Ballony, Creative Start Center, Blike Development

Parteneri media: Evenimente Constanta, Libertatea Cuvintelor, Dobrogea TV, Kiss FM, Constanta News, Sky FM, Litoral TV, Cuget Liber, Telegraf,  Dosar de mama, Un parinte cuminte,  Mama de printesa, O lume perfecta, AND de femeie, Monica Berceanu, Maria Agurita, Despre viata mama si bebei, Gust de fericire, Carmen Life.

Despre JCI:

Junior Chamber International (JCI) este o organizaţie neguvernamentală internaţională care numără 200.000 de membri – tineri lideri, antreprenori şi profesionişti cu vârste între 18 şi 40 de ani – în peste 100 de ţări. Pornind de la viziunea JCI „de a fi cea mai importantă reţea globală de tineri activi”, membrii JCI îşi propun să transpună în realitate misiunea JCI „de a oferi oportunităţi de dezvoltare prin care tinerii să dobândească puterea de a crea schimbări pozitive”. Printre membrii marcanți ai Junior Chamber International s-au numarat: Kofi Annan (Secretar General al ONU), foști președinți ai SUA : George Bush Sr., Bill Clinton, Gerald Ford, Richard Nixon, președintele Franței, Jacques Chirac, prințul Albert de Monaco, fostul Prim-Ministru al Japoniei, Keizo Obuchi, fostul Prim-Ministru al Poloniei, Jan Bielecki, și multe alte personalități, care s-au afirmat ulterior în cele mai diverse domenii.

În România, Junior Chamber International s-a înfiinţat în anul 2002 la Bucureşti, în prezent existând organizaţii locale JCI în mai multe orașe din țară: București, Timişoara, Constanţa, Braşov, Iaşi, Cluj Napoca, Craiova, Prahova, Targu Mures, Galati, Suceava. Proiectele JCI România sunt întreprinse pe una din cele 4 mari arii promovate de JCI la nivel internaţional: afaceri (proiectul Tineri Antreprenori, Business Networking Event, etc.), dezvoltare individuală (JCI Training), relaţii internaţionale (conferinţe internaţionale JCI şi programe de twinning) şi responsabilitate faţă de comunitate (Share Your Blood, Umanitara).

Be Better! Vizitați pagina de internet www.jciconstanta.ro pentru a afla știri la zi și informații de ultima oră despre JCI Constanța.

Nu toate mamele simt magia

DSC_0191

Am descoperit de curând serialul “Call de Midwife”, v-am spus şi pe Facebook. Dacă nu l-aţi văzut, şi aveţi chef/ timp seara de vizionat ceva draguţ, vi-l recomand. E o ecranizare faină ce are în centru un grup de moaşe din Londra, iar acţiunea se petrece la sfârşitul anilor 1950, începutul anilor 1960. Moaşele locuiesc într-o mănăstire şi împreună cu maicile de acolo, ajută tinerele mame dintr-un cartier sărac al Londrei să nască. Serialul prezintă situaţii de viaţă şi poveşti sensibile, care o sa-ţi înmoaie genunchii, mai ales dacă eşti mamă şi uşor de emoţionat din punctul ăsta de vedere.

Într-unul dintre episoade, o moaşă cu experienţă îi spune unei mame care nu reuşea să se conecteze cu noul ei născut:
“Hard work makes a mother. We like to think something magical happens at birth, and for some, it does. But the real magic is keeping on, when all you want to do is run.”
Traducerea aproximativă:
“Efortul depus te face mamă. Ne place să credem că la naştere, se întâmplă ceva magic, iar pentru unele mame chiar aşa e. Însă adevărata magie se întâmplă atunci când mergi înainte, mai ales atunci când tot ce vrei să faci, e să fugi.”

E drept că m-au atins cuvintele astea. Pentru că nici la mine n-a fost magic, deşi toată lumea aşa îmi spusese că va fi. Poate doar puţin, când am luat-o pe Iris în braţe pentru prima dată. Însă nu au cântat nici îngerii din trompete, nici nu au zburat pe lângă noi baloane de săpun.

Ţineam mogâldeaţa aia, bucăţica aia de om în braţe şi nu-mi puteam lua ochii de la unghiile ei. Mă uitam cat erau de lungi şi cum aveau exact forma pe care o au unghiile lui M. A tăcut imediat ce mi-au pus-o în braţe, asta îmi amintesc. Şi unghiile. Şi felul în care eram absolut copleşită. Cum putea să fie a mea? Cum crescuseră ea şi unghiile ei frumoase în mine? Ce aveam eu să fac cu copila asta? Cum puteam eu să ştiu s-o cresc? Cum urma eu să ştiu ce să fac cu ea? Unde era magia aia de care îmi spusese toată lumea? Pentru că eu n-o simţeam.

Acasă m-am mai luptat cu lipsa magiei încă o vreme. Am trecut prin baby blues şi făceam totul robotic, simţind cum vina muşcă din mine. Îmi era frică de copilă când plângea, îmi era teamă că nu voi reuşi s-o liniştesc, că poate la mine instinctul ăla matern mult elogiat de alte mame, se lăsa aşteptat mai mult decât ar fi fost natural.

Nu-i o perioada de care să-mi amintesc cu plăcere. Şi nu e ceva uşor de descris, sau de trăit. Însă se întâmplă. Iar presiunea din exterior există. Să fii o mamă bună, să spui că eşti fericită chiar dacă stai trează noapte după noapte, că nimic nu egalează sentimentul pe care-l trăieşti cu bebeluşul în braţe. Asta se aşteaptă lumea să spui, sa faci şi să simţi.

Aş fi vrut să am şi eu atunci o moaşă  care să-mi pună o mână pe umăr, apoi să-mi spună şoptit şi complice cuvintele astea: “Hard work makes a mother. We like to think something magical happens at birth, and for some, it does. But the real magic is keeping on, when all you want to do is run.”
Să-mi spună că e în regulă, să nu mă mai lase să mă  învinovăţesc, să-mi spună că cu timpul va fi mai bine, că magia noastră se va întâmpla doar atunci când eu voi înceta să mă biciuiesc.

Aşa că, dacă nu ţi-a spus nimeni până acum, dacă te simţi pierdută cu copilul în braţe, dacă te uiţi în jur şi vezi doar mame zâmbitoare, în timp ce tu nu reuşeşti să-ţi descreţeşti deloc fruntea, atunci îţi spun eu:
“ Efortul depus te face mamă. Ne place să credem că la naştere, se întâmplă ceva magic, iar pentru unele mame chiar aşa e. Însă adevărata magie se întâmplă atunci când mergi înainte, mai ales atunci când tot ce vrei să faci e să fugi.”
N-ai fugit, aşa-i? Asta-i primul pas catre magia ta!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Să râdem cu Iris

DSC_0250

Ca să nu pierd toate perlele lui Iris (şi câteva aparţinând lui bărbată-miu, ce-i drept) postate pe pagina de Facebook, de-a lungul timpului, m-am gândit că ar fi fain să le adun într-un articol. În felul ăsta, când avem nevoie de o porţie sănătoasă de râs, ne facem un castron de popcorn, citim toate năzdrăvăniile şi ne binedispunem.

Aşa că, there you go 🙂

> Când se întoarce bărbatul acasă cu copila care mai poartă un singur pantof, şi te întreabă senin:
– Dar eşti sigură că ai încălțat-o cu amândoi?

> Iris a adormit (sau aşa cred eu). Mă îndrept spre uşa camerei încercând să ies şi parchetul scârţâie sub paşii mei.
Capul mic se ridică:
– Ţe a făcut mama?
– Nimic Irisule, pune capul la loc, culcă-te.
Se ridică în fund:
– Ţe a făcut mama? Mama a făcut pâiţ.
– N-am făcut tu Iris, a scârţâit parchetul.
Râde cu capul lăsat pe spate şi mă arată cu degetul:
– Mama a făcut pâiţ. A făcut mama.

> Iris îşi face de lucru cu tocătorul de lemn.
– Ce faci acolo, tu Iris?
– Toacă Iis. Ca mama.
– Hmm, şi ce toci tu acolo?
– O vânătaie.

> Momentul ăla când la două noaptea, eşti trezită de un deget arătător mic care-ţi apasă ritmic vârful nasului, în timp ce o voce subţire şopteşte: bip biiiip, bip biiiip, bip biiiiip.

> Într-un moment de tandreţe, îmi mângâie încet faţa. Constată:
– Mama n-aie mustaţă.
– Nu puiule, din fericire n-am.
– De ţe n-aie mama mustaţă ca bunicu?
> -Tu Iris, cum e mărul tău?
– E otăvit, ioşu şi bun.

> Momentul ăla când singurul argument care o convinge să te lase să-i prinzi părul, e că o să aibă o codiţă frumoasă ca a lui tată-su.

> Îi iau fața între mâini, şi-i spun:
– Tu Iris, tare aş vrea câteodată să ştiu ce e în căpuşorul ăsta al tău.
– Codițe, Iis aie codițe în căpuşoi.
> – Iris, aştepți să mergem la bunici?
– Da, meigem cu maşina. Iis tebe să stă în scaun.
– Ce-o să-i zici bunicului când o să-l vezi?
– Mustățosuie!

>- Mama , ţe e ăsta?
– Un cartof copt.
– Cum e un caitof copt?
– E copt în cuptor.
– Cum e caitofu copt în cuptoi?
– E un cartof dulce, l-am copt pentru tine.
– Cum am copt pentu tine?
– L-am băgat în cuptor şi s-a copt la căldură.
– Cum ia căiduiă?
– Când apăsăm butonul de la cuptor, el se încălzeşte.
– Cum e caitofu duice?
– E portocaliu.
– Cum e caitofu poitocaiu?

> – Mama, unde e papucu ţelelaltă?
– Celălalt, Iris. Unde e papucul celălalt.
– Mama ţ-a zis?
– Te-am corectat. Te-am învăţat cum se spune corect.
– Da. Mama a coiectat pe Iis. Unde e papucu?
– Care papuc?
– Papucu ţelelaltă.
– Celălalt, puiule.
– Unde e?
– Ce?
– Papucu.
– Care?
– Papucu ţelelaltă.

> Discuţie între părinţi. M îmi spune:
– Fiică-ta şi-o scos mucii din nas şi mi i-o întins mie pe faţă.
– Zi mersi că n-o scos nimic din chiloţi.

> – Ai mâncat?
– Da.
– Ce ai mâncat?
– O chifuteluță.

> Când eşti la baie şi de partea cealaltă a uşii de aude un ciocănit firav şi o voce subţire:
– Hai afaiă ia zapadăăă. Hai un om să constuim.
Nu înţeieg de ţe nu îmi voibeşti, de ţe tascuzi, de ţe nu întaiiiiim.
Eiam nedepăcite şi nuţeieg de ţe te ascuzi aşaaaaaa.
Mama, mama, mama deschide uşa.

> Se spune că generaţia părinţilor noştri, pupa copiii doar în somn.
Nu ştiu zău cum făceau, eu pe Iris n-am curaj s-o pup când doarme.

> Când fiică-ta aleargă după un băiețel în supermarket, cu o frunză de gulie în mână strigând:
– Băiețelu cântă cu Iis. Bate vântu fuzeieeee. Haide băiețelu, cântă.

> – Tu Iris, ce-ai mâncat cu tata?
– Moschine.
– Mhm? Ce puiule?
Cu gura plină:
– Moschine a mâncat Iis. Sunt bune moschineie.

> – Mama, vau stugui.
– Tu Iris, fix struguri n-avem, dar vezi că ţi-am pus în castron nişte felii de măr şi portocală.
– Nu vei potocaiă, Iis va stugui.
– Îl putem ruga pe tata să meargă mai târziu să cumpere dacă vrei musai.
Pe ton plângăreţ:
– Nu vei tata cumpeie stugui. Mama cumpeie.
Îmi dau ochii peste cap.
– Atunci va trebui să aştepţi până după somnul de prânz. Dacă n-o să viscolească, mergem împreună să cumpărăm struguri.
– Nu vei Iis să domi. Vei stugui.
– În regulă, mergem mai târziu să luăm.
– Nu vei megem afaiă.
Începe să plângă:
– Nu vei stugui, nu pace stuguii. Iis mănâncă potocaiă. Mamaaaa, dau potocaiăăă.
Imi mai dau o dată ochii peste cap, trag adânc aer în piept şi-o iau in brate.

> Iris se culcuşeşte galeş în braţele lui tată-su. Îl mângâie delicat pe burtă:
– Tata aie bebeiuş.
Cred că nu mai facem sarmale până la Crăciunul viitor.

> Îmi usuc părul cu feonul. Iris, îi anunţă pe bunici:
– Mama usucă păiu cu aspiatoiu.

> Momentul ăla când copilul calcă pe o piesă lego cu picioarele goale, iar tu nu ştii dacă să-l compătimeşti sau să-ți foloseşti râsul de vrăjitoare şi să-l întrebi: “doare, hă?”

> Îl întreb pe M:
– Iris a mâncat ceva?
– A mâncat o margaretă.
– Uhm, ce anume e aia?
– O din-aia, loredană din-aia, cum îi zice…
– Clementină?
– Aşa, o clementină a mâncat.

> Aseară după baie, îmi mărturiseşte:
– Iis e supăiată.
– Aoleu, dar de ce tu Iris aşa?
– Puntu că mama a spăiat şi plătit păiu lu Iis.

> – Tu Iris, ce mănânci?
– Supă cu băieţei. E bună.

> M îi citea lui Iris, în timp ce eu pregăteam cina:
– Zâna Albastră a văzut că Pinocchio e sincer şi l-a transformat într-un băieţel în carne şi oase.
– De pui!

> Facem baie. Iris se uită în jos:
– Iis n-aie sutien.
Se uită la mine:
– Mama n-aie sutien.
Concluzionează în cele din urmă că totuşi măcar una dintre noi e decentă:
– Mica sienă aie sutien.

> Arată către inel şi mă întreabă:
– Ţe ete ata?
– E verigheta mea.
O pipăie şi se uită la mine întrebător. Îi explic:
– Eu am una şi tata încă una, la fel ca a mea. Înseamnă că suntem căsătoriţi unul cu celălalt.
Mă corectează repede:
– Nu, tata e cătăită cu ată iegina. Cu iegina cea ia (rea).
Hmmm, încearcă oare copila să-mi transmită ceva?

> – Tu Iris, cine o fi asta cu pălăria aşa de ascuţită?
– E o piăjitoaie!

>  Eu:
– Pisicuţă, pis pis pis,
Te-am visat azi noapte-n vis,
Te spălai, te pieptănai,
Fundă roşie-ţi puneai
Iris:
– Pisica aie fundu ioşu.

> Tu, ăla care te-ai gândit ce idee bună ar fi să pui în toate magazinele de cartier automate care vând mingiuțe la 50 bani, sper să-ți nască nevasta septupleți şi să fii nevoit să-i duci pe toți cu tine la cumpărături.

> – Tu Iris, ce mănâncă veveriţa?
– Bebeiţa mununcă muci.

> Iris işi pune la ochi ochelarii de soare ai lui tată-su.
– Ce faci, tu Iris?
– Iis aie fig a ochi, pune ocheiaii.

> Deodată, de nicăieri, întreabă:
– Ține e pefectă?
Eu de colo, uitând pentru o clipă că are doar doi ani şi făcând pe înțeleapta:
– Tu Iris, nimeni nu e perfect.
Se gândeşte puțin şi decide:
– Mama nu e pefectă.

> Când în timpul somnului de prânz, auzi copilul scâncind, te duci la el şi îţi dai seama că doar ţi s-a părut. Dar acum eşti blocată, nu mai poţi ieşi din cameră pentru că se mişcă atunci când îţi pocneşte genunchiul dacă vrei să păşeşti.

> – Iris, vrei măr?
– Nu vei, e otăvită!

> Momentul când în liniştea pioasă din curtea mănăstirii, oamenii ascultă rugăciunea rostită de vocea gingaşă a unei măicuțe. Apoi fiică-ta începe să strige:
– La Mama Veche, peieeecheee.
Priceless!

> Ştii sigur că ai învăţat-o bine pe aia mică regulile elementare de circulaţie când:
– Iris, hai să-ţi pun bretelele.
– Nu vau beteieie.
– Dacă nu ţi le pun, e posibil să-ţi cadă pantalonii pe stradă şi să rămâi în fundul gol.
– Nu pe tadă, pe totau (trotuar) cade beteieie, fundu gol.

> Îi pun în farfurie bucățele de ficat.
– Ce asta? Cane?
– E ficat. Mănâncă dacă vrei.
– Ficatu tău.
– Nu-i al meu, a fost al puiului.
– Ficatu tău.
– Nu, ficatul puiului.
– Vau ficatu tău. Mama dau ficatu tăăăuuu!!!

> Momentul ăla când singurul argument care o convinge să te lase să-i prinzi părul, e că o să aibă o codiţă frumoasă ca a lui tată-su.

*Îi curăț un ou fiert pentru micul dejun. Îi plac ouăle, aşa că se agită nerabdătoare. Şi strigă:
– Mama s-a ouat.

> Se trezeşte şi imediat începe să vorbească.
– Bună Iis. Ci paşi? A tezit Iis. Ae câine Iis. A definaiu nu țipăm, definu nu face hop dacă țipăm. Mama, Iis a făcut pâiț.
Bună dimineața şi voua!

> – Tu Irisule, îţi mai dau ceva să mănânci?
– Da.
– Ce anume să-ţi mai dau?
– Sanată de barză.

> – Mama e pițesă.
– Mulțam tu Irisule, dar parcă n-aş vrea să fiu fix prințesă.
– Mama e tanti.
E a mea, sigur nu mi-au dat alt copil la spital.

> Momentul în care realizezi că tu de fapt la fel te joci şi cu copilul, şi cu câinele. Amândurora le arunci mingea şi apoi aştepţi să ţi-o aducă înapoi.
Ups!

> – Irisule, te iubeşte mama.
Mă priveşte atentă. Ridică din umeri.
– Cu funduiețu faci pupu.

> Alint de dimineață:
– Iris, tu zăpăcită mică.
– Mama, zăpătită maie.

> Momentul în care te loveşti la degetul mic de la picior şi nu mai poţi înjura cu patimă.
Pentru că desigur, acum eşti mamă!

> Când îi dai copilului pară, dar îi spui că e măr, ca să nu mai plângă, (pentru că fix măr urlă că vrea şi tu fix din-ăla n-ai să-i dai) se numeşte că ai minţit?

> Mâncăm:
– Cane poc.
– Nu e porc, e carne de pui, Irisule.
– Poc. Cane poc.
– Pui. E de pui.
– Cane pisică. Cane câne.
No bun, cred ca luăm o pauză de la cărțile cu animale.

> Noi două la cumpărături:
– Iris, ce-am spus că trebuie să cumpărăm?
– Uoşii, măsine, binză.
– Atât?
– Şi doi oasanți. (elefanți)
– Tu Iris, da’ nu cred că avem atâția bani la noi.

> Ştii sigur că te machiezi rar, când după ce ţi-ai pus ruj, copilul se uită la tine cu ochii mari şi gura căscată.

> Când copilul descoperă că ajunge la întrerupătoare, iar tu afli cum e să locuieşti într-o discotecă.

> Când îți trimiți bărbatul la cumpărături, iar el te sună din magazin să-ți spună că nu găseşte… bonsai.
– Ce nu găseşti?
– Copac din-ăla verde, cum îi zice?
– Broccoli?
– Da, din-ăla nu este.

“Dosar de Mamă” e şi e Facebook

Când ai copil mic, e probabil că…

h (13)
Imediat după ce te-ai băgat sub duş şi eşti udă leoarcă, copilul se trezeşte urlând.

Dacă vrea să ia la plimbare şi tricicleta, şi păpuşa şi jucăriile pentru nisip, sigur la întoarcere, cu copilul în braţe, le cari tu pe toate.

Dacă îi fierbi un ou pentru că aşa a cerut, o să plângă că de fapt vrea doar brânză.

După ce l-ai îmbrăcat cu pantaloni de schi, mănuşi, bocanci, haină de iarnă, căciulă, fular şi sunteţi pe picior de plecare, o să aibă deodată nevoie la oliţă.

N-o să se joace niciodată cu jucăriile alea scumpe pe care ai cheltuit o avere, în schimb n-o să lase din mână conurile şi castanele adunate din parc.

Cu o zi înainte să plecaţi în vacanţă, copilul o să facă febră.

Imediat ce apuci camera foto ca să imortalizezi momentul, copilul încetează să mai facă chestia aia drăguţă pe care o făcea mai devreme.

După ce ai petrecut două ore ca să-l adormi legănându-l în braţe, o să se trezească imediat ce ai călcat pe bucata aia de parchet care scârţâie uşor. Sau când îţi pocneşte genunchiul, sau te apucă strănutul, sau îţi sună telefonul.

Dacă în mod obişnuit nu doarme mai mult de o oră la prânz, atunci când aveţi o programare importantă la care e musai să ajungeţi, va dormi trei ore.

Atunci când te vede vorbind la telefon, deodată o să aibă să-ţi spună lucruri importante, care nu pot nicidecum suporta amânare până termini tu convorbirea.

Trebuie deodată să facă pipi, deşi mai aveţi numai cinci minute casă ajungeţi acasă, reuşeşte să se ţină până vede oliţa, apoi îşi dă drumul în pantaloni.

Cu cât mai mare audienţă, cu atât mai mare tantrumul.

Curierul o să sune întotdeauna când copilul abia a adormit, iar tu încă n-ai apucat să ieşi din cameră.

Cu cât stai mai târziu seara ca să te uiţi la serialul ăla, cu atât mai devreme se va trezi copilul următoarea dimineaţă.

Dacă după luni de zile reuşeşti în sfârşit să ieşi cu o prietenă, la masa de lângă va fi o familie cu trei copii.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Sriracha, my love!

DSC_0199

Una dintre realizările de care sunt foarte mândră, e faptul că am reuşit să mă las de fumat. Sunt cu atât mai mulţumită că am făcut-o cu câţiva ani înainte să rămân însărcinată cu Iris.

Ok, am stabilit că nu mai fumez, m-am lăudat în trecut şi aici, însă asta nu mă face tocmai liberă de dependenţe. Beau cafea. Fără lichidul ăsta, nu deschid ochii decât pe jumate, cafeaua e viaţă, cafeaua e dimineaţă, cafeaua e cu abur frumos mirositor, cafeaua e iubire, cafeaua e cu lapte, cana cu cafea îmi încălzeşte mâinile, îmi începe fiecare zi, la asta n-o să renunţ niciodată, noi două am dezvoltat o relaţie specială. Doar în sarcina am băut fără cofeină, dar cafeaua decofeinizată e a big fat lie.

Şi apoi mai e el. Fin, cu o uşoară pişcătură iute, cu amora subtilă de usturoi (zici că nu se poate subtil când vorbim de usturoi? ba se poate), merge mâncat cu orice. Dacă M pleacă singur la cumpărături, îmi aduce cu siguranţă o sticlă, nici măcar nu verifică în prealabil dacă mai am sau nu. Pentru că ştie că-l mănânc cu orice. Până şi Iris ştie că ăla e sosul lui mama.
“Mama mănâncă sos iute”

Sriracha, el e păcatul meu iute. Niciodată nu am doar o singură sticlă acasă, pentru că niciodată nu-mi ajunge. Îl mănânc cu mâncare chinezească sau curry indian, îl pun pe sandvişuri, pe legume, pe carne gătită în orice fel, pe ouă, pe snacks-uri, pe paste, pe burger, până şi pe sarmale mi-am pus la Crăciun. Uneori îmi pun câte-un strop pe arătător şi-l mănânc aşa, simplu, doar pentru savoarea pişcăcioasă pe care o are.
Nu, postul asta nu e reclamă, nu mă plăteşte nimeni pentru el, e doar declaraţia mea de dragoste pentru Sriracha.

Iubirea mea pentru iute s-a dezvoltat în perioada în care am lucrat pe vase de croazieră. Munceam în tură de noapte, parte dintr-o echipa formată din indonezieni şi filipinezi. Eu eram singura europeană dintre ei. Pentru că la ora la care noi terminam munca, micul dejun încă nu era servit, trebuia să ne descurcăm cumva. Aşa că puneam bani grămadă şi plăteam un bucătar să ne gătească. Ce putea găti pentru o gaşcă de cinşpe asiatici şi o europeană? Mâncare asiatică, doh!

Aduceau orezul într-o oală mare, iar atunci când îi ridicau capacul, din ea ieşeau aburi calzi şi îmbietori. Tot pe vas am învăţat să iubesc orezul, să-i apreciez albeaţa şi versatilitatea. Într-o altă oală era carnea, de obicei de pui, gătită într-un sos tare iute. În prima dimineaţă am făcut şi eu cum am văzut că făceau colegii mei. Am aranjat în farfurie o porţie rezonabilă de orez, apoi i-am adăugat în tovărăşie, o porţie mai micuţă de carne cu sos. Îmi amintesc cum mă uităm la bizarul meu mic dejun, întrebându-mă cum o să mă satur eu cu atât de mult orez şi atât de puţină carne.

Însă într-un mod surprinzător, combinaţia era absolut demenţială. Orezul se combina atât de bine cu sosul, care deşi părea puţin la început, ajungea să condimenteze fiecare boabă în parte şi să creeze o explozie incredibilă de gust. Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de mâncarea iute. Aşteptam sfârşitul turei de noapte cu nerăbdare, doar pentru plăcerea de a mânca orezul cu carne, acelaşi, în fiecare dimineaţă. V-aţi putea gândi că după o săptămâna m-aş fi săturat de acelaşi fel de mâncare. Dar nu, eu savuram fiecare farfurie de parcă ar fi fost prima, în timp ce colegii mei se amuzau în indoneziană sau tagalong despre cum mânca europeana cot la cot cu ei.

Apoi, când m-am întors acasă, am căutat multă vreme un sos care să îmi satisfacă plăcerea de a mânca ceva iute şi gustos. Ei bine, am tot căutat, până l-am găsit pe Sriracha, şi a fost dragoste la prima degustare. Te iubesc, măi Sriracha, fără tine nu e soare, zău că nu te mint. Uite, as we speak, am două sticle în cămară, numai pentru mine.
Hi, my name is Simona, and I am a Sriracha addict!
Voi ce dependenţe aveţi?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Primăvara virusată

22 (65)

Primele care s-au îmbolnăvit au fost nepoatele mele şi sora mea. Tuse, muci, dureri musculare, senzaţie de oboseală şi slăbiciune, pachetul complet. Următoarea am fost eu. simţeam deja obosită de câteva zile, fără înţeleg exact din ce cauză. Apoi au urmat şi la mine durerile musculare şi am ştiut am răcit şi eu.

Imediat după mine au urmat mama şi Iris.
Nu ştiu exact ce virus a fost însă nu ne-am mai putut ridica din pat, Iris nici măcar n-a ieşit din cameră. Când ai un copil care nu stă locului niciodată, care se mişcă foarte mult, inclusiv în somn, e foarte greu -l vezi inert, doborât de boală, mai ales când şi tu te afli în aceeaşi situaţie.

Omul care a salvat ziua a fost tata, el ne-a gătit, el a fost la cumpărături, a aerisit camerele, ne-a făcut ceai şi s-a asigurat avem tot ce ne trebuie.
Apoi, ca legile lui Murphy nu se dezmintă, viroza l-a doborât şi pe el. Şi uităte la noi, o familie întreagă tuşind, plină de muci, cu dureri musculare şi de cap.
Încet, încet, ne revenim, însă chiar şi la două săptămâni de la debut, copiii şi bunicii încă se resimt.

Una peste alta, voiam să vă spun să aveţi grijă de voi, primavara asta nu vine doar cu flori! Sănătate!
“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Complimente

h (30).JPG

Încă suntem la bunici. Pentru eu aici am copilărit şi trăit până la 25 de ani, încă mai ţin minte vecinii de bloc. Vecini care nu au văzut-o pe Iris niciodată până acum, sau poate doar atunci când avea vreo şase luni. Aşadar e lesne de înţeles cu fiecare vecin sau cunoscut cu care ne întâlnim, purtăm mai mult sau mai puţin această conversaţie:

Vai, asta e fetiţa ta?
Da, ea este, toată-i a mea.
– Ioi, dafrumoasă îi. Nu-i aşa eşti o frumuşică? Câţi ani ai? Cum te cheamă?
Iris răspunde inevitabil:
– Nu vei.
Interlocutorul întreabă:
– Ce zice?
– Zice nu vrea.
– Ce nu vrei tu buburuză mică, nu vrei vorbeşti puţin cu tanti, tu frumoasă cu părul blond?
Iris nu cedează:
– Nuuuu vei.
Vai tu, dar îi tare frumoasă, ca maicăsa. fie sănătoasă şi aducă numai bucurii.
Mulţumim, sărumâna, bucur v-am văzut.

Aşa-i când ai copil mic, complimentele curg şi din stânga şi din dreapta. Nu-mi displace, na, recunosc, bring it on. Şi-apoi cu buzunarul şi ego-ul plin de epitete care mai de care mai pompoase la adresa frumuseţii fetei mele, care doar de la sa a putut moşteni asemenea frumuseţe răvăşitoare, plimb îngâmfată, cu pieptul înainte şi pasul săltat.

Până întâlnesc cu vecinul care are aprozarul de la colţ:
Bună ziua.
Bună ziua. Vai, dar ce fetiţă frumoasă ai tu acolo? E a ta, aşa-i?
Se uită atent la Iris, apoi la mine.
– A mea e, da, laud eu.
Iar se uită cu atenţie la Iris, apoi iar la mine.
Şi aţi venit puţin la bunici, aşa-i, tu frumoasă mică?
Da, răspunde Iris.
Tu mititică, dar eşti frumoasă tare, tot uit la tine şi minunez ce frumuseţe de păpuşică ai.
Da, aprobă Iris.
Vecinul iar se uită lung la mine. Se încruntă puţin, ridică o sprânceană. Se uită la Iris şi zâmbeşte:
Frumoasă. Cu cine semeni tu oare ai ieşit aşa de frumoasă?
Iar se uită la mine, apoi continuă.
– Oare cu tatătu semeni? Ia spune tu frumoaso, semeni cu tăticutău, aşa-i?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook