Iris n-a stat fără mine de prea multe ori până acum. Nu pentru că nu m-aş putea dezlipi eu de ea deloc, din contră, m-aş tot duce câteodată, însă n-am cu cine s-o las. Bunici n-avem aproape, tare bogaţi nu suntem ca să angajăm bonă, aşa că aia e, unde sunt eu, e şi Iris.

Excepţii au fost, puţine totuşi. A stat cu mama de câteva ori, când eram ori noi în vizită la ea, ori invers. Când era bebeluş, ieşeam pe uşă, mama îi distrăgea imediat atenţia cu ceva şi gata. Vara trecută, când avea aproape doi ani, faptul că m-am urcat cu M pe motocicletă şi am fugit împreună la Vama Veche preţ de câteva ore ca să bem o bere (fără alcool, doh), a declanşat o mini tornadă în sufletul micuţei mele.

O lăsasem cu bunicii pe care nu-i mai văzuse de jumătate de an şi pe care nu-i mai cunoştea. Am plecat când ea încă dormea, pentru că altfel s-ar fi agăţat de mine, ar fi plâns cu lacrimi de crocodil şi n-aş fi reuşit să mă mai desprind. Însă chiar după ce am ajuns la Vamă, m-am gândit doar la ea, la cum s-a trezit şi nu m-a găsit acolo, la cum s-a simţit abandonată, la cum nici măcar nu-i spusesem că urma să plec ca să-mi fie mie mai uşor.

A săpat vina în mine nişte mici cratere şi ne-am grăbit acasă, unde am găsit-o pe Iris liniştită jucându–se cu verişoara ei. S-a aruncat în braţele mele cu gura până la urechi, şi cu corpul ăla mic al ei lipit de mine, m-am simţit şi mai vinovată că am plecat. Bunica mi-a spus că a plâns amarnic când s-a trezit şi nu m-a găsit acolo.

Acum suntem noi în vizită la bunici de câteva zile. Ieri iar am lăsat-o pe Iris dormind ca să mergem la cumpărături, cu speranţa că ne întoarcem până se trezeşte. A făcut-o însă cu zece minute înainte de sosirea noastră. În timp ce M parca maşina, am văzut-o pe fiică–mea la geam, urlând cu mâinile întinse către mine, cu muci şi lacrimi pe toată faţa. Mi s-au înmuiat iar genunchii. Cand am intrat in casa, s-a agăţat de mine, plângând cu suspine care-i scuturau trupul.

Am încercat şi varianta în care îi explic că urmează să plec şi că întotdeauna mă întorc la ea, însă nici asta nu funcţionează. Acum nu-mi mai vine să plec nicăieri ce e drept, pentru că mă simt vinovată. De ce nu mi-a zis nimeni înainte să nasc, că să fii mamă înseamnă şi să porţi în spate rucsaci întregi de vină?
Voi cum faceţi să fugiţi cinci minute?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.