Copilul tău ştie unde păstrezi medicamentele?

asian-girl-with-rx-pills

Într-o după-amiază oarecare, într-un oraş mic de provincie, o mamă care găteşte la bucătărie aude zgomote ciudate din dormitor.
Acolo, pe pat, găseşte corpul mic al fetiței de cinci ani, scuturat de convulsii puternice. Mai departe nu îşi aminteşte prea bine, nu ştie sigur nici cum a ajuns la spital, doar priveşte îngrozită cum cineva din personalul medical aleargă cu trupul inert al copilei în brațe.

O asistentă se răsteşte la ea:
– Ce a luat copilul?
Femeia nu ştie ce să răspundă, nu înțelege ce se întâmplă, cu ochii minții revede doar fetița întinsă în pat, zvâcniturile incontrolabile ale corpului său slăbuț, simte cum i se face frig şi zice:
– Nu ştiu.
– Ce fel de mamă sunteți? Cum să nu ştiți ce a luat copilul?

Femeia n-o mai aude pe asistentă, nu se simte jignită, simte doar că paralizează de frică. Deodată îşi aminteşte că fiica cea mare se va întoarce în curând de la antrenament şi că nu va găsi pe nimeni acasă. Vecinii probabil îi vor spune de ambulanță şi de sora ei mai mică, iar ea se va speria.

Soțul e plecat la Bucureşti şi se întoarce abia cu trenul de dimineață, mama nu-l poate contacta, e anul 1986, nimeni nu are telefon mobil.

Un doctor îi spune că fetița este la reanimare, că i s-au făcut spălături stomacale, că următoarele 48 de ore sunt critice. Intoxicație cu medicamente este diagnosticul, iar mama e sfătuită să mearga acasă şi să caute să afle ce medicament a băgat copila în spital.

E târziu când pleacă spre casă. Nu doarme toată noaptea, iar de dimineață îşi aşteaptă soțul în gară cu teribila veste.
Acasă caută împreună până găsesc în coşul de gunoi o cutie goală de Distonocalm şi multe pilule aruncate.

Cei doi sunt părinții mei, iar fetița de cinci ani internată la reanimare am fost eu.

M-am trezit după mai bine de 24 de ore, legată de un pat de spital. Nu vă grăbiți să-mi judecați părinții, medicamentele nu erau păstrate la îndemâna copiilor la noi acasă. Erau depozitate la înălțime, ascunse bine. Însă le-am găsit după ce m-am cățărat pe scaun, apoi pe bufet.

Îmi amintesc cum pastilele erau albe, cu crusta lucioasă şi dulce. Le-am ținut în gură până când crusta s-a dizolvat, apoi, pentru că aveau gust neplăcut le-am scuipat. Asta m-a salvat. Dacă le înghițeam, părinții mei ar fi purtat doliu.

Nu ştiu câte am supt sau câte erau inițial în cutie, îmi amintesc însă că aveam conştiința faptului că faceam ceva interzis. Din cauza asta le-am aruncat la gunoi.

La încheietura mâinii stângi am semn rămas din perioada spitalizării, poate de la branulă, poate pentru că m-au legat de pat, nu ştiu de ce. Îl pipăi câteodată cu buricele degetelor ca să nu uit.

Copiii sunt curioşi, copiii observă, copiii caută! Nu o să găsiți prea multe sfaturi pe blogul meu pentru ca nu cred în rețete de crescut copiii, însă azi îndrăznesc totuşi să vin cu unul. Închideți medicamentele sub cheie!
Uneori asta poate face diferența între viață şi moarte.

Credit foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Cea mai frumoasă zi

1-21

Se spune zilele speciale ţi le aminteşti chiar şi după ani de zile. De obicei, zilele respective sunt marcate de evenimente deosebite. Eh, eu însă nu funcţionez chiar aşa. Zilele alea cu evenimente importante sunt de cele mai multe ori stresante pentru mine. Nunţi, botezuri, logodne, mulţimi, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi cu care eşti nevoit conversezi politicos, ţinută de gală, toate astea sunt prea mult pentru mine. Call me an introvert, I don’t mind.

Însă mai sunt şi zilele alea în care aparent nu se întâmplă nimic, după-amiezile alea careţi încălzesc sufletul atunci când se întâmplă, şi mai apoi atunci când ţi le aminteşti.
După somnul de prânz am îmbrăcat-o repede şi am fugit cu Iris la finalul antrenamentului de karate al verişoarelor, cât apuce ţopăie şi ea puţin, ridice picioarele în timp ce striga la unison cu ceilalţi copii “haaaa, haaaaa”. Apoi, cu mătuşa şi verişoara ne-am plimbat, dar numai până când pe Iris a apucat-o tare dorul de rochiţa mov cu floricele pe care o purta şi a cerut se întoarcă la bunici, unde putea se învârtă într-un picior şi o netezească cu mâinile.

Acasă, bunicul s-a jucat cu nepoatele în timp ce bunica meşterea la o salată de cartofi, pe care mai apoi am mâncat-o împreună. Ştiţi cum e mănânci cu familia, aşa-i? Cu copii care mai înfulecă o îmbucătură, mai aleargă o tură prin casă, le mai cade câte-un cartof din gură pe care apoi îl calcă cu tălpile mici, cu plastelina verde întinsă pe covor de degeţele neîndemânatice. Cu bunici cărora nu le pasă de covorul murdărit, bunici careşi sorb nepoatele din priviri şi se bucură de moment. Cină însoţită de conversaţii despre nimicuri, în sunetul  tacâmurilor ce se lovesc de porţelanul farfuriilor.

Despre seri dinastea vorbesc. În care nu se întâmplă nimic special, însă eu nu mi putea dori nimic mai mult. Când sorămea îi cântă Itsy Bitsy Spider lui Iris, iar ea o priveşte amuzată şi se leagănă de pe un picior pe altul. Când verişoarele îi citesc pe rând copilului meu, iar eu nu mai satur le văd aşa împreună. Atunci când e nevoie doar de un balon galben, o bunică şi trei nepoate ca fie distracţie şi se umple casa de chiote.

Astea-s zilele mele speciale, aşa mi le- petrece pe toate dacă putea. Cu oameni dragi, cu oamenii mei, sta lângă ei în fiecare seară şi fiecare cină mânca-o cu picioarele pe un covor murdărit de plastelina verde.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ţoale, multe ţoale

dsc_0101

Nu ştiu alții cum sunt, dar mie îmi place iarna. Cu ger, ninsoare, Crăciun, zăpadă şi miros de lemne arse. Iarna asta ce-i drept, am avut ninsoare multă, anul a început cu un cod roşu care ne-a umplut de zăpadă, aşa ca am dat jos repede sarmalele depuse prin locuri secrete, după ce am curățat curtea cu lopata.

La bunici hopa, iar zăpadă. Bucurie mare pentru Iris, care nu se mai lăsa dusă de la derdeluş. Îmi place iarna, zău nu vă mint. Dar de-amu parcă i-aş cam zice să se ducă. Nu pentru că m-am săturat de zăpadă însă, ci pentru că nu mă mai duc nervii să tot îmbrac şi dezbrac copila asta.

Vara, pfff, ce simplu e vara,  îi pun un tricou, panaloni scurți si aia e, ieşim pe uşă într-un minut. Iarna, nu domle, stai să vezi că nu vrea ştrampii verzi, fix după ce i-am cântat două cântecele inventate pe loc despre ştrampi verzi, evident. Îi vrea pe ăia mov, nu, nu pe ăia mov cu romburi îmi zice după ce i-am tras deja un crac, ăia mov fără model îi trebuiesc.

Nu vrea bluză că e mai fain in rochie, ocazie cu care mai trebuie să facă o tură la oglindă, pentru încă o piruetă. Fie, hai, o las să rămână şi cu rochia, pe care acum încerc sa i-o îndes în pantalonii impermeabili cu bretele. Curg lacrimi că nu se mai văd volanele rochiței, şterg muci şi îmi muşc bine buzele, ca să țină acolo închise cuvintele alea de vor musai să iasă.

Când trecem în hol, mă îmbrac eu  şi abia apoi, bine încotoşmănată îi ei pun bocancii. De ce faceți fraților aşa complicați, bocancii  pentru copii ? Trebe musai şireturi şi fermoar la un loc? Păi eu îs sigură că voi ăştia de i-ați desenat, cusut şi asamblat n-aveți copii acasă.

Îmi curg broboane de transpirație pe frunte şi ochelarii încep să mi se aburească atunci când ajung la geacă.  Nu vrea să i-o inchei până sus, nu-i place, iar eu am flashback cu mine în copilărie încercând să-mi desfac haina, aşa că nu mai insist.

Uite ce haioasă eşti cu mănuşile astea, ca un pinguin drăgălaş. Nu pinguin, nu vrea să fie pinguin, cum îndrăznesc să-i spun aşa. Uite că iar plânge şi mie îmi vine să mă dezbrac în fundul gol, atât de cald îmi e deja. Căciula o strânge sub bărbie oricât de lejer am legat eu şiretul, pentru că indiferent ce aş zice sau face acum, tot nu mă iartă ca am asemănat-o cu un pinguin (how dare I?).

Mă uit cu jale la fularul din mâinile mele şi încerc să-mi fac curaj să i-l pun la gât. Îl vede şi ea, ne privim în ochi, observ cum i se încrețeşte pielea de pe nas, cum buza inferioară coboară tot mai jos. Mototolesc fularul cu gesturi exagerate şi îi fac vânt în rucsac. Victorie, buzele ei iau forma unui zâmbet, apoi râde în hohote şi în sfârşit ieşim afară.

Adie un vânt uşor, simt cum mi se răcoreşte spatele transpirat.
– Mama, dăm zos mănuşie.

Hai cu primăvara aia odată, haida!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Mi-e dor de tine, bărbate!

DSC_0122.JPG

Uşor timoraţi ne privea toată familia (a mea), ne-am luat rămas bun mai scurt decât ne aşteptam, M a ridicat-o pe Iris în braţe, a pupat-o, apoi a înghiţit în sec, un oftat scurt i-a ridicat umerii (te-am văzut, da da ) şi dus a fost. El a plecat acasă, noi am rămas la bunici pentru încă o vreme. În câteva ore, cincisute de km se aşternuseră deja între noi. Ştiu nu-s aşa mulţi, însă admit într-un fel destul de adolescentin şi tălâmb, îi simt suspendaţi acolo.

M şi Iris n-au mai stat despărţiţi de când ea avea cinci luni, însă acum situaţia e diferită. Atunci Iris nu era deloc interesată de tatăsu, în schimb acum e ataşată de el într-un fel caremi provoacă fluturi în stomac. I-am explicat încă dinainte plecăm, urmează stăm cu toţii la bunici o săptămâna, apoi tata se va întoarce acasă, iar noi două vom mai rămâne o perioadă ne jucăm cu verişoarele.

M-am temut de momentul plecării lui M destul de tare, însă din fericire Iris nu dramatizează (ca sa) şi pare priceapă aia e, o -l vadă pe tatăsu iarăşi, când ne-om întoarce acasă.

Şi uite-aşa m-a găsit pe mine seara cu gândul la bărbatul meu, la noi doi, la cum ne-au mai despărţit şi altădată cincisute de kilometri amărâţi, apoi mai târziu, mii de kilometri greu de dus în spate şi pentru mine, dar şi pentru el. La cum nu ne vedeam câte şapte sau opt luni, cum după câteva săptămâni împreună, plecam din nou, anotimpuri şi sezoane întregi. La cât de dificil îmi era sun acasă pentru nu puteam -l aud fără doară fiecare unghie şi fiecare fir de păr.

M-am gândit şi la cât de puţin timp mai reuşim petrecem acum unul cu celălalt. Cum timpul ăsta nu e de calitate de multe ori, la cum uneori ne culcăm supăraţi şi la câte zile am pierdut aiurea încercând câştigăm fie eu, fie el, câte-un război închipuit de orgoliile noastre.

La cum el încă reuşeşte mi înmoaie genunchii. La cum atunci când se întoarce de la cumpărături, îmi aduce fără -i cer un pachet mic de Skittles, şi mi-l întinde de parcă mi-ar da ghiocei. La cum uneori e al dracului de greu, alteori neaşteptat de simplu.

Mi-e dor de tine, măi bărbate!
P.S. Da, ştiu ca au trecut doar două zile 🙂

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Iris aka Chuck Norris

16788039_1423388181035620_1625282582_n

Suntem de aproape o săptămână la bunici. E zăpadă multă aici, ger la orice oră din zi sau noapte, iar fiicămea ar sta doar culcată sau în genunchi pe pătură asta ninsă şi albă. Are nasul roşu şi rece, mâinile umede de la atâta joacă în zăpadă, dar tot nu se lasă dusă în casă.
Ţinţi minute mama. Iis se zoaca cu zăpadă încă ţinţi minute.
Cum n-o laşi? 🙂

Aproape de casă am găsit un derdeluş potrivit pentru copii mici. Abrupt, însă scurt şi deloc periculos. Copiii îmbujoraţi aleargă, păşesc anevoie clătinânduse cu fiecare pas urcat, în timp ce părinţii îi urmăresc amuzaţi. Un vacarm de voci subţiri şi ţipete ascuţite umplu aerul rece.

Fără ştim de minunea asta de derdeluş, am venit fără sanie. Iris stă puţin pe margine uitânduse la cum copiii îşi dau drumul din vârf. E încântată de veselia din jur şi aleargă către ei.

Lângă noi se aude un copil plângând. O vedem pe mama lui ridicându-l în braţe şi încearcând îl consoleze. Copilul plânge tare, cu urlete, cred s-a lovit destul de rău. Iris priveşte în direcţia lor şi o văd tot mai agitată.
Mama îi vorbeşte copilului în continuare, dar acesta tot plânge. Observ cum buza lui Iris începe tremure uşor, semn se simte inconfortabil, o plângă şi ea în curând. Copilul ţipă la mama lui şi se zbate în braţele ei. Iris, cu buza tremurând, pleacă brusc de lângă noi, aleargă grăbită către ei şi când ajunge acolo, o împinge pe mama copilului.

Ajung şi eu imediat lângă ei. Surprinşi, mama şi copilul care încă se smiorcăie, se uită când la Iris, când la mine. Iris schiţează un nou gest de a o împinge pe mamă, fără a o face realmente însă. Apoi începe plângă uşor şi ea spunând către mama copilului:
– Nuuuuu.

Înţeleg imediat Iris, privind scena de mai devreme, a înţeles cel mic are nevoie de ajutor, poate mama lui îl face plângă, aşa a încercat -i facă dreptate.

I-am cerut scuze mamei imediat, iar ea le-a acceptat zâmbind amuzată. Partea bună a fost totuşi cel mic nu mai plângea. I-am explicat şi justiţiarului meu mic doamna încerca doar -l liniştească pe cel mic, la fel cum fac şi eu cu ea când se loveşte. I-am spus din nou nu lovim şi nu împingem pe nimeni, niciodată. Nu ştiu sigur dacă a înţeles, a fost prima dată că a reacţionat in felul ăsta, însă s-a liniştit şi ea.

Azi mergem iar la derdeluş, de dată asta pregătiţi cu sanie. Totuşi, o ne lăsăm acasă insigna de şerif.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Când vrei să fugi cinci minute

dsc_0150

Iris n-a stat fără mine de prea multe ori până acum. Nu pentru nu m- putea dezlipi eu de ea deloc, din contră, m- tot duce câteodată, însă n-am cu cine s-o las. Bunici n-avem aproape, tare bogaţi nu suntem ca angajăm bonă, aşa aia e, unde sunt eu, e şi Iris.

Excepţii au fost, puţine totuşi. A stat cu mama de câteva ori, când eram ori noi în vizită la ea, ori invers. Când era bebeluş, ieşeam pe uşă, mama îi distrăgea imediat atenţia cu ceva şi gata. Vara trecută, când avea aproape doi ani, faptul m-am urcat cu M pe motocicletă şi am fugit împreună la Vama Veche preţ de câteva ore ca bem o bere (fără alcool, doh), a declanşat o mini tornadă în sufletul micuţei mele.

O lăsasem cu bunicii pe care nu-i mai văzuse de jumătate de an şi pe care nu-i mai cunoştea. Am plecat când ea încă dormea, pentru altfel s-ar fi agăţat de mine, ar fi plâns cu lacrimi de crocodil şi n- fi reuşit mai desprind. Însă chiar după ce am ajuns la Vamă, m-am gândit doar la ea, la cum s-a trezit şi nu m-a găsit acolo, la cum s-a simţit abandonată, la cum nici măcar nu-i spusesem urma plec ca să-mi fie mie mai uşor.

A săpat vina în mine nişte mici cratere şi ne-am grăbit acasă, unde am găsit-o pe Iris liniştită jucânduse cu verişoara ei. S-a aruncat în braţele mele cu gura până la urechi, şi cu corpul ăla mic al ei lipit de mine, m-am simţit şi mai vinovată am plecat. Bunica mi-a spus a plâns amarnic când s-a trezit şi nu m-a găsit acolo.

Acum suntem noi în vizită la bunici de câteva zile. Ieri iar am lăsat-o pe Iris dormind ca mergem la cumpărături, cu speranţa ne întoarcem până se trezeşte. A făcut-o însă cu zece minute înainte de sosirea noastră. În timp ce M parca maşina, am văzut-o pe fiicămea la geam, urlând cu mâinile întinse către mine, cu muci şi lacrimi pe toată faţa. Mi s-au înmuiat iar genunchii. Cand am intrat in casa, s-a agăţat de mine, plângând cu suspine care-i scuturau trupul.

Am încercat şi varianta în care îi explic că urmează să plec şi că întotdeauna mă întorc la ea, însă nici asta nu funcţionează. Acum nu-mi mai vine plec nicăieri ce e drept, pentru simt vinovată. De ce nu mi-a zis nimeni înainte nasc, fii mamă înseamnă şi porţi în spate rucsaci întregi de vină?
Voi cum faceţi să fugiţi cinci minute?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Unde te grăbeşti, copilă?

dsc_0144

M-a lovit în moalele capului de dimineaţă când pe Iris a sunat-o bunica să-i ureze la mulţi ani pentru cei doi ani şi cele cinci luni de când ne-a onorat cu prezenţa. Abia când Iris îi cânta bunicii cântecul rusesc pe care l-a învăţat de la ea, şi n-a mai stâlcit chiar toate cuvintele, am înţeles că fiica-mea, boţul ăsta de om are aproape doi ani jumate.

Cei mai grei şi deopotrivă cei mai frumoşi din viaţa mea. Dar când a trecut timpul aşa? Când nou născuta mea s-a transformat în bebeluş, când a reuşit să stea singură în fund, când a zis primul cuvânt, i-a ieşit primul dinte, a început diversificarea, a răcit prima dată, a dormit prima noapte în pătuţ, a făcut primii paşi, când a devenit o fetiţă zurlie cu bucle blonde, care aleargă dintr-o parte a casei în alta, ziua întreagă?

Când upauaş s-a transformat în iepuiaş?
Când pinguiun a devenit pinguin?
Când saueţi au devenit şoaieţi?
Pichişa s-a transformat în pisica?
Michisec în muiţumesc?

Nu-i bai însă, cât mai durează o să mă bucur în continuare de ibeiuiă (libelulă), Pinocuiu (Pinocchio) şi toate celelalte cuvinte pe care încă nu le rosteşte prea bine. O să savurez din plin cât încă nu ştie să-l spună pe “r”. “Ică nu ştia să zică iâu, iăţuşcă, iămuică”.

Măi timpule, stai măi timpule puţin, stai să vorbim, unde te duci aşa, că doar n-o fi graba atât de mare? Nu mă mai băga în seamă când mă plâng că-i greu, că vreau şi eu să dorm o noapte întreagă, nu mă asculta. O mai vreau pe ea aşa mică, îmi dau toate nopţile la schimb, doar nu te grăbi, înaintează cu paşi mai mici şi rari.

Lasă-mă să-mi mai bag nasul un timp în gâtul ei moale, să-mi umplu nările cu mirosul ei dulce. Şi aminteşte-mi în fiecare zi că treci şi nu te mai întorci. Cu bune şi rele te duci, iar mâine nu mai pot avea chiar tot ce am avut azi. Aminteşte-mi mereu că mâine ea va fi mai mare decât azi, iar poimâine mai mare decât mâine. Aminteşte-mi iar si iar, când uit!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Mamă dragă, să nu îţi fie ruşine!

dsc_0190

Ştii momentul ăla când trebuie plecaţi din parc dar copilul urlă nu vrea, nu te lasă -l iei în braţe, se zbate, când printre zbierete curg lacrimi şi muci?
Sau momentul ăla când eşti cu el la cumpărături şi aleargă bezmetic printre rafturi refuzând te ţină de mână sau stea în braţe/ cărucior?
Sau când vine cineva în vizită şi toddlerul îi strigă plece înapoi de unde a venit?

Sună cunoscut? de nu astea, atunci cred ţi s-au întâmplat altele. Şi probabil ai simţit în ceafă oarece priviri mustrătoare, îndreptate cu reproş către calitatea ta de părinte. Ai simţit cum te umpli de neputinţă şi frustrare pe lângă criza de furie a copilului eşti împovărată şi cu reproşurile tacite sau vocale ale celor din jur.
Şi apoi tu ai o reacţie emoţională la faptul îţi imaginezi cum celelalte persoane te judecă pentru comportamentul copilului tău. Simţi cum te condamnă nu reuşeşti ţi potoleşti odrasla. Însă e o capcană te laşi dusă pe drumul ăsta, zău dacă nu.

Sunt destul de sigură nu există copil care nu fi făcut măcar o singură scenă în public. Şi ce dacă? Şi noi am face la fel probabil dacă nu ne-ar ţine în frâu statutul de adulţi şi aşteptările pe care le au alţi adulţi de la noi. Tu nu-ţi pierzi răbdarea când aştepţi la casă la supermarket? Ţi-o pierzi dar nu te apuci de ţipat, pentru eşti la vârsta la care te poţi stăpâni. Copiii însă nu pot face asta.

Se zice un copil flămând sau obosit e mai predispus facă o criză de furie. Însă din experienţă ştiu frustrarea are şi ea un ditamai rolul. Frustrarea nu poate avea jucăria altui copil, trebuie aştepte, nu poate face ceva singur, nu se poate face înţeles, pantalonii sunt verzi şi nu portocalii, nemulţumirile lor sunt diverse, neaşteptate, însă sunt fireşti dacă ne gândim ce vârstă au omuleţii ăştia. Cu un an în urmă poate abia învăţau meargă, iar acum adulţii au pretenţia ca ei şi poată stăpâni emoţiile.

Tot adulţii, de obicei ăia care n-au copii, sau cei ai căror copii sunt deja mari şi au uitat, îţi binecuvântează copilul cu diverse afirmaţii: vai ce alintat eşti, ce sclifosit, dar eşti copil mare de ce nu înţelegi, ce ruşine, trebuie asculţi când ţi se spune, etc.
Şi poate atunci te gândeşti au dreptate, uite cum copiii lui x sau y stau cuminţi când merg undeva, oare tu ce ai făcut greşit de al tău e aşa zbuciumat?

Nimic greşit n-ai făcut, nimic, auzi? Copiii sunt diferiţi, copilul lui x nu e la fel cu copilul lui y sau z şi nici cu al tău. Nu te ruşina cu copilul tău atunci când nu e cuminte conform standardelor altora. Dacă faci asta, n-o mai ieşi niciodată din casă.

Iar atunci când copilul e în mijlocul unui tantrum, faptul ţie ţi-e ruşine cu comportamentul lui îţi deturnează atenţia de la ce e de fapt important în momentul ăla. Copilul e important, nu oamenii de pe margine care poate şuşotesc şi privesc cu reproş. Copilul nu poate înţelege tu te-ai putea simţi umilit sau ruşinat şi nu face crize de furie în mod intenţionat ca te enerveze pe tine.

Ei se comportă arareori fix aşa cum şi-ar dori părinţii, iar asta nu-i face răi sau neascultători. Cresc, învaţă, se dezvoltă, iar noi trebuie fim mereu de partea lor. Uităte la el, la copilul tău, doar către el cauţi cu privirea, nu în stânga sau în dreapta. Va creşte şi lucrurile vor deveni mai uşoare.
Până atunci, respiră adânc şi aminteşteţi ai privirea întoarsă doar către el, căci el al tău e şi tu a lui eşti.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Vrăjitoarea şi rochiile

16469059_10154928218689876_540027765_n

A dezvoltat o pasiune nouă. Una firească la fetiţe, însă pe care eu n-am avut-o niciodată, cred ăsta e motivul pentru care surprinde.
Azi dimineaţă s-a trezit ridicânduse direct în fund, zicând:
Mama pune lu Iis o iochiţă atât de speţială.
Mi-am dat peste cap ochii cârpiţi de somn. De vreo două săptămâni stă îmbrăcată doar în rochie. Musai dinaia care se învârte, musai lungă măcar până la genunchi, cu cât mai lungă cu atât mai bine. Încearcă se îmbrace singură, dar cum nu ştie închidă nasturi, capse sau lege şireturi, ajunge tot la mamăsa.
Mama, ajută pe Iis, pune iochiţa.

Odată îmbrăcată, netezeşte partea din faţă a rochiei cu palmele mici, aplecându-se apoi în faţă până aproape cade în nas. Dup-aia se învârte într-un picior. Uneori cade, dar nu se supără. Se ridică şi se mai învârte de câteva ori.
– Iis e ca o pinţesă, se admiră ea singură.

Bănuiesc partea asta cu prinţesa a adoptat-o din poveştile pe care i le citim (deşi nu exagerăm cu ele pentru eu nu-s mare fană a prinţeselor şi nici nu o numesc pe Iris vreodată astfel). Însă uite ei îi plac şi prinţesele şi rochiile.

În mod deosebit îi place o rochie pe care o are rămasă de la o verişoara mai mare. O rochiţă– costum de Halloween, rochie de vrăjitoare, cu plasă verde. Îmbrăcată o “prăjitoare” se cere la oglindă unde se autoapreciază cu emfază, emiţând sunete autoadmirative.
– Uaaa, ţe fumoasa este Iis, este fetiţă fumoasa a lui tata.

plecăm la cumpărături e întotdeauna o provocare pentru suntem nevoiţi o ducem pe Iris mereu cu noi. Prealabil alerg după ea prin casă, ea se ascunde, chiar dacă o face fix în faţa mea, iar eu chipurile trebuie o caut şi o găsesc. După căutări îndelungi, o găsesc şi o aşez pe oliţă ca n-avem surprize la supermarket. Încerc o îmbrac în timp ce ea gâdilă şi pupă pe mâini, pe obraji, pe gât. Punem cu greu pantalonii de iarnă.
– Iis mege a cupăiătui cu iochia vede.
Afară e frig, nu poţi ieşi în rochie. Deocamdată o poţi purta în casă şi când vine primăvara o s-o porţi şi la cumpărături.
– Afaiă e iaină. Punem pantaioni goşi.
– Exact, altfel îţi îngheaţă bulanele.
– Punem iochia vede şi pantaionii.
– Hmm, punem şi pantalonii şi rochia?
Da.
– Vrei tu musai te duci cu rochia verde la cumpărături, te-ar face fericită?
Da, Iis mege feicită a cupăiătui.
– No bun, hai atunci te facem fericită.

Aşa i-am pus rochia cu multe fâşii de plasă, peste pantalonii de fâş, apoi geaca, mănuşile, fularul, căciula.
Mama, Iis face pupu a oiţă.
– Acum puiule? Trebuie faci pupu?
Da.
Murphy ştie el bine ce ştie. Dezbrac repede copilul ce e îmbrăcat de plecare. Dau jos repede haina, rochia, pantalonii de fâş, în timp ce-i spun:
Ţine-l pe pupu, nu-i da drumul încă, ţine-l bine.

M ne aşteaptă de treizeci de minute cu motorul pornit. O luăm de la capăt cu gâdilat, pupat, îmbrăcat, pantaloni, pus rochie deasupra. Aşa , dacă mergeţi la cumpărături şi trece val vârtej pe lângă voi o vrăjitoare fără matură, dar una care se învârte într-un picior şi spune Iris e frumoasă, ştiţi e a noastră. Vrăjitoarea noastră zurlie.

Nu mai are prea multe rochii pentru majoritatea i-au rămas mici şi ea se lungeşte într-un ritm incredibil. E mai lungă decât copiii de vârsta ei. Aşa acum văd nevoită cumpăr rochiţe, chiar dacă e abia februarie. La final va întreb, ştiţi voi unde găsesc (online) rochiţe de zi cu preţ acceptabil?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook