Ne jucam de ceva vreme împreună, aşezate pe covor, când mi-a sunat telefonul. Am rămas acolo lângă Iris în timp ce vorbeam cu persoana care mă sunase. Mai degrabă încercam să am o convorbire e corect să spun de fapt, sunt sigură că ştiţi la ce mă refer. Imediat ce m-a văzut cu telefonul la ureche, Iris a început să ridice tonul, să se caţere cu picioarele pe mine, apoi să ţipe încercând să–mi acopere vocea cu a ei.

– Iris te rog să ai puţină răbdare, termin imediat.
– Nu vei mama vobeşte a teiefon.

Am luat-o în braţe însă s-a zbătut până am aşezat-o iar pe covor, ca apoi să plângă că vrea iar sus la mine. Multă gălăgie, în încercarea de a mă convinge să renunţ la apelul telefonic. Îmi era imposibil să înţeleg ce îmi spune persoana cu care vorbeam, aşa că m-am aşezat în genunchi , la nivelul lui Iris, încercând să o liniştesc din poziţia asta. Şi atunci s-a întâmplat.

Rapid, cu intenţie şi precizie, m-a lovit cu palma peste cap. S-a întâmplat atât de repede şi a lovit atât de tare încât pentru o clipă uimirea m-a lăsat nemişcată. Iris părea la fel de surprinsă de ce se întâmplase şi se uita fix în ochii mei aşteptând să vadă ce urmează.
Nu mă mai lovise niciodată aşa. Nu cu intenţie.

Am întrerupt convorbirea telefonică şi pentru o clipă am rămas aşa, neştiind ce să fac. Mă durea. Nu acolo unde mă lovise, mă durea sufletul că se întâmplase şi asta. Că mă lovise intenţionat. Ştiam că trebuie să reacţionez imediat într-un fel, pentru că mutricica lui Iris începea să se schimonosească spre plâns.

M-am pus în locul ei, în locul unei copile de doi ani şi patru luni şi am încercat să văd lucrurile prin ochii ei. Uite cum acum se joacă cu mama şi o are numai pentru ea, mama nu lucrează, nu găteşte, nu face curăţenie, nu pune haine la spălat, doar se joacă cu ea pe covor. E aşa de bine să se joace cu mama, se simte iubită, importantă şi ar face doar asta toată ziua. Nimic nu e mai bine decât asta, nici joaca cu păpuşa de la Moş Crăciun, nici cu trenuleţul lui Mickey şi Minnie, nici alergatul prin parc, nimic nu egalează timpul petrecut cu mama.

Şi-apoi iată că sună telefonul şi magia se destramă, mama nu mai e atentă la ea, nu o ascultă când ţipă şi pare chiar supărată pe ea. De ce nu înţelege oare mama că acum fetiţa o vrea doar pentru ea? Nu vrea s-o împartă cu nimeni când se joacă împreună. De ce nu se opreşte din vorbit? De ce îi spune într–una să aibă răbdare? Ce e aia răbdare? În corpul ei mic se adună un vârtej de emoţii pe care copila nu le înţelege şi care trebuiesc eliberate. Mâna mică se ridica rapid şi poc, o loveşte pe mama.

Am respirat adânc si mi-am pus braţele în jurul ei, iar ea a început imediat să plângă. A plâns încet o vreme, până toate emoţiile puternice s-au risipit. Abia când s-a liniştit i-am explicat că nu e în regulă să mă lovească pe mine sau pe altcineva atunci când e supărată. I-am zis că îmi pare rău că am întrerupt timpul nostru special împreună ca să vorbesc la telefon, că înţeleg de ce s-a supărat când am făcut asta. Şi apoi am repetat că nu lovim atunci când suntem furioşi. Că poate ţipa sau plânge cât are nevoie, nu şi lovi însă.
Apoi a ieşit soarele şi copila s-a înseninat imediat ce a lăsat toată frustrarea să iasă.

Recunosc că nu-i uşor cu un toddler, uneori simt cum calc de-a dreptul pe teren minat, însă încerc să privesc lucrurile şi din punctul ei de vedere. Şi nici măcar asta nu-mi iese întotdeauna. Dar încerc şi azi, şi mâine şi în fiecare zi. Şi mă iert când nu reuşesc, căci sunt o mama bună pentru ea, un om cu limite şi emoţii proprii.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook