Când facem ciorbă împreună

DSC_0069.JPG

Cred că cele mai faine zile cu copii nu sunt cele de Crăciun, zilele de naştere sau din concediu, ci cele obişnuite. Alea cu rutină, cu nimic mai deosebite de ieri sau de mâine.
Afară e ger, curtea e încă plină cu grămezi de zăpadă îngheţată. În casă e cald şi bine, Iris îmbrăcată într-o rochiţă albastră cu buline roz, ţopăie cu tălpile goale prin bucătărie.

Ar trebui să gătesc ceva.
– Mama ţe faţe?
– Vreau să fac o ciorbă, ca să mâncăm la prânz.
– Şi Iis faţe cioibă cu mama.
Vrea să se caţere pe un scaun aşa că îmi spune serioasă:
– Iis pune zos păpuşa din mână. Tebuie mainie ibeie ca să uice pe scaun. Nu cade Iis.
– Aleluia, şoptesc eu în barbă.
Cu concentrare maximă şi uşoară neîndemânare, reuşeşte să se urce pe scaunul proptit bine de piciorul meu.
– S-a descuicat Iis singuiă. Mama nu a ajutat pe Iis, mă anunţă victorioasă şi mândră de realizare.
– Pfuai, chiar că te-ai decurcat singură. Bravo puiule, ţi-ai amintit chiar să laşi şi păpuşa din mâna ca să te urci pe scaun.
– Mama ţe faţe acoio cu mocovu?
– Îl curăţ pentru ciorbă. Vrei şi tu o bucată?
– Da, Iis mănâncă mocov.

Încearcă să muşte cu dinţii şi când nu reuşeşte, ronţăie morcovul cu măselele. Mănâncă cu plescăituri şi între muşcături priveşte atent morcovul, rotindu-l pe toate părţile.
– Mama aie cuţit. Numa aduţii au voie cu cuţitu. Iis este o fetiţă mică, mică, puţin mai maie. Nu aie voie cu cuţitu, e peicuios. Mama este aduţii, aie voie cu cuţitu.
– Ai dreptate, copiii nu au voie să se joace cu obiectele ascuţite.
– Mama spaiă adei ioşu. Iis mănâncă adei ioşu.
– Vrei şi ardei?
– Da.
– Iis nu îi pace adeiu vede. Numa ioşu mănâncă Iis.
– Păi nici nu avem ardei verde, aşa că ai scăpat.
– Iis nu îi pace bânza de buiduf. Nu e bună. Iis nu mănâncă, niţi tata nu mănâncă. Numa mama mănâncă bânza de buiduf. Mioase uiât.
– Mama sau brânza? Cine miroase urât?
Râde tare.
– Mama mioase uiât. Când mănâncă banza de buiduf.
Recunosc, mai trebuie să lucrăm la diplomaţie.

– Tata unde-i?
– E la serviciu.
– Nu vau să fie a fegiciu.
– Ştiu că nu vrei, însă uite că n-are de ales. Adulţii merg la serviciu.
– Mama nu mege a fegiciu.
– Nu, mama lucrează de acasă.
– Nu vau să iucheze mama.
– Ştiu că nu vrei. Tu ai vrea să citim şi să ne jucăm toată ziua, aşa-i?
– Da, mama să citească cu pinţesa Ida.
Fuge după carte.

– Mai târziu Iris, acum facem ciorbă.
– Punem şi castane.
– Nu punem castane la ciorba asta.
– Punem şi fuisecui.
– Crezi că ar ieşi o ciorbă gustoasă?
– Da, fuisecu aie gust de potocaie.
– Însă nu cred că se potriveşte cu ardeiul roşu. Poate dacă foloseam ardei verde, atunci puteam pune şi fursecuri, dar cu ăsta roşu nu prea merge.
– Nu, Iis nu paţe adeiu vede.
– Oh, aşa e, uitasem. Ce ne facem acum, uite că nu mai putem pune fursecuri cu portocale la ciorbă.
– Punem o foicică.
Fuge la ghiveciul orhideei.
– Iris, nu cumva să rupi floarea. Florile alea le admirăm aşa cum sunt ele în ghiveci, nu le rupem. Cu atât mai mult, nu le adăugăm la ciorbă. Pe cine ai văzut tu să mănânce flori?
– Vaca mănâncă foicică.
– Ai dreptate, mai mănâncă şi flori, dar cred că vaca totuşi nu mănâncă ciorbă.
Stă şi judecă.
– Puii mănâncă poiumb. Şi poicu mănâncă poiumb. Iis mănâncă poiumb ca poicu. Mama dau poiumb.

Durează să facem o ciorbă, da, durează mult şi bine. Aşa, în ritmul nostru domol, cu rutină şi copil care vorbeşte într-una. E bine acasă cu ea. E atât de bine! E cald în casă. Mă uit la copila mea blondă, la picioarele ei mici şi goale pe podea, la cum se învârte în rochia ei albastră cu buline roz. E bine azi, e foarte, foarte bine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când crezi că eşti mamă cool şi inventivă

dsc_0145

Încerc lucrez, însă faptul Iris vorbeşte întruna nu ajută deloc.

Iris, hai jucăm amândouă un joc, vrei?
Da.
Număr până la trei şi dup-aia nici una dintre noi nu mai zice nimic, nimic, nimic. Cine reuşeşte tacă mai mult timp câştigă un covrig. Înţelegi?
Da.
– Vrei câştigi tu covrigul?
Da. Iis mănâncă tot covigu. Mama dau covigu.
– Dar nu ai voie vorbeşti deloc.
– Nuuu vobeşte Iis.
Bun. Eşti pregătită?
Da.
– O număr până la trei şi apoi nimeni nu mai zice nimic.
Da, nimic, nimic.
– Unu, doi, trei!

Linişte. Dulce linişte!
felicit în gând, sunt o mamă cool şi inventivă.

– Iis tace. Iis nu zice nimic, nimic, nimic. Nu vobim, şşşt. Mama dau covigu. Iis aie fundiţă în păi. Unu, doi, tei, Iis a câştigat.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Domnişoara NuŞiNuVreau

h-3

Cred că o să-i schimbăm numele în Domnişoara NuŞiNuVreau. Zău, i s-ar potrivi de minune. Zilele/ săptămânile/ lunile astea ne învârtim în jurul lui “nu”.
Nu vrea să meargă la culcare.
Nu vrea să facă baie.
Nu vrea să mănânce.
Nu vrea în camera asta în care suntem acum.
Nu vrea să iasă afară din casă.
Nu vrea să-şi pună chiloţi sau pantaloni.
Nu vrea rochiţa aia, după ce a plâns un sfert de ceas că fix pe aia o vrea.
Nu vrea linguriţa portocalie, cum îndrăznesc să-mi imaginez că e mai faină decât cea verde?
Nu vrea să-mi dea mâna pe stradă.

Ştiu însă că e o etapă firească şi importantă în dezvoltarea ei. Că acum descoperă , că are propriile opinii, că începe să-şi editeze propria declaraţie de independenţă, că are nevoie să guste din dulceaţa controlului. Aşa cum recomandă experţii, încerc să îi ofer opţiuni atunci când refuză vehement ceva. Dacă de exemplu, nu vrea să meargă la culcare şi încerc să evit un tantrum, atunci n-o să insist pe ce mi-ar plăcea mie,ci o să o întreb mai degrabă dacă ar vrea să se odihnească puţin cu Albă că Zăpadă sau cu Elsa? De cele mai multe ori tehnica asta îi distrage atenţia de la refuz, oferindu-i puterea de a alege, ia una dintre păpuşi şi urcă în pătuţ.

Tot în acelaşi scop o anunţ întotdeauna ce urmează să facem. Dacă suntem în parc, îi spun că în cinci minute vom pleca, reamintindu-i apoi că mai sunt două minute şi într-un final că a sosit vremea să mergem acasă. Ajută, e drept că nu întotdeauna, însă de cele mai multe ori funcţionează.
Sunt însă şi situaţii când nimic nu merge. Astea sunt momentele în care eu încă învăţ că de fapt nu trebuie făcut totul ca la carte, că e mereu loc de improvizaţie, că nu-i nici o tragedie dacă mai facem şi cum vrea copila.

Am observat (nu neapărat cu surprindere) chiar şi la mine, că de multe ori complic singură lucrurile fără să fie de fapt nevoie. De exemplu Iris nu voia să poarte chiloţi sau pantaloni.
Eu insistam să mă lase s-o îmbrac, spunându-i că altfel răceşte, deşi ştiam foarte bine că nu e aşa. Abia după ce ea a început să plângă mi-am lăsat propriul orgoliu deoparte şi am recunoscut că insistam să se îmbrace doar că să “câştig”, ca să facă de fapt aşa cum voiam eu. Să-i arăt cumva că eu dictez, eu sunt şefa în relaţia asta. Sună destul de nasol, aşa-i? Mă gândesc că vi s-o fi întâmplat şi vouă.

Cred că am simţit aşa pentru că eu am perceput refuzul ei ca pe o sfidare directă. Cum să mă sfideze pe mine copila de doi ani? Eu sunt adultul, trebuie să mă asculte pentru că ştiu mai bine, iar dacă cedez de data asta atunci o să mi se urce în cap şi lucrurile o să scape de sub control. Astea mi-au trecut prin minte atunci.
Pentru că e al naibii de frustrant să auzi doar “nu”. Ar fi mult mai uşor dacă ar fi copiii ăştia ceva mai cerebrali, însă adevărul e că nu sunt. Însă eu adultul, eu părintele, eu trebuie să fiu cerebral.

Am priceput totuşi că nu-i nici o tragedie dacă am un copil ce aleargă de dimineaţă până seara în fundul gol prin sufragerie sau dacă n-a mai făcut baie de trei zile. Ce-o să se întâmple dacă îi permit lucrurile astea? Absolut nimic. O să stea murdar trei zile şi poate o să-i îngheţe puţin bulanele.
Autoritatea mea de părinte (whatever that means) nu va fi ştirbită, cred că de fapt asta e teama care ne face să reacţionăm vehement când copiii refuză să facă ce le cerem .

Cred că e important pentru dezvoltarea copilului să aibă voie să spună şi nu, oricât de neplăcut e pentru noi părinţii. Desigur că excepţie fac situaţiile în care refuzul copilului pune pe sine sau pe altcineva în pericol. In rest, liber la alergat in fundul gol! 🙂

Dar haida, ajunge pentru azi. Domnişoara NuSiNuVreau va salută. Sau Nu, Nu, Nu vrea să va salute! 🙂

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Pentru tata

h-104
Îmi
amintesc era iarnă, iar eu, înfofolită bine, cu ghiozdanul pătrat şi greu în spate, îndreptam spre şcoală. Eram mică şi slăbuţă pentru vârsta mea, cea mai mică din clasă chiar. Clasa întâi.

Pentru acolo era un derdeluş lung, cu gheaţă lucioasă care tenta teribil, am decis merg pe altă stradă decât cea obişnuită. N-am apucat intru bine pe străduţă m-am trezit înconjurată de trei băieţi mai mari. Mi-au tras ghiozdanul din spate şi mi l-au aruncat în zăpadă. Apoi râzând, au început împingă de la unul la altul. Nu-mi amintesc ce spuneau, nici măcar dacă vorbeau în timp ce unul din ei încerca îmi pună piedică şi dărâme la pământ.
Nu-mi amintesc nici măcar dacă am încercat apăr sau nu.

Îmi amintesc doar ţiuitul prelung pe care îl auzeam în urechi. Ştiam cumva nu-mi vor face nimic, nu erau cu mult mai mari decât mine, voiau doar trântească în zăpadă, mi îngroape ghiozdanul şi se distreze nu reuşeam mai ridic.

Am făcut cale întoarsă şi m-am întors acasă. Tata, tu miai deschis uşa. Nu ştiu de ce erai acasă la ora aia, de obicei lucrai dimineaţă. Ştiu însă plângeam cu suspine şi sughiţuri încercând ţi povestesc ce se întâmplase. Eram speriată şi plănuiam nu mai merg niciodată la şcoală, nu mai ies niciodată din casă.

Ai aşteptat liniştesc şi miai propus mergem împreună la şcoală, pe strada unde băieţii speriaseră. M-ai luat de mână, miai vorbit cald şi calm, apoi teai oprit cu mine puţin în capătul străzii când miai simţit ezitarea.
Fără te grăbeşti şi fără grăbeşti.

Ai vorbit cu mine până am ajuns la şcoală şi odată ajunşi acolo, mi fi dorit te ţin de mână mai departe, toată ziua. Dar tu m-ai îndemnat intru, asigurându voi fi în regulă, nimic rău nu se va mai întâmpla.

Acum trec rar pe stradă cu pricina, însă îmi amintesc des de întâmplarea asta. Şi niciodată nu simt frica de atunci când împingeau băieţii în zăpadă. Închid ochii însă şi simt cum mâna ta se închide în jurul mâinii mele mici, cum toată frica se risipeşte şi cum eu sunt iar în siguranţă.
La mulţi ani, tata!

Dosar de Mama e si pe Facebook

Când nu eşti vitezomanul Gică

dsc_0191

Faptul că la treizecişicinci de ani (oh,da) nu am permis de conducere, e o ditamai durerea în fund. Nu mi-am imaginat vreodată că până la vârsta asta respectabilă n-o să conduc.
După ce ne-am mutat împreună, M obişnuia să mă ducă într-un camping abandonat, unde exersam condusul fără să pun pe cineva în pericol. Conduceam Tico-ul lui verde, porneam cu poticneli de pe loc, în timp ce el îmi tot zicea “uşor, ridică piciorul uşoooor de pe ambreaj”, opream motorul şi râdeam amândoi în hohote. Conduceam pe aleile goale ale campingului şi-l întrebam în glumă “care-i frâna, că nu mai ştiu?” când mă apropiam de vreun zid.

Apoi câţiva ani m-au legănat valurile pe vase de croaziere şi n-am mai avut nevoie să conduc. Iar când am revenit pe uscat, n-am mai avut timp, locul de muncă mă ţinea destul de ocupată. Însă niciodată n-am simţit mai pregnant decât acum, cât de neplăcut e să nu ai permis de conducere.

În primul rând pentru că lipsa lui mă izolează. E fain orăşelul nostru, însă îmi doresc uneori să văd alte străzi, alte clădiri şi alţi oameni. Să pot merge la cumpărături fix atunci când îmi trebuie ceva, să nu depind de M pentru cele mai mici deplasări.
Iris creşte, anul viitor va merge la grădiniţă, apoi la şcoală şi socotesc că la un moment dat o să vrea să practice vreun sport sau să meargă la vreun spectacol, muzeu, delfinariu, bazin, etc, iar mamă-sa n-o s-o poate duce. Aşadar carnetul va fi o necesitate.

Şi aşa ajungem la ce mă roade pe mine. Acum că sunt mama, gândul că ar trebui să conduc o maşină în care s-ar afla copila mea, mă paralizează de frică. Nu frică din-aia drăguţă de domnişoare, nu. Frică din-aia care-mi apasă pieptul şi nu-mi dă voie să respir. Închid ochii şi văd cu ochii minţii doar accidente şi fiare contorsionate, aud voci de copii care urlă sfâşietor, simt neputinţă şi disperare.

Ştiu teoria, ştiu că simt aşa pentru că acum sunt mamă şi că ursoaica din mine încercă s-o protejeze pe Iris cât poate de mult, că mi-am făcut din asta scopul vieţii mele acum şi nimic mai mult. N-am fost nicodată implicată în vreun accident de maşină şi niciodată până acum n-am avut frici legate de condus. Totuşi, doar gândul la asta mă trimite direct într-un blocaj, care mă surprinde chiar şi pe mine.

M mă încurajează însă eu tot amân momentul în care să încep şcoala. Ba că nu e timp, ba că n-are cine rămâne cu Iris, ba stai să vină primăvara, şi tot aşa, mă împiedic în propriile-mi scuze, de teamă să încerc măcar.

Mai e vreuna printre voi cu teama asta? Dacă da, cum aţi depăşit-o?
“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Când copila m-a lovit

d-4

Ne jucam de ceva vreme împreună, aşezate pe covor, când mi-a sunat telefonul. Am rămas acolo lângă Iris în timp ce vorbeam cu persoana care sunase. Mai degrabă încercam am o convorbire e corect spun de fapt, sunt sigură ştiţi la ce refer. Imediat ce m-a văzut cu telefonul la ureche, Iris a început ridice tonul, se caţere cu picioarele pe mine, apoi ţipe încercând mi acopere vocea cu a ei.

Iris te rog ai puţină răbdare, termin imediat.
– Nu vei mama vobeşte a teiefon.

Am luat-o în braţe însă s-a zbătut până am aşezat-o iar pe covor, ca apoi plângă vrea iar sus la mine. Multă gălăgie, în încercarea de a convinge renunţ la apelul telefonic. Îmi era imposibil înţeleg ce îmi spune persoana cu care vorbeam, aşa m-am aşezat în genunchi , la nivelul lui Iris, încercând o liniştesc din poziţia asta. Şi atunci s-a întâmplat.

Rapid, cu intenţie şi precizie, m-a lovit cu palma peste cap. S-a întâmplat atât de repede şi a lovit atât de tare încât pentru o clipă uimirea m-a lăsat nemişcată. Iris părea la fel de surprinsă de ce se întâmplase şi se uita fix în ochii mei aşteptând vadă ce urmează.
Nu mai lovise niciodată aşa. Nu cu intenţie.

Am întrerupt convorbirea telefonică şi pentru o clipă am rămas aşa, neştiind ce fac. durea. Nu acolo unde lovise, durea sufletul se întâmplase şi asta. lovise intenţionat. Ştiam trebuie reacţionez imediat într-un fel, pentru mutricica lui Iris începea se schimonosească spre plâns.

M-am pus în locul ei, în locul unei copile de doi ani şi patru luni şi am încercat văd lucrurile prin ochii ei. Uite cum acum se joacă cu mama şi o are numai pentru ea, mama nu lucrează, nu găteşte, nu face curăţenie, nu pune haine la spălat, doar se joacă cu ea pe covor. E aşa de bine se joace cu mama, se simte iubită, importantă şi ar face doar asta toată ziua. Nimic nu e mai bine decât asta, nici joaca cu păpuşa de la Moş Crăciun, nici cu trenuleţul lui Mickey şi Minnie, nici alergatul prin parc, nimic nu egalează timpul petrecut cu mama.

Şi-apoi iată sună telefonul şi magia se destramă, mama nu mai e atentă la ea, nu o ascultă când ţipă şi pare chiar supărată pe ea. De ce nu înţelege oare mama acum fetiţa o vrea doar pentru ea? Nu vrea s-o împartă cu nimeni când se joacă împreună. De ce nu se opreşte din vorbit? De ce îi spune întruna aibă răbdare? Ce e aia răbdare? În corpul ei mic se adună un vârtej de emoţii pe care copila nu le înţelege şi care trebuiesc eliberate. Mâna mică se ridica rapid şi poc, o loveşte pe mama.

Am respirat adânc si mi-am pus braţele în jurul ei, iar ea a început imediat plângă. A plâns încet o vreme, până toate emoţiile puternice s-au risipit. Abia când s-a liniştit i-am explicat nu e în regulă lovească pe mine sau pe altcineva atunci când e supărată. I-am zis îmi pare rău am întrerupt timpul nostru special împreună ca vorbesc la telefon, înţeleg de ce s-a supărat când am făcut asta. Şi apoi am repetat nu lovim atunci când suntem furioşi. poate ţipa sau plânge cât are nevoie, nu şi lovi însă.
Apoi a ieşit soarele şi copila s-a înseninat imediat ce a lăsat toată frustrarea să iasă.

Recunosc că nu-i uşor cu un toddler, uneori simt cum calc de-a dreptul pe teren minat, însă încerc privesc lucrurile şi din punctul ei de vedere. Şi nici măcar asta nu-mi iese întotdeauna. Dar încerc şi azi, şi mâine şi în fiecare zi. Şi iert când nu reuşesc, căci sunt o mama bună pentru ea, un om cu limite şi emoţii proprii.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Revelion de mamă

b-89

S-a dus la culcare veselă, însă a adormit greu. În cazul ei baia nu aduce relaxarea sau moleşeala care pregăteşte de somn, ci îi pune motoraşele în funcţiune la capacitate maximă.
După ce s-a ridicat de câteva ori în fund, ba -i pup palma dreapta, ba pe aia stânga, ba nasul, ba fruntea, ba mi comunice azi când se juca în curte a văzut-o pe vecina şi era tare frumoasă, a adormit.

Am coborât la M cu gândul îmi torn şi eu nişte rom aromat în pahar, apoi mi întind picioarele pe canapea şi zac relaxată în aşteptarea noului an. N-am făcut nici una din chestiile astea, pentru Iris a început plângă şi am fugit la ea. Nu era deloc un plâns pe care -l pot linişti cu mângâiat pe spate aşa am ridicat-o în braţe, iar ea s-a ghemuit acolo şi a plâns până a adormit.

Am încercat fără succes o transfer în pătuţ de câteva ori, apoi m-am resemnat şi am rămas cu ea în braţe. Cu opt minute înainte de miezul nopţii am coborât mi pup bărbatul şi cu câteva minute înainte de ora unu urcam iarăşi grăbită la Iris care plângea din nou. După fornăitul nasului am înţeles repede anul nou venise cu răceală şi ăsta era motivul pentru care copilul meu nu reuşea doarmă.

Restul nopţii ne-a adus plânsete, nas înfundat şi ca o ajut respire mai bine, am aţipit pe bucăţele în fund, cu ea în braţe. Spre dimineaţă a tuşit, s-a înecat cu muci şi a vomitat. În părul meu, pe pernă, pe aşternut, pe pătuţ, sub pătuţ. Bineînţeles plângea şi n-am putut s-o las din braţe cât curăţ, aşa am rămas acolo în miros de vomă până dimineaţă.

Acum e mai bine, a mâncat puţin şi nivelul de energie îi e la fel de ridicat ca de obicei. E uşor palidă şi are ochii sticloşi, fără aibă febră însă. Desigur somnul de prânz n-a mai avut loc tot din motive de nas înfundat.

E drept n-am petrecut revelionul ăsta, dar pot lăuda am stat trează toată noaptea, fix ca la douăzeci de ani.
Voi cum aţi petrecut?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook