Când copilul tău nu e cuminte

dsc_0336

Nu-s persoana care se certe cu tanti ce a tăiat rândul şi s-a băgat în faţă la poştă de exemplu. O gândesc poate se grăbea mai tare decât mine, probabil avea o tonă de probleme şi nici măcar nu şi-a dat seama când a ignorant restul persoanelor care îşi aşteptau cuminţi rândul.

Găsesc absolut incomode situaţiile în care oameni în toată firea se ceartă în plină stradă, strigă unii la alţii, îşi fac morală, se huiduiesc, etc.
Însă zilele trecute am reuşit surprind singură, nu neapărat într-un mod plăcut. Am intrat cu Iris în librăria din oraş care ţine loc şi de magazin cu jucării. Pe Iris am parcat-o înăuntru, lângă fereastră, în tricicletă, m-am gândit îmi va fi mai uşor caut repede ce voiam cumpăr.

M-am întors cu spatele o clipă. Imediat aud:
– Hei , auziţi. Doamna, copilu’, hei, vedeţi copilu’.
Nefiind sigură eu sunt doamna la care femeia făcea referire, dar ştiind sunt cu copilul după mine, m-am întors. Femeia cu pricina ţinea arătătorul întins către Iris, încercând astfel sublinieze ceva. Întreb:
– Ce s-a întâmplat?
Păi vedeţi pe jos jucăriile alea, le strică, nu aţi observat ce face copilul? Între timp se uită sugestiv când la mine, când la vânzătoare, când la Iris.
uit şi eu la vânzătoare pentru nu înţeleg. uit la fiicămea şi o văd cu un excavator în mâna. Da, era excavatorul de pe raftul magazinului, însă tot nu înţelegeam. Aşa spun:
– Nu înţeleg.
Păi le pe jos, nu vedeţi a luat jucăria aia de acolo? O s-o strice, aveţi grijă.

uit în continuare la Iris, însă tot fără înţeleg ce face rău.
Femeia încă vorbeşte despre cum nu e civilizat pună copilul mâna, dar eu nu mai aud exact ce zice. În magazin s-a făcut linişte, toată lumea se uită la mine iar eu simt de-a dreptul incomod. Primul impuls care încearcă e merg -i iau copilei jucăria din mâna şi s-o pun la loc, cu riscul de a-i stârni plânsete înainte eu apuc mi termin cumpărăturile.

Apoi brusc enervez. Fix aşa cum fac oamenii ăia care se ceartă unii cu alţii în stradă. Şi vociferez:
Doamnă, e doar un copil, iar ăsta e până la urmă un magazin cu jucării. Iar jucăria din mâna ei e intactă, nu a căzut pe jos şi nici nu s-a stricat. E un copil curios care stă liniştit cu jucăria în mâna până când eu fac cumpărăturile. Cred e rezonabil pună mâna.
– Dar alea sunt pe raft spre vânzare.
– Iar ea e doar un copil, nu înţeleg de ce purtăm discuţia asta.
– Eu doar v-am atenţionat nu stă cuminte.
Va mulţumesc, însă credeţi ar fi fost mai cuminte dacă îi puneam lesă şi o legăm de clanţa magazinului afară?
– Nu înţeleg de ce v-aţi supărat aşa.
– Pentru percepţia generală pare a fi un copil n-are voie pună mâna pe nimic, nicăieri. Nici măcar pe o jucărie, într-un magazin de jucării. Iar dacă o face, înseamnă nu e cuminte. Pentru oriunde te duci cu un copil, cineva e deranjat. Ba de faptul ţipă, ba plânge, ba pune mâna unde n-ar trebui. Pentru adulţii nu-şi iau o clipă gândească înainte vorbească. De asta m-am supărat.

Tot linişte era în magazin însă nu se mai uita nimeni la mine. În afară de Iris. Şi atunci mi s-a făcut ruşine şi în gând i-am mulţumit n-a început plângă când m-a văzut aşa. Am plătit, am salutat, am pus excavatorul la locul lui şi am plecat.

Apoi m-am tot gândit la cum reacţionasem şi tot ruşine mi-a fost. Mi-am descărcat frustrările pe biata femeie care poate nu avea nici o intenţie nepotrivită.
Însă zău sunt sătulă de atitudinea asta vizavi de copii. Ţelul nostru suprem pare a fi ca ei stea cuminţi. nu deranjeze adulţii în nici un fel. Iar asta nu-mi place. Nu-mi place deloc.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Când am decis să dorm la prânz

dsc_0258

Eram hotărâtă, voiam dorm la prânz. Urma s-o pun pe Iris în pătuţ, întind şi eu în patul alăturat, ne luăm de mână şi alunecăm împreună în lumea viselor. Nu era nevoie gătesc, încă aveam sarmale în frigider şi ceva pregătit pentru Iris, nu era necesar nici lucrez aşa cum fac de obicei atunci când ea doarme. Aşa planul era clar, în sfârşit puteam dorm şi eu la prânz.

În timp ce ea adormea, mi-am amintit eu n-am mâncat şi gândul la sarmale aburinde, decorate cu un strat generos de smântână m-a ridicat din pat şi m-a trimis la frigider.
M-am gândit putea uit la “Paddington” puţin, dar numai puţin în timp ce mănânc, aşa am pornit televizorul şi mi-am hăpăit cu poftă sarmalele. Nu am ocazia prea des văd un film, pot numără pe degetele de la o mână câte am văzut de la cap la coadă, de când am devenit mama. Aşa savuram din plin povestea ursului peruvian care merge curajos la Londra în căutarea unui cămin.

Pe la jumătatea filmului, mi-am dat seama terminasem de mult sarmalele şi am decis dacă totuşi mai voiam dorm, trebuia musai urc la Iris atunci. M-am oprit la baie spăl pe dinţi. Am văzut pe raft crema de faţă şi mi-am pus un strat generos care compenseze şi pentru ultimele zile în care uitasem mi hidratez pielea. Mi-am periat şi părul dacă tot eram acolo, apoi m-am uitat cu regret vreun sfert de ceas la liniuţele fine din jurul ochilor şi la cele patru fire albe care apăruseră peste noapte. Nu înţeleg cum apar ele,se albesc aşa deodată?

Am adunat jucăriile de baie pe care Iris le împrăştiase şi le-am aranjat pe marginea căzii. Precaută din fire, am verificat mailul asigur totuşi nu primisem nimic legat de muncă. Desigur am deschis numai un pic şi facebook dacă tot eram acolo. Când m-am uitat la ceas am realizat cu surprindere Iris dormea deja de o oră şi jumătate.
Am oprit laptopul rapid şi am urcat în dormitor.

Am închis uşa inceeeet de tot, şi am evitat calc pe bucata de parchet care scârţâie. Abia când m-am întins mi-am amintit cât de tare îmi doream dorm, vai cât de bine era stau aşa, în linişte, mi simt corpul relaxânduse.
Din pătuţ s-au auzit foieli şi un căscat lung.
Mama, fac pişu!

Am jurat nu mai fac sarmale niciodată!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sunt recunoscătoare

dsc_0331

Pentru sănătate. A copilului meu, a mea, a lui M şi a familiei mele.
Pentru că avem un acoperiş deasupra capului.

Pentru că avem ce pune pe masă şi avem cu ce ne îmbrăca.
Pentru veselia copilului meu.

Pentru că Iris are bunici buni şi iubitori.
Pentru o soră cum nu e alta şi pentru părinţi minunaţi.

Pentru nepoate fabuloase care mă fac să râd .
Pentru tatăl copilului meu, fără de care n-aş fi avut aşa copil zbanghiu şi minunat.

Pentru că îmi pot plăti facturile.
Pentru cafea aromată în fiecare dimineaţă.

Pentru prieteni puţini, dar buni.
Pentru că pot vedea marea oricând vreau.

Pentru dulăul mare şi negru din curte, care aproape că mă dărâmă încercând să-mi lingă faţa de fiecare dată când ies din casă.

Pentru fiecare ceartă şi fiecare împăcare.
Pentru plimbările cu Iris.

Pentru serile liniştite în trei.
Pentru când M şi Iris se joacă întinşi pe covor.

Pentru că mi-am făcut curaj să renunţ la siguranţă zilei de mâine şi am păşit în necunoscut.
Pentru berea fără alcool şi fistic.
Pentru ardeii iuţi

Pentru mirosul de turtă dulce ce se coace în cuptor.
Pentru muzică.

Pentru serile în care dăm sonorul mic şi ne uităm împreună la un film.
Pentru oameni dragi care întreabă “ce mai faci?”

Pentru libertate.
Pentru îngheţată.

Pentru că am născut şi am devenit mamă.
Pentru monotonia din fiecare zi.

Pentru cărţi.
Pentru ninsoare.

Pentru ieri şi pentru azi.
Pentru şanse noi.

Pentru culori.
Pentru că am parte de iubire în fiecare zi.

Pentru iertare.
Pentru toate punctele de pe harta lumii în care am avut şansa să ajung până acum şi pentru oamenii atât de diferiţi pe care am avut norocul să-i cunosc.
Pentru zilele ploioase de toamnă.

Pentru vecini buni.
Pentru tenişi, blugi şi hanorace.

Pentru toate lucrurile mici şi simple care mă fac să zâmbesc.
Pentru mâna de oameni care îmi citeşte blogul, pentru voi.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.