Gravida trebuie răsfăţată

belly

De ce? Pentru că face cel mai măreţ şi magic lucru cu putinţă. Dă viaţă. Procreează. Perpetuează specia. Asigură continuitatea vieţii omului pe pământ.

Pentru că îşi oferă corpul drept casă şi scut unei alte fiinţe.
Pentru că izbucneşte în lacrimi când îi aude pentru prima dată bătăile inimii.
Pentru că aşteaptă fiecare ecografie cu sufletul la gură, aşteaptă să audă câţi centimetri, câte grame şi ce sex are copilul.

Pentru că îşi ţine respiraţia până când îi spune doctorul că totul decurge ca la carte şi că nu sunt motive de îngrijorare.
Pentru că plânge din senin.
Pentru că se îngraşă.

Pentru că i se umflă gleznele.
Pentru că trebuie să facă pipi tot timpul.
Pentru că i se face frică. Dacă nu e la primul copil pentru că ştie ce-o aşteaptă, iar dacă e la primul, pentru că nu ştie ce urmează.

Pentru că în ea bat două inimi.
Pentru că are nevoie de ajutor să-şi lege şireturile.
Pentru că nu mai poate dormi pe burtă.

Pentru că are grijă ce mănâncă şi bea.
Pentru că acum se uită de două ori înainte să treacă strada.
Pentru că merge legănat ca o raţă.

Pentru că îşi mângâie burta tot timpul, chiar şi atunci când nu-şi dă seama că o face. Pentru că visează şi plănuieşte cum îi va fi noua viaţă, cea de mama.
Pentru că lăcrimează când ţine în palme o pereche de şosete minuscule.

Trebuie răsfăţată pentru teama pe care-o simte. De necunoscut, de nesiguranţă, de neprevăzut.
Pentru că e atât de frumoasă! Pentru că acum îşi apreciază mama mai mult.

Răsfaţ-o cu un masaj al tălpilor sau al spatelui. Fă-i multe fotografii cu burta, o să le privească tot restul vieţii. Răsfăţ-o şi când exagerează. Scoate-o la plimbare, spune-i că e frumoasă! Găteşte-i felul ei preferat. Ascult-o când vorbeşte şi linişteşte-o când se sperie.
Răsfaţ-o, răsfaţ-o, răsfaţ-o, caci in corpul ei se intâmplă ceva magic!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto aici

Linişte

dsc_0010-2

Stăm într-un oraş mic, liniştit şi curat, unde traficul nu reprezintă o problemă, vremea e frumoasă aproape tot anul, rata criminalităţii este foarte scăzută, unde fiecare îşi vede de ale lui, ce mai, un loc potrivit pentru crescut copii. Ca compenseze limitările pe care automat le impune un orăşel de dimensiunile celui în care trăim, la o distanţă nesemnificativă se află un oraş important din ţară.

Putem fugi acolo oricând ni se face dor de agitaţie. Treaba e nu prea ni se face, am ales orăşelul ăsta tocmai pentru linişte. Vara, când se întunecă, auzi greierii cântând sub cerul plin de stele, iar dimineaţa îţi bei cafeaua în miros de iarbă proaspăt tunsă. În linişte, v-am mai spus?

Ei da, aşa era până când în faţa casei noastre, într-o zi au apărut nişte muncitori şi un excavator. Care când au plecat de la faţa locului au lăsat o ditamai groapa şi un munte înalt de pământ lângă ea. Şoc şi groază, se apucaseră oamenii de construit casă, iar viitoarea noastră vecină îmi făcea veselă cu mâna de fiecare dată când vedea prin curte.
În curând au mai apărut un tractor, o basculantă şi fiare înalte s-au arătat timide din ditamai groapa de care ziceam.

Nu v-am spus Iris e absolut îngrozită de zgomote puternice, aşa-i? Atât de tare o sperie încât la doi ani şi două luni încă nu pot da cu aspiratorul decât dacă iese M cu ea din casă. Aşa toate maşinile care brusc făceau parte din viaţa noastră n-au făcut decât sape şi mai adânc în teama asta. Toată vara Iris a dormit doar treizeci de minute la somnul de prânz din cauza zgomotului. După care se trezea irascibilă şi smiorcăită pentru , mama ei de treabă, nu reuşea se odihnească.

Viitoarea vecină îmi făcea în continuare cu mâna de fiecare dată când vedea, însă n-am vorbit una cu cealaltă niciodată.

Apoi praful, doamne cât praf, pe ferestre, în casă, în nas, praf peste tot. E noiembrie, acum oamenii muncesc la acoperiş, îl fac din lemn. Adică taie scândură cu flexul şi apoi bat cuie în ea cu ciocanele. Multe le-am zis eu în gând lunile astea muncitorilor care bocăne la câţiva metri de casa mea şi nu-mi lasă copilul doarmă. Căci culmea, uneori nici nu-s aici dimineaţă, dar imediat ce-o pun pe Iris în pătuţ, brusc începe ciocănitul şi bârâitul, de parcă mi-ar face mie în ciudă.
Şi atunci mormăi în barbă despre lucruri pe care n-ar fi deloc frumos le scriu aici, dar asigur le mormăi, când mi se face şi mie dor de liniştea noastră pierdută.

Zilele trecute eram în curte cu Iris, ea se juca cu nisip, eu întindeam rufele proaspăt spălate, când m-am trezit cu viitoarea vecină la gard. Tot aşa veselă, şi tot făcândumi cu mâna.

Bună ziua. ştiţi sunt conştientă de cât zgomot facem şi îmi pare foarte rău se întâmplă asta. Mereu gândesc aveţi copil mic şi va deranjăm şi frământ din cauza asta.

Zâmbea timid şi totuşi părea realmente sinceră şi timorată, iar eu m-am înmuiat imediat. I-am spus înţeleg nu se poate construi o casă în şoaptă şi nu trebuie se frământe din cauza asta. Şi ştii ce? Nici măcar n-am minţit. deranjează, chiar foarte tare de multe ori, însă oamenii trebuie şi construiască o casă chiar dacă e un copil în vecini, right?

Îmi face în continuare cu mâna în fiecare zi viitoarea mea vecină, zâmbeşte şimi face cu mâna. Ceea ce va doresc şi vouă. Vecina veselă, adică, nu casa în construcţie!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Afinele

dsc_0005

Cu degetele mititele, adună una câte una afinele din castronul galben, mestecându-le apoi simandicos. Se strâmbă şi ţuguie buzele cu un plescăit când nimereşte un fruct mai acru. Ia mai multe afine în pumn. Îşi duce mâna la gură , desface pumnul şi dă drumul afinelor, acoperindu-şi apoi toată faţa cu palma, nu cadă niciuna. Apoi îşi linge arătătorul şi degetul mijlociu cu o concentrare spectaculoasă.

E atâta drăgălăşenie în gesturile astea neîndemânatice, atâta nevinovăţie şi frumuseţe mi dau lacrimile.

Înţelege îndată o urmăresc, se uită fix în ochii mei o vreme, apoi zâmbeşte luminos.
Bunăăăă, îmi spune, lungind ultima literă. Ţe faţi?
uit la tine cum îţi îndeşi afinele alea în gură şi gândesc cât de drăguţă eşti şi cât de tare te iubesc.
Da, aprobă.
Păi da, te iubesc foarte tare.
Mama iubeşte pe Iis foate taie.

Nu-i articol în care povestesc ceva. Vreau doar las asta aici, ca n-o uit.
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Cum iubesc bunicii noştri

15057782_1337943442905677_508226771_n

Înainte s-o am pe Iris, mă întrebam mereu cum o fi să ai copil, ce sentimente or copleşi o mamă de fiecare dată când îşi vede pruncul. Îmi imaginam, fireşte, că mamele poartă iubire de nedescris omuleţilor şi că au mereu sufletul plin cu raze de soare şi miros de zmeură, dar eram sigură că-mi scapă ceva, că totuşi, cumva era ceva peste puterile mele de a înţelege.

Azi nu mă mai întreb, pentru că acum ştiu şi eu. Şi da, zâmbesc când scriu asta, zâmbesc pentru că ştiu. Ştiu că mă uit la zulufii ei blonzi şi deodată mi se face cald din cap până-n picioare, că simt fizic înţepături mici peste tot de parcă m-aş fi curentat.
Dar nu despre asta voiam să vă spun.

Voiam să vă spun că la fel mă întreb şi când vine vorba de bunici. De cei ai căror copii, au de-acum la rândul lor copiii lor şi la câtă iubire s-o găsi în sufletul acestora. La cum parcă întineresc când îi văd şi cum nu le-ar mai da drumul din braţe. La cum li se umezesc ochii când îşi plimbă degetele zbârcite pe netezimea obrajilor de copil. Ştiu sigur că şi aici îmi scapă ceva, că eu nu pot înţelege pe deplin iubirea asta aşa cum o simt ei, însă sunt recunoscătoare, şi-i mulţumesc universului că Iris are parte de ea.

Am fost la bunici acum vreo două sau trei săptămâni, la părinţii lui M. După zbenguială, Iris a dormit, acoperită de păturica cu care bunica îl învelea pe M, atunci când el era mititel (da, bunica a păstrat-o, la fel cum a păstrat şi linguriţa cu care îl hrănea, pe care acum o foloseşte Iris).

Zilele trecute, sora lui M a fost la rândul ei în vizită la bunici, de unde mi-a trimis poza de mai sus. După două sau trei săptămâni, bunicii tot nu s-au îndurat să ridice păturica de pe pat, ci păstrează aranjamentul fix aşa cum l-a lăsat Iris după ce s-a trezit. Aranjament pe care îl admiră în fiecare zi, iar şi iar.

Aşa că vă provoc, spuneţi-mi voi dacă ştiţi o declaraţie de dragoste mai frumoasă? Ştiţi? Aşa-i că nu?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Poop & pup

potty

doare ochiu’ când văd. doare de-mi vine mi pun patch d-ăla de pirat, nu mai văd deloc.

Fată, poop, vorbim”
“ Pooooop eu pe el de băiat frumos”
“Poop fetele, cochetele”
“Ne vedem mâine, te pooop”

Bre, pisi! I’ve got some shitty news for you!

Pisi, of tu pisi, tu nu pupi pe nimeni când zici “poop”. Hai ţi explic de ce, tu pisi.
Când vrea facă numărul doi la oliţă, fiicămea zice “mama, Iis faţe pupu”. Zice face pupu, pisi, ştii de ce? Pentru sii nu-i place deloc cum sună caca, aşa am învăţat-o zică pupu, care vine de la poo, măi pisi.

Şi zău nu pupici face când se aşează pe oliţă. Ghici pisi, ghici ce face fiicămea acolo? Ei, păi vezi pisi?
Hai, te pup fată.

Sursa foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Terapia din parc

174494974

Când am ajuns noi în parc, ei erau deja acolo, bunica şi nepotul, un băieţel de vreo trei ani. El se juca pe tobogan, iar ea îl aştepta aşezată pe o bancă, urmărindu-l atentă cu privirea. Nu se uita bunica în telefon, nici nu citea ziarul, cu mâinile împreunate în poală, doar aştepta răbdătoare.

Zâmbea, clatindu-şi ochii cu imaginea copilului ce alerga vesel prin nisipul jilav. Uneori băieţelul se oprea şi-i făcea cu mâna, iar ea, bunica, îi răspundea imediat, cu un surâs larg şi bezele suflate de pe vârful degetelor.
Alteori, copilul venea -i ceară apă sau un covrigel şi-atunci bunica îi cuprindea obrajii înroşiţi cu palmele şi-l pupa drăgăstos pe frunte.

Văd cum bunica îşi îndreaptă privirea către un domn grizonat, care împinge un cărucior pe aleea ce înconjoară parcul. Domnul îi face semn cu degetul mare ridicat, totul e în regulă, are situaţia sub control. Bunica zâmbeşte iar. Zâmbeşte mult bunica asta, zâmbeşte şi cu gura şi cu ochii, emană linişte şi nu pot sătura privind-o.

Îmi imaginez bunicii şi-au luat cei doi nepoţi la plimbare, oferindu-i astfel fiicei lor o clipă de linişte, doar pentru ea. Dragii de ei!

Băieţelul cade şi începe plângă. Aleargă către bunica şi i se aruncă în braţe, iar ea îl ţine acolo şi îi spune ceva ce eu nu pot auzi, până suspinele se potolesc. Îi şterge nasul şi iar surâde. Zâmbesc şi eu pentru liniştea din jurul acestei bunici e molipsitoare, aproape m- duce şi eu la ea mi şteargă nasul şi mi şoptească ceva la ureche.

Răspunde la telefon bunica şi caută cu privirea ceva pe aleea din jurul parcului. Îl văd pe bunic cum cu paşi repezi se îndreaptă către locul de joacă, scuturând uşor căruciorul din care se aud plânsete ascuţite. E vizibil agitat, se apleacă asupra căruciorului vorbindu-i bebeluşului, dar acesta plânge în continuare. Bunicul priveşte neliniştit în jur, apoi iar la cărucior, şimi vine merg -l iau în braţe -i spun totul va fi bine.

Bunica cu nepoţelul se apropie de bunic, cum altfel dacă nu zâmbind, şi îl văd pe cel din urmă relaxânduse imediat. Bunica e acolo, ia bebeluşul în braţe şi-l alină uşor, cântându-i un cântec de leagăn.
Pornesc spre casă, băieţelul în faţa lor, pedalând tricicleta, urmat de bunicul ce împinge căruciorul gol şi de bunica zâmbitoare ce ţine un bebeluş liniştit în braţe. Se îndepărtează încet cu toţii, iar eu rămân acolo, în urma lor. Zâmbind, cum altfel?

Sursa foto aici
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Când eşti mic şi ţi-e dor de mama

mom-daughter-snow-e1449858714596

Dacă închid ochii, pot şi acum simţi gerul ciupindu-mi obrajii înroşiţi. Se întunecă, eu uit în sus, la stâlpul de iluminat din faţa blocului şi urmăresc căderea fulgilor mari de zăpadă. Ninge, iar strada noastră e plină, am ieşit cu toţii afară, tragem de frânghii săniile pe care părinţii le-au scos de prin beciuri sau balcoane.

Fularul prea lung, împletit de sorămea, îmi atârnă printre picioare, după ce mi l-am legat stângaci, singură, la gât. La mâini, între mănuşi şi haina încheiată anapoda, mi se întrezăreşte pielea încheieturilor subţiri. Mi s-a desfăcut şiretul de la ghetuţă şi nu ştiu cum îl leg la loc, aşa păşesc încercând nu împiedic, în timp ce gheata puţin cam largă face clamp clamp.

Am făcut un trenuleţ din sănii şi cu el am alunecat aşa tocmai până la capătul străzii, în ţipete şi chiote de copii. Uite, ăsta e omul de zăpadă pe care l-am făcut cu toţii, n-are oală pe cap, şi nici morcov în loc de nas, dar are un zâmbet mare făcut din pietricele după care am scormonit prin zăpadă. Mi-e frig la spate, cred mi-a ieşit bluza din pantalonii de fâş groşi şi cuprinde o tristeţe adâncă, fără înţeleg de ce.

Îmi dau jos mănuşile ude şimi suflu abur cald în palme. Ochii mi se umplu de lacrimi şi tristeţea apasă acum şi mai tare. Ninge cu fulgi imenşi, în jurul meu e doar veselie, prietenii mei aleargă bulgarindu-se şi ţipând, dar mie-mi vine a plânge.

Şi-apoi deodată o văd, uite-o, ea e, mama, se întoarce de la serviciu. Păşeşte cu grijă, e atentă nu alunece. Mijeşte ochii şi priveşte printre fulgi la grămada de copii adunată în stradă, iar eu ştiu caută pe mine. Alerg către ea şi simt cum toată tristeţea mea se risipeşte.

ia de mâna şi duce în casă. Îmi bagă bluza bine în pantaloni şi îmi îndeasă căciula pe urechi. Îmi aranjează fularul la gât şi îmi încheie hăinuţa, nasture cu nasture. Îmi pipăie picioarele asigurânduse nu sunt reci, apoi strânge bine şireturile ghetuţelor şi le leagă cu fundiţe egale. Mi-e bine şi cald şi abandonez atingerilor ei caremi sunt atât de dragi. rămâne acolo, nemişcată, sub grija ei, pentru tot restul copilăriei mele. Îmi netezeşte cu palma cutele hainei, îmi intide o pereche de mănuşi uscate şimi spune:
Hai, fugi la joacă, dar nu pleci departe, rămâi pe lângă bloc.

Fug la joacă, fug cu ghetuţele mele bine legate şi gâtul acum protejat de fular, cu mâinile uscate şi cu urechile acoperite de căciulă. Alerg şi trag după mine sania de lemn, afară ninge cu fulgi mari şi eu nu mai sunt tristă.

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook
Sursa foto: aici