Plastilină home made

Plouă şi bate vântul zilele astea, nu putem sta afară prea mult, aşadar trebuie să găsesc modalităţi diverse ca să o ţin pe Iris ocupată. Aşa am ajuns să caut reţete de plastilină pe care să le pot face acasă. Nu mi-am imaginat că e atât de simplu şi atât de ieftin să o faci, şi nici că iese atât de fain. Plus că atunci când te hotărăşti s-o faci, nici măcar nu trebuie să ieşi din casă pentru ingrediente, căci le ai deja în dulapul de bucătărie.

dsc_0087 dsc_0074

Am folosit o cană cu făină albă, două linguri cu bicarbonat de sodiu, două linguri de ulei, o jumătate de cană cu sare, o cană cu apă şi colorant alimentar. Le-am pus la foc mic într-o cratiţă, şi am amestecat uşor până când s-a format un guguloi rotund.

dsc_0053dsc_0058

După răcire l-am frământat bine într-un aluat colorat, până l-am adus la consistenţa dorită. Copiii pot şi ei participa la frământat, vă garantez că se vor distra foarte tare. Eu am făcut doar plastilină albastră şi galbenă, iar combinându-le am obţinut plastilină verde.

dsc_0070 dsc_0071

Iris a fost încântată de rezultat şi s-a jucat cu ea, a modelat-o în ce forme s-a priceput, a turtit-o între palme, activitatea asta ţinând-o ocupată vreme îndelungată.
Am învelit în folie alimentară plastilina rămasă şi am păstrat-o la frigider până la următoarea utilizare.

dsc_0106 dsc_0080

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Când am vrut să fac o baie relaxantă

mom-bubble-bath-de

Îmi place să fac baie cu ea. Ne jucăm cu spumă, ne-o suflăm una alteia în faţă, ne facem bărbi mari ca a lui Moş Crăciun şi apoi râdem una de cealaltă arătându-ne cu degetul, stropim încăperea cu apă de sus până jos şi ne jucăm cu raţele de plastic în timp ce cântăm “răţuştele mele”.

Însă uneori îmi doresc o pauză, visez cu ochii deschişi cum mă închid în baie singură, cum stau cu ochii închişi întinsă în cada plină cu apă caldă, cum mă răsfăţ cu tot soiul de geluri de duş, balsamuri şi creme frumos mirositoare, cum mă spăl de toată oboseală adunată, cum stau acolo până mi se murează buricele degetelor.

– Ştii ce? Eu urc să fac o baie.
– Fugi, îmi zice M.

Şi aşa fac, fug, dau drumul apei să curgă, sar repede în cadă, mă întind fain frumos şi închid ochii, în timp ce apa începe să-mi încălzească trupul. Oftez cu satisfacţie, e exact ca-n visele mele, baia mult râvnită.

– Mama! Mamaaa! Une e mama?
Mi se opreşte respiraţia, nu, nu, nu mama, mama acum vrea doar să facă o baie din-aia relaxantă, să i se vadă doar nasul din atâta spumă şi să miroasă a flori. Îmi ciulesc urechile şi ascult.
Trop trop, i se aud paşii mici pe scări. Trop trop trop, se aud şi a lui tată-su, după ea.

– Mama, vei a mama.
– Hai mai bine să mergem în dormitor să ne ascundem în dulap, ce zici? îl aud pe M, şi-i trimit bezele, mânca-l-ar mama, cum încearcă el să îi distragă atenţia ca să mă relaxez puţin şi eu.
– Nu duiap acundem, a mama megem.
– Sau mai bine am putea merge să cântăm la chitară, zdrang zdrang, haide.
Da, da, şoptesc eu din cadă, încercând să-mi conving copila prin puterea gândului că zdrăngănitul chitarei e cea mai bună idée din lume. Du-te cânta la chitară puiule, întoarce casa cu fundul în sus, ascunde-te în dulap şi scoate toate hainele de acolo, doar lasă-mă să fac baie singură.

Nu cred că bate puterea gândului până la ea, pentru că, acum cu ochii mari, privesc cum clanţa se mişcă, cum mâinile mici încearcă fără success să deschidă uşa.
– Mama, mamaaaaa, mama faţe baieeee!
Bun, din momentul ăsta ştiu că baia mea relaxantă va rămâne exact ce a fost la început. Un vis frumos. Iris încă trage de clanţă şi ţipă la uşă, în timp ce M încearcă să o ia de-acolo. Strig:
– Las-o să intre.

Nu trebuie să zic de două ori, hopa, imediat se deschide uşa, iar copila, intră în baie cu lacrimi de crocodili pe obraji, dar cu ditamai zâmbetul răsărit pe mutricică, acum că mă vede.
– Mama faţe baie. Şi Iis.
– Nu puiule, acum face baie doar mama, dar dacă vrei, poţi să stai aici cu mine.

Adună răţuştele de plastic de pe marginea căzii şi mi le aruncă pe rând în apă.
– Mama faţe baie cu iaţeleee. Iăţuşteie meieeee pe apă s-au duuus. Cântă şi mama cu Iis şi iăţuşteie gaibine.
Cântăm împreună despre răţuşte care stau cu capu-n apă şi codiţa sus, în timp ce îmi clătesc părul. În jurul meu se umple de spuma lăsată de şampon şi mă gândesc că, poftim, totuşi nu mă pot plânge că n-am avut parte de nişte clăbuci, aşa cum mi-am dorit.

Intră şi M în baie, acum suntem în formaţie completă, eu în cadă, ei pe lângă, o imagine uşor bizară.
– Puiule, sigur nu vrei să mergi să te ascunzi? Tu te ascunzi şi tată te caută, hm? încearcă M pe un ton plin de entuzism.
– Nu ma vei acunde Iis duiap, mama faţe baie. Şi Iis faţe baie.
M se uită la mine cu o umbră de vinovăţie pe faţă, pe mine mă pufneşte râsul.
– Las-o să stea aici, nu mai durează mult până ies oricum.

Imediat ce M închide uşa, Iris se răzgândeşte.
– Tataaaaa, vedem pe tata. Iis mege cu tata.
Simt cum apa s-a răcit, mă gândesc dacă să ies, sau să dau drumul robinetului din nou ca să se încălzească.
M vine, o ia de mână pe fiică-sa şi ies împreună din baie. Fac doi paşi şi Iris se cere înapoi la mine.

Mă hotărăsc să nu mai dau drumul la apă caldă, pare că totuşi va trebui să ies. Iris intră cu un zâmbet mare pe chip. Mă ridic şi mă întind după prosop. Iris mă priveşte cu atenţie,apoi arată cu degetul şi zice:
– Mama aie ţâte, ca vaca.
Casc gura, fac ochii mari, apoi încep să râd în hohote. Aşa îmi trebuie, data viitoare o să-mi amintesc să-i spun că vaca are uger. M-am relaxat până la urmă, aşa e, dar am făcut-o râzând, nu într-o cadă plină cu apă caldă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Casa mea e dezordonată

Modern woman can't stand a house mess

Mă uit în stânga. Un căluţ verde stă răsturnat şi abandonat lângă nişte cuburi colorate. Mă uit în dreapta. Animalele de lemn din ferma lui Iris sunt împrăştiate pe covor, lângă ceva roşu ce pare a fi coajă de măr scuipată.
Boris ursul, are pe-o ureche căciula lui M, iar Iris aleargă în cerc cu chiloţii mei pe cap.

Hainele uscate, împăturite şi aşezate frumos într-un turn în urmă cu cinci minute, stau dezolate pe podea, într-o grămadă pestriţă. Îmi tremură bărbia şi îmi dau lacrimile.
Creioanele colorate sunt înşirate unele lângă canapea, altele s-au alăturat deja pieselor lego şi celor de puzzle care locuiesc sub canapea.
Fereastra mare din living e decorată cu artă abstractă, lucrată cu un marker permanent negru, de un artist necunoscut.

În cănile de plastic cu care se joacă Iris, găsesc pământ din ghiveciul cu flori. Pe pereţi, acelaşi artist necunoscut a testat toate culorile din trusă, trasând dungi şi cercuri pe suprafeţe întinse.
În bucătărie, chiuveta e plină cu vase, iar gresia cu magneţii de pe frigider. Sub scaunul lui Iris, găsesc bucăţi uscate de fasole verde şi ceva ce ar putea fi dovleac sau cartof dulce. Inspir adânc.

Acum copila încearcă să se încalţe cu cizmele lui tată-su, iar chiloţii mei încă îi decorează căpuşorul. E veselă şi se distrează, îşi târâie picioarele încălţate cu cizmele mari printre jucăriile împrăştiate în camera, apoi mă strigă asigurându-se c-o văd.

Aşa arată viaţa şi casa mea! Cunosc mame care au unul sau mai mulţi copii şi în acelaşi timp, casele lor arată ca în reviste. Nu ştiu zău cum reuşesc.

Aţi putea crede că poate eu nu fac mai nimic toată ziua dacă declar că aşa îmi arată casa, însă v-aţi înşela. Mă gândeam la un moment dat că totuşi problema e la mine, ori prea o las pe fiică-mea să ridice casa cu fundul în sus, ori n-am nici un talent în a-mi organiza timpul în aşa fel încât să termin ce am de muncit, să gătesc, să strâng tot ce e împrăştiat, să mă joc cu Iris, să întind şi să strâng haine, să fac curăţenie şi să scot copila în parc.

Am înţeles mai apoi că nu le pot face pe toate, că sunt una singură şi că am limitele mele. Că dacă mă supăr obsesiv pe faptul că nu apuc să fac curăţenie lună niciodată, atunci ajung să mă simt învinsă, neputincioasă, bună de nimic.

Aşa că încerc să nu mai pun presiune pe mine şi să le fac pe rând, când, cum şi dacă se poate. Azi gătesc pentru două zile, mâine fac curăţenie la baie, poimâine poate în dormitorul lui Iris, în altă zi în sufragerie. Evident că în felul ăsta niciodată nu e curăţenie în toată casa, dar zău că nici nu plânge nimeni din cauza asta. Îmi dau seama că de fapt eram singura care se învinovăţea şi încerca să cureţe zăpada cu lopata în timp ce încă ningea.

So, I decided not to give too many fucks anymore. Da, casa mi-e dezordonată, uneori fiică-mea scuipă mâncarea din gură exact unde are chef, iar alteori covorul miroase a pipi. Nu pot controla tot ce se întâmplă şi nici nu mai vreau asta.

Viaţa e dezordonată uneori, aia e, acum respiră adânc şi treci mai departe!

Sursa foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Jucării home made

dsc_0222

“Avem o tonă de jucării”, zice Iris oricui vrea s-o asculte (după ce m-a auzit pe mine spunând asta, desigur). Şi chiar aşa e, nu ştiu zău de unde au apărut atâtea. Noi nu i-am cumpărat prea multe, însă a primit destule de la familie şi prieteni.

Bineînţeles nu se joacă decât cu câteva dintre ele, se plictiseşte repede ca orice copil, iar eu încerc i le rotesc tot timpul, ca prezinte interes atunci când le vede din nou. Însă, din experienţă , pot spune o jucărie scumpă nu înseamnă nimic pentru un copil.

Se poate juca la fel de bine cu castane şi conuri de brad, cu role de hârtie igienică, poate zornăi la nesfârşit un bidon de plastic cu macaroane nefierte în el, sau o pungă ce foşnaie (întotdeauna sub supraveghere!), iar toate astea sunt gratis.

Cine spune e necesar ai mulţi bani ca cumperi jucării, nu ştie acestea pot foarte bine fi confecţionate şi acasă. Nu neg poate, atunci când mai creşte, copilul nu mai e la fel de încântat de jucăriile home made, însă cât e mic, funcţionează foarte bine.

Inspirată de un filmuleţ văzut pe net, i-am făcut lui Iris jucării noi. Nu arată nici pe departe ca cele cumpărate, însă pe Iris n-o deranjează deloc aspectul ăsta. Unde mai pui m-a ajutat şi ea le fac.

dsc_0195 dsc_0199
E vorba de diverse forme decupate dintr-un carton (steluţă, brad, inimă, etc), pe care le-am colorat şi mai apoi le-am tăiat pe din două. Au rezultat jumătăţi de steluţă, brad, inimă, etc, pe care le-am amestecat bine şi i le-am dat copilei ca le facă din nou perechi.

dsc_0205
Am folosit cartonul dintr-o cutie veche de pantofi, formele le-am făcut cu cele de fursecuri, apoi le-am colorat împreună cu Iris, le-am desenat câte o faţă zâmbitoare pentru energie pozitivă, iar la final le-am tăiat pe jumătate.
Şi gata. Cincisprezece minute a durat toată nebunia, iar Iris a fost ocupată cu ele cam patruzeci de minute.
A pretty good deal if you ask me.

dsc_0214

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Păi, noi ce nume îi dăm?

irisi

Pentru o vreme, pe când Iris încă era chiriaşă a burţii mele, am trăit cu impresia că urma să fie băieţel. Ce mai, eram siguri că e flăcău şi ne dădeam de-a dura, încercând să-i găsim un nume. Amândoi aveam drept de veto nelimitat la propunerile celuilalt, drept pe care de altfel l-am şi folosit din plin la fiecare sugestie a lui M.

Nu, că ăla e prea popular, nu, că ăla rimează cu ceva nasol, nu, că ştiu o persoană care nu-mi place ce poartă numele asta, nu, că îmi aminteşte de profu’ de mate din generală, nu bre, nimic nu se potrivea.
În cele din urmă am abandonat misiunea şi am hotărât c-o să-l strigăm Băiatu’, Copilu’, sau Fasolică, cum îi spuneam deja, urma să vedem când se năştea.

Surpriză însă, când la ecografia 4D, doamna doctor, destul de acră dacă mă întebaţi pe mine, ne-a zis : mda, aha, uhm, e fată. Dar ştiaţi asta deja, nu?

Cum, băiatul lui tata era de fapt fată? Păi noi nu fată aşteptăm, măi doamnă doctor, ia mai uitaţi-vă acolo cu atenţie, nu vă grăbiţi, că noi aveam alte planuri, poate n-aţi văzut bine.
M o să joace fotbal cu el în curte, o să meargă împreună la pescuit şi o să-l înveţe să facă pipi stând în picioare, iar eu o să îi fac cele mai bune fursecuri din lume, o să învăţ să mă joc cu maşinuţe şi tancuri, să lupt în duel cu sabie de lemn şi o să-mi amintesc cum stă treaba cu căţăratul în copaci.

Nu dom’le, fată era, doamna doctor zicea că sigur nu se înşeală. Aşa că am început, tot cu drept de veto, să căutăm un nume pe care copila să-l poarte toată viaţa. Singurele pe care îmi amintesc că le-am propus atunci au fost Aura şi Ilinca (la care M a zis scurt “nu”) însă nu reţin niciunul sugerat de M.

Stiu însă perfect cum, în timp lucram, m-a lovit în moalele capului. Iris, ăsta era, n-aveam nici o îndoială că era numele perfect pentru copila mea. Am întrebat-o:
“Îţi place? Te întreb ca să nu zici mai apoi că ţi-am ales nume nasol ”. Poc, a dat cu piciorul în partea stânga, eu am considerat că m-a aprobat, aşa că am transmis mai departe la tată-su:

– Iris.
– Nu.
– De ce nu? E perfect, se potriveşte la fix. Iris, ascultă şi tu cât de frumos e. Iris. Scurt. Imaginează-ţi-o. Iris. Nici nu există alt nume care să i se potrivească aşa bine.
– Nu.
– Hai mă!
– Nu.
Democraţie, drept de veto, aia era, am oftat şi am trecut mai departe, deşi îmi mai ziceam în şoaptă: Iris. Iris. Iris, hai la mama. Iris, la masă! Iris, te iubesc! Iris, bobocica mea!

După câteva zile, în mijlocul unei conversaţii, M mă întrerupe şi-mi spune:
– Ştii ce, m-am mai gândit şi de fapt îmi place.
– Ce?
– Numele?
– Care nume?
– Iris.
– Oh, zău? Chiar îţi place?
– Da, sigur îmi place.
Aşa că nu i-am mai zis Fasolică, cum o numisem până atunci, deodată copilul nostru avea nume. Iris. Nume de floare. Floare de Iris.

Apoi , am hotarât să îi mai punem un nume, unul care să aibă legătură cu familiile amândurora. Întâmplarea face ca amândoi să avem câte o soră pe care o cheamă Adina, şi ca pe naşa lui Iris să o mai cheme şi ghici cum? Exact, Adina. Tot întâmplarea face ca eu să-mi iubesc sora foarte tare şi gândul că fiică-mea o să poarte şi numele ei, să-mi dea multe vibraţii bune şi fluturi în stomac.
Aşa că aia e, băiatu’ lu’ tată e fată. O cheamă Iris. Şi Adina. Şi o iubim de numa’.

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook.

Mama spune te rog

j-170

De când a început Iris să vorbească, avem grijă să fim o familie cât se poate de politicoasă. Puterea exemplului, right?

Adevărul gol goluţ e că atunci când era mai micuţă şi mergeam cu ea în parc, trăgea de jucăriile altor copii şi mai mereu se lăsa cu supărare mare când evident, ei refuzau să le împartă cu ea. Indiferent că duceam şi noi un rucsac plin cu lopeţi, greble, găletuşa, pluşuri, minge, păpuşă, tot jucăriile altora erau mai interesante şi nu o dată a fost nevoie să plecăm de la locul de joacă fix pentru că nu o puteam linişti altfel.

E greu să fii copil mic, să nu înţelegi cum adică alea sunt jucăriile copilului, nu ale tale, şi dacă nu vrea să le împartă cu tine, aia e, trebuie să te conformezi. Şi ce dacă plânge şi el, uite ce lopăţică roşie interesantă are, e mult mai drăguţă decât asta verde a ta, de care oricum te-ai plictisit deja. Uite, o să i-o tragi din mână până când îi dă drumul, iar dacă nu reuşeşti, o să plângi cu lacrimi mari şi o să strigi în gura mare: “dau, dau, daaaaauuu”.

I-am explicat de nenumărate ori că fiecare copil are voie să refuze să împartă, la fel cum de altfel face şi ea cu jucăriile ei, rareori renunţă la ele în favoarea altcuiva. I-am spus că totuşi, uneori copiii decid să împartă sau să se joace împreună cu alţi copii, însă ca să ajungem la aşa rezultat, e importantă abordarea.

Aşa au intrat în vocabularul ei “te rog” şi “mulţumesc”. A înţeles curând că vorba dulce mult aduce şi după ce trăgea de jucăriile altora, uneori îşi amintea, se oprea şi zicea “te iog, te iog sumos”. Bineînţeles că nu funcţiona întotdeauna, dar în felul ăsta a învăţat încet să îşi controleze (într-o mică măsură, e drept) impulsurile, să-şi ia o clipă ca să judece că parcă smucitul jucăriilor nu dă rezultate prea bune, şi atunci mai bine încerca să ceară frumos.

Acasă, menţinem tonul, la rândul nostru folosim “te rog” atunci când îi cerem să facă sau să aducă ceva şi îi mulţumim întotdeauna, în felul ăsta ea învaţă mai uşor. Uneori le încurcă, aduce mingea, mi-o întinde şi spune “te iog”, sau “mutumec”, apoi râde încântată de aşa ispravă.

O vreme am trăit cu impresia că nu ştie de fapt când să le folosească şi că le zice doar aşa, alandala, însă zilele trecute mi-a demonstrat foarte clar că mă înşel, când:
– Iris, adună magneţii de pe jos şi pune-i la locul lor pe frigider dacă nu te mai joci cu ei.
S-a uitat la mine încruntată şi m-a atenţionat:
– Mama spui te iog.
M-am făcut uşor purpurie în obraji, avea dreptate copila, n-o rugasem.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Familia de delfini flămânzi

d-154

Îi plac delfinii de când i-a văzut prima dată la Delfinariu. De-atunci refrenul e : “difimu faţe hop”, însoţit musai de săritură demonstrativă şi apoi încercare eşuată de triplu salt, cu aterizare direct pe funduleţ.
Tot ea singură se ridică imediat şi se autorăsplăteşte cu un set zgomotos de aplauze.

Aşa că ieri, când refuza cu îndârjire să mănânce, m-am gândit că pasiunea pentru “hop difimu” ar putea fi de ajutor.
– Iris, vrei să mănânci somon?
– Nuuu, nu ma vei.
– În regulă, ce altceva ai vrea să mănânci?
– Nu mai veeeeei. Iis nu mănânci.

Mă lua cu transpiraţie rece pe spinare, pentru că deja nu mânca de câteva zile, nimic nu părea să-i fie pe plac şi nici un argument nu era suficient de convingător încât să o înduplece măcar să guste puţin.
Şi ce faci când nu ai alte soluţii? O dai în mintea copiilor şi te joci, pentru că la noi acasă, în joacă am rezolvat drame mai mari decât asta.

– Iris, îţi aminteşti când am fost la Delfinariu?
– Difimu a fucut hop. A săit sus.
– Chiar că a sărit sus, aproape c-a ajuns la tavan. Şi ce primea de fiecare dată când sărea, îţi aminteşti? Ce îi dădea nenea?
I se luminează faţa:
– Peteeeee, difimu mănâncă pete.
– Hai să sărim şi noi ca delfinul, oare ajungem la tavan? Uite, sare mama hop, primeşte o bucăţică de somon.

Râde cu gropiţe.
– Şi tata, comandă copila.
M se uită la mine întrebător. Ridic sugestiv din sprâncene, hai bărbate, aia e, trebuie să zburdăm niţel.
– Hop sare şi tata.
Sare bietul om, hap primeşte nişte somon fictiv.

Iris tropăie de nerăbdare, anticipând că e rândul ei să fie delfin.
– Iis saie hop difimu.
– Şi deschide gura mare delfinul, primeşte somon. Bravo, delfinule!

A mâncat copila somonul, n-a mai transpirat spinarea mă-sii. Cel puţin nu din motive de îngrijorare, că nişte mişcare a tot făcut până a hrănit podoaba.
Uite-aşa am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură, am hrănit copilul, iar noi amândoi am făcut gimnastică.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Haida, jucaţi-vă cu ei! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.