Îmi amintesc perfect cum număram zilele. Cum, la un moment dat, nenea care ne repara maşina de spălat, m-a întrebat în treacăt, mai mult făcând conversaţie: “Câte luni are copilul?”.
Iar eu i-am răspuns: “Unşpe zile, are doar unşpe zile”.

Doamne cum mai numărăm zilele, şi cum mai devoram orice informaţie scrisă despre colici, despre cât durează şi când trec.
Ajunsesem să mă conving singură că la trei luni vom scăpa de ei şi că Iris nu va mai avea dureri de burtică şi nu va mai plânge atât de mult.
Aşa că număram, douăzeci de zile, patruşpatru de zile, şaiştrei de zile, jdezile, tot aşa,  aşteptând ziua x. Mă uit în urmă şi mă întreb oare ce era în capul meu. Dar nici nu trebuie să mă întreb prea mult, îmi amintesc bine ce aveam atunci la tărtăcuţă.

Mă simţeam neputincioasă, epuizată, eram supărată că nu pot opri crampele, că nu doarme, că nu dorm eu, şi da, abia aşteptam să treacă partea aia de mămicie, nu crezusem că-mi va fi chiar atât de greu.
Acum însă îmi pare rău că n-am fost mai tare, acum ştiu că stresul m-a făcut să pierd momente importante. Că nu am savurat suficient clipele cu noul meu născut, că am irosit mare parte din timp făcându-mi griji în loc să mă bucur de el, aşa epuizată cum eram.

Îmi pare rău, copilul meu!
Îmi pare rău că n-am fost mai puternică şi că am numărat zilele, aşteptându-le să treacă, în loc să încerc să opresc timpul în loc! Iartă-mă, zăpăcita mea!
Şi chiar dacă atunci n-aş fi crezut că se poate, astăzi mi-e dor de perioada cu un nou născut şi de bebeluşie. Mi-e foarte, foarte dor!

Mi-e dor de cum miroase un nou născut.

Mi-e dor de cât de micuţi sunt şi de cum ţi se culcuşesc în braţe. De abandonul lor total în mâinile tale.

Mi-e dor de sentimentul de dependenţă absolută.

Mi-e dor de zâmbetele din somn.

Mi-e dor de unghiile mici.

Mi-e dor de felul în care cască.

Mi-e dor de căpuşorul chilug.

Mi-e dor de hainele minuscule care parcă-s ale unei păpuşi.

Mi-e dor de perioada scurtă în care am reuşit să alăptez.

Mi-e dor de ochii mari de lapte.

Mi-e dor de mutriţa curioasă, uşor nătângă.

Mi-e dor de gângureală.

Mi-e dor chiar şi de plânsul inconfundabil al unui nou născut.

Mi-e dor de somnul cu fundul în sus.

Azi nu mai număr zilele şi nici nu mai aştept să treacă timpul. Azi ştiu că el trece ireversibil şi că odată trecut, dus rămâne, cu toate gângurelile, mutriţele şi zâmbetele din somn. Azi mă bucur de ce-mi oferă vârsta de doi ani şi îmi promit să nu repet greşeala.
Dar tot mi-e dor de toate, mi-e foarte, foarte dor!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.