De ce merge bărbatu-meu la nuntă fără costum

screen-shot-2013-06-20-at-09-54-01

Sâmbătă pe la ora prânzului, M îmi trimite un mesaj:

– Hopa, mi-am amintit că în seara asta trebuie să merg la nuntă. Se însoară Toni.
– Cum în seara asta?
– Mda, mi-am amintit dimineaţă, credeam că e săptămâna viitoare, dar nu. Se însoară azi. Te uiţi tu de costumul meu? Că nu l-am dus la curăţătorie după ultima nuntă şi nu ştiu în ce stare e.

De când o avem pe Iris, M participă singur la evenimente de genul ăsta. Nunţile se întâmplă seara/noaptea, Iris atunci doarme, nu-mi doresc nici să o ţin în zgomot şi agitaţie, nici să-i deranjez programul de somn, mai ales că oricum încă doarme aiurea şi o noapte de somn nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Cum n-avem cu cine s-o lăsăm, rămân eu cu ea, iar M onorează invitaţiile atunci când se impune ca măcar unul din noi să fie prezent. E drept că nu mă supăr deloc să lipsesc, pentru că nu mă dau în vânt după nunţi sau alte adunări asemănătoare.

Scot costumul din husă şi îl verific, pare în regulă, M îl poate purta în seara asta. Apoi dau cu ochii de cămaşă. Pfuai, cămaşa. Înjur încet în barbă, mama ei de cămaşă, acum va trebui s-o calc.
Să ne înţelegem, nu doar că nu-mi place deloc, dar deloc să calc, nici măcar nu ştiu s-o fac prea bine. Adică, un tricou pot să calc decent, deşi nici asta nu practic decât în situaţii excepţionale, însă faţă în faţă cu o cămaşă de nuntă sunt realmente neputincioasă.

Ştiu că sunt femei cărora le place, ba mai mult, care chiar se relaxează călcând. Poate că netezirea materialului cu fierul încins le dă o stare de linişte, le ajută să-şi pună ordine în gânduri, poate că le încearcă o reală satisfacţie să agaţe pe umeraş o cămaşă perfect călcată, cu dungile de la mâneci drepte şi fără de cusur. Pot înţelege asta, însă în ce mă priveşte, călcatul nu-mi poate oferi vreun soi de plăcere vreodată. Din contră, mă irită teribil.

Aşa că pusă faţă-n faţă cu nunta din seara respectivă şi cu faptul că nu prea aveam de ales, am hotărât să calc totuşi cămaşa. M-am gândit că masa rotundă din bucătărie ar trebui să fie potrivită pentru corvoada asta, bineînţeles că nu avem o masă normală de călcat, pentru că nu călcăm şi ar fi o investiţie inutilă. No bun, am căutat jumate de casă până am găsit fierul de călcat, am scuipat în palme, am întors cămaşă pe dos (doh, atâta lucru ştiu chiar şi eu), i-am netezit cu gesturi de profesionist încreţiturile după ce am întins-o pe suprafaţa de lucru şi m-am pus pe treabă.

Ce mi s-o fi părut aşa de greu înainte, uite ce frumos rămânea materialul întins după ce treceam cu fierul peste el şi ce-aveam eu să mă mai laud când ajungea M acasă, că uite, reuşisem pentru prima dată să-i calc cămaşa. După ce m-am felicitat singură o vreme şi am hotărât că mi se cuvine poate şi o medalie, hopa, am dat de mâneci şi manşete.

Iris mă întreba curiosă, fiind pentru prima oară (da, aţi citit bine, prima oară în doi ani) că mă vedea prestând activitatea asta:
– Mama ce face?
– Calc o cămaşă, Iris. De fapt nu, puiule, nu prea calc, încerc. Mama încearcă să calce o cămaşă.

Am trecut de mâneci, m-am făcut că nu observ dungile strâmbe şi inegale, apoi am ajuns la umeri. Unde am rămas vreo douăzeci de minute, găsindu-mă în incapacitatea de a înţelege cum doamne-iartă-mă trebuie aranjată cămaşa aia pe masă, ca să pot ajunge cu fierul la fiecare bucăţică de material, în acelaşi timp respirând adânc din când în când, în încercarea de a nu arunca minunata cămaşă fix la gunoi.

Iris mă încuraja:
– Mama încearcă.

Încercam, da, însă încercăm din greu să nu mă enervez. Ca să-mi regăsesc pacea interioară, am luat o pauză să caut pe net filmuleţe cu oameni pricepuţi, care îţi arată cum să calci corect. Şi l-am găsit pe nenea ăsta care calcă o cămaşă cu mişcări precise, cu o îndemânare ce m-a făcut imediat geloasă, învârte cămaşă aia de câteva ori si ţac pac, gata. Unde mai pui că o şi împătureşte frumos în timp ce-o calcă.

Ei, păi poate el şi eu nu, cum vine asta. Hai cu “mama încearcă” la treaba iarăşi. No bun, fă ca el, apasă bine fierul ăla, stai, pune pauză că se mişcă prea repede, ce naiba, că parcă nu aşa trebuia să iasă, dă-i de la început, nu înjura în gura mare că te aude copilul, păi şi eu fix aşa ca el am făcut, de ce nu-mi iese, de ce, de ce, de ce, nu pot frate, nu mai vreau să calc, nu mai, gata, îmi bag picioarele.

S-a dus M la nuntă, cum să nu se ducă, s-a dus îmbrăcat în blugi şi o cămaşă cu pătrăţele. Pe care culmea, am călcat-o în doi timpi şi trei mişcări. I-am scris mesaj, curioasă:
– Mai e cineva îmbrăcat că tine?
– Da, fotograful! mi-a răspuns el.

P.S. Ia poftiţi de vizionaţi mai jos cum calcă nenea ăsta.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto aici

Robinson Crusoe

robinson-crusoe-16x9

Eu nu prea cred că tu ai plecat, de fapt cred că te-ai ascuns. Ai obosit aici cu toate, umerii ţi s-au lăsat, privirea-ţi tot mai încruntată ţintuia deja asfaltul, iar aparenta ta veselie, ascundea dureri bine ferecate cu lanţuri ruginite de timp. Aşa că te-ai hotărât să te ascunzi puţin, măcar pentru o vreme.

Eşti undeva pe-o insula pustie, ai înotat cu greu până acolo şi când ai atins malul, ai început să râzi în hohote. Ai dus palma streaşină la ochi, te-ai uitat către linia orizontului şi ai oftat adânc, uşurat, obosit, dar mulţumit că ai ajuns.

Pun pariu că ai alergat pe nisip ca un bezmetic, şi că ai cântat ceva în gura mare, poate Metallica, sau poate altceva. Ţi-ai lăsat barba şi părul să crească şi ai învăţat un papagal să vorbească, aşa, ca Robinson Crusoe. Doar că al tău vorbeşte cu accent moldovenesc şi spune bancuri deocheate la care tu râzi de fiecare dată.

Sunt sigură că te distrezi de minune şi că n-ai nici o grijă-n lume acum. Dansezi în jurul focului la lumina lunii şi când oboseşti, te întinzi pe nisip şi priveşti stelele. Nu-ţi pui dorinţe când vezi vreuna căzătoare, nu mai e nevoie, acum ai tot ce ţi-ai dorit.

Poate câteodată îţi pare rău că n-ai un ochean magic, să poţi privi prin el până hăt departe acasă, când ţi se face dor. De fiecare dată când te-ai uita prin el, ai putea să vezi că noi nu te-am uitat. Că nu suntem supăraţi pe tine, doar trişti că tu ai vrut să te ascunzi o vreme.

Rămâi cu bine Robinson, rămâi cu bine pe insula ta!

Sursa foto: aici

Mi-e dor de tine bebeluş

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Îmi amintesc perfect cum număram zilele. Cum, la un moment dat, nenea care ne repara maşina de spălat, m-a întrebat în treacăt, mai mult făcând conversaţie: “Câte luni are copilul?”.
Iar eu i-am răspuns: “Unşpe zile, are doar unşpe zile”.

Doamne cum mai numărăm zilele, şi cum mai devoram orice informaţie scrisă despre colici, despre cât durează şi când trec.
Ajunsesem să mă conving singură că la trei luni vom scăpa de ei şi că Iris nu va mai avea dureri de burtică şi nu va mai plânge atât de mult.
Aşa că număram, douăzeci de zile, patruşpatru de zile, şaiştrei de zile, jdezile, tot aşa,  aşteptând ziua x. Mă uit în urmă şi mă întreb oare ce era în capul meu. Dar nici nu trebuie să mă întreb prea mult, îmi amintesc bine ce aveam atunci la tărtăcuţă.

Mă simţeam neputincioasă, epuizată, eram supărată că nu pot opri crampele, că nu doarme, că nu dorm eu, şi da, abia aşteptam să treacă partea aia de mămicie, nu crezusem că-mi va fi chiar atât de greu.
Acum însă îmi pare rău că n-am fost mai tare, acum ştiu că stresul m-a făcut să pierd momente importante. Că nu am savurat suficient clipele cu noul meu născut, că am irosit mare parte din timp făcându-mi griji în loc să mă bucur de el, aşa epuizată cum eram.

Îmi pare rău, copilul meu!
Îmi pare rău că n-am fost mai puternică şi că am numărat zilele, aşteptându-le să treacă, în loc să încerc să opresc timpul în loc! Iartă-mă, zăpăcita mea!
Şi chiar dacă atunci n-aş fi crezut că se poate, astăzi mi-e dor de perioada cu un nou născut şi de bebeluşie. Mi-e foarte, foarte dor!

Mi-e dor de cum miroase un nou născut.

Mi-e dor de cât de micuţi sunt şi de cum ţi se culcuşesc în braţe. De abandonul lor total în mâinile tale.

Mi-e dor de sentimentul de dependenţă absolută.

Mi-e dor de zâmbetele din somn.

Mi-e dor de unghiile mici.

Mi-e dor de felul în care cască.

Mi-e dor de căpuşorul chilug.

Mi-e dor de hainele minuscule care parcă-s ale unei păpuşi.

Mi-e dor de perioada scurtă în care am reuşit să alăptez.

Mi-e dor de ochii mari de lapte.

Mi-e dor de mutriţa curioasă, uşor nătângă.

Mi-e dor de gângureală.

Mi-e dor chiar şi de plânsul inconfundabil al unui nou născut.

Mi-e dor de somnul cu fundul în sus.

Azi nu mai număr zilele şi nici nu mai aştept să treacă timpul. Azi ştiu că el trece ireversibil şi că odată trecut, dus rămâne, cu toate gângurelile, mutriţele şi zâmbetele din somn. Azi mă bucur de ce-mi oferă vârsta de doi ani şi îmi promit să nu repet greşeala.
Dar tot mi-e dor de toate, mi-e foarte, foarte dor!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Te deranjează când copilul meu plânge?

b-126

Uneori apar situaţii în care trebuie să merg să rezolv ceva şi se nimereşte că o fac cu copilul după mine. N-avem nici bunicii aproape, nici bonă şi nici pe altcineva care să stea cu Iris vreo ora sau două, cât aş avea nevoie uneori. M lucrează, câteodată chiar mai mult decât am vrea, nu de puţine ori ne vedem rapid doar seara, şi atunci pe fugă, între cină şi baia lui Iris.

Aşa că, azi, fiind musai, dar musai să ajung la bancă, am luat plodul cu mine. Ne-am plimbat cu autobuzul, ne-am oprit în faţa tuturor vitrinelor ca să admirăm manechinele, am mâncat covrigi stând cu fundul pe bordură, am alergat, una din noi (ghici care) şi-a julit un genunchi şi i s-au rostogolit lacrimi rotunde pe obraji, cealaltă a pupat bubiţa, uite-aşa până am ajuns la banca.

Văzându-se în loc nou, Iris s-a pus pe zburdat ca o căpriţă pe pajişte, aşa că n-a fost nici o şansă să ne aşezăm şi noi la rând, ca oamenii civilizaţi. Pentru scurtă vreme, o drăguţă doamnă funcţionară pe care o cunoaştem, a întreţinut-o desenând cu ea şi învârtind-o pe scaunul rotativ (mulţumim Stela!). Rândul format din vreo cinci persoane înainta greu, Iris începea să se plictisească, aşa că am scris împreună pe o coală de hârtie, am ghicit cifrele de pe tastura robotului la care plăteşti facturi, am cântat încetişor, până când răbdarea ei s-a terminat.

Ce face un copil de doi ani în situaţia asta? Se smiorcăie o vreme, după care plânge de-a binelea, iar copila mea cu siguranţă nu face excepţie de la regulă.
Ce face un adult aflat la rând în situaţia asta? Se simte deranjat, uite cum el stă frumuşel şi civilizat la rând, iar copilul ăla urlă şi trage de mamă-sa, care nu mai reuşeşte să-i închidă gura odată. Şi dă uşor dezaprobator din cap, aproape imperceptibil, dar suficient încât mama să observe că nu e tocmai în regulă că nu-şi mai potoleşte odrasla. Sau oftează zgomotos, lăsându-şi greutatea de pe un picior pe altul, aruncându-le mamei şi copilului priviri neprietenoase. Poate îşi dă şi ochii peste cap şi înjură uşurel în barbă, că ce naiba, nici măcar aici n-are linişte.

Nici mie nu-mi place să aud un copil plângând, nici măcar când e al meu. Dar fix pentru că-i al meu, n-am de ales decât să-l ascult şi atunci când urlă nemulţumit. Însă tu, tu ai de ales. În loc să-ţi dai ochii peste cap, îmi poţi oferi locul tău la rând dacă te deranjează plânsetele copilului meu. În felul asta plecăm mai repede iar tu nu mai eşti nevoit să ne auzi. Nu-i corect, ştiu, şi tu te grăbeşti, nu e vina ta că n-am eu cu cine să las acasă copilul, le ai şi tu pe ale tale.

Şi zău că nu mă supăr dacă nu mă inviţi să trec în faţa ta, eu pot aştepta cu un copil care ţipă şi trage de mine, nu e prima şi nici ultima oară, însă mă supăr dacă tu te încrunţi la copilul meu de parcă ar fi un mic zmeu ce-ţi deranjează ţie zen-ul, când de fapt ai putea face ceva să ajuţi.

Hai, noi să fim sănătoşi, că rânduri mai sunt destule.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Tehnica “prin învăluire”

22-151

Toată lumea ştie că celor mici nu le place deloc atunci când le spui “nu”. Nu te căţăra pe dulap, nu-ţi băga porumb în nas, nu mânca gândacul ăla, nu te las să mă loveşti, hei, nu băga păpuşa în budă.
Cu un copil de doi ani, cea mai sigură modalitate ca să-i declanşezi un tantrum, e să-i spui “nu”. Când sunt mici, aşa cum e Iris acum, copiii nu au capacitatea să înţeleagă că de cele mai multe ori când li se refuză ceva, e pentru binele lor. O creştem pe Iris liberă, o lăsăm să descopere lumea aşa cum înţelege ea să o facă, însă atunci când e necesar, îi spunem “nu”. Şi nu îi place, bineînţeles.

Deocamdată Iris e la vârsta la care încă îi mai pot distrage atenţia, aşa că profit din plin. Şi ca să nu se frustreze auzind “nu” prea de des, folosesc tehnica pe care am numit-o “ prin învăluire”. 🙂

– Vedem tata.
– Tata e la serviciu.
– Vedem tata, acum. Tata, vau tata vedem. (devine agitată şi pregăteşte botic)
– Îl vedem puiule, sigur că îl vedem. Imediat ce vine de la serviciu, îl vedem pe tata. Şi-i sărim în braţe, şi-l pupăm, şi-l gâdilăm de numa’.
See what I did there? I-am distras atenţia de la faptul că M nu e acasă şi i-am direcţionat-o către ceva pozitiv. Către bucuria pe care o va simţi când el se va întoarce. Şi funcţionează! Tristeţea pleacă în treaba ei şi-mi lasă copila în pace. Fără să fiu nevoită să îi spun “nu, tata nu e acasă, nu-l poţi vedea acum pentru că e la serviciu”.

La fel se întâmplă şi dacă stăm deja de trei sferturi de ceas admirând “turnuleţele” bisericii (castelului) şi e timpul să ne îndreptăm spre casă.
– Haide Iris, mergem?
– Stăm cu mama a castei. Nu megem. Pace casteiu.
– Iris, câte turnuleţe are castelul, le numărăm?
– Unu, doi, tei, patu.
– Pfoai, aşa multe? Patru? Ştii ceva, hai să vedem dacă putem să facem patru paşi de uriaş, ce zici? Hai, unu..
– Tei, patu. (călcând hotărâtă să facă cel mai mare pas de care e capabilă).
– L-ai uitat pe doi, hai să luăm de la capăt paşii de uriaş. Unu..
– Uiaş maie maie a fucut Iis. Tei, patu, bavooo.
Şi uite-aşa în pas de uriaş ajungem acasă fără plânsete şi fără să fiu nevoită să-i spun “nu, nu mai stăm la castel pentru că e târziu deja, se întunecă şi trebuie să mâncăm cina”.

Desigur că tehnica asta nu funcţionează întotdeauna, sunt convinsă şi de faptul că va veni o vreme în care nu-i voi mai putea distrage atenţia atât de uşor.
Însă până să procedez aşa, îmi cam dădeam singură foc la valiză, spunându-i “nu” atunci când poate nu era tocmai necesar.
Mi-e clar ca atunci când eu păstrez un ton pozitiv, copila reacţionează conform acestuia şi e mult mai dispusă să coopereze decât atunci cand îi neg ceva din start.

Totuşi, nu întotdeauna pot apela la metoda ”prin învăluire” , desigur că apar şi situaţii care impun refuzuri ferme. Atunci când prin acţiunile ei îşi pune în pericol siguranţa, sau ar putea răni pe altcineva, “nu” este categoric şi deloc negociabil. Din partea mea, căci M se înmoaie imediat şi are tendiţa să transforme “nu” în “da”, doar ca să nu plângă podoaba. Tată de fată, ce să-i faci! 🙂

Nu mi-e teamă de cuvântul ăsta şi nici nu fug de el, dar când îl pot evita sau înlocui, o fac.
Voi cum procedati?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Doi ani

22-13

Poate într-o zi vei întreba cum erai tu la doi ani.

Păi, draga mea, ia ţi povestesc cum. Eşti un copil foarte activ, nu stai niciodată locului, eşti în permanentă mişcare, alergi întruna. Independentă, vrei faci totul singură, urci şi cobori singură scările, mergi la plimbare fără ţii de mână (deşi din cauza asta mereu ne certăm).

Eşti curioasă şi te bucuri de lucruri simple, de o păpădie, de o pisică, de cerul albastru, de ploaie, de tot ce te înconjoară.
Iubeşti copiii foarte tare, indiferent ce vârstă au, sunt fetiţe sau băieţei. Îi îmbrăţişezi şi vrei -i duci pe toţi cu tine acasă.

Eşti veselă, doamne cât de veselă eşti şi ştii încă faci gropiţe în ambii obraji când zâmbeşti. Râzi cu o poftă de ţi se zguduie întreaga făptură, râzi cu toată faţa şi râsul îţi e molipsitor.

Îţi exprimi afecţiunea în cuvinte şi gesturi, ne iei în braţe, te alinti şi te pisiceşti.
Al doilea an cu tine a fost diferit de primul. Acum mergi şi vorbeşti iar personalitatea ţi se conturează din ce în ce mai bine (câteodată prea bine 🙂 ).

uit la tine copilă şi nu ştiu prin ce minune ai ajuns fix la noi, fix în casa asta a noastră, cum am fost noi binecuvântaţi cu norocul ţi fim părinţi.
Te iubim, copilă dragă!

În curând e 16:10, minunea mea. În curând împlineşti doi ani.
La Mulţi Ani, Iris, zăpăcita mea!

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Acum vreau cu tata, nu cu mama

22 (203)

De când am născut-o şi până acum, copila a stat lipită de mine ca magnetul de frigider. Am mâncat cu ea în braţe, am lucrat cu ea în braţe, m-am plimbat cu ea în braţe, am stat pe budă cu ea în braţe, am făcut cumpărături cu ea în braţe, am dormit cu ea în braţe, you get the picture.

Nevoia ei de mine a fost permanentă, când era tristă, veselă, flămândă, la somn sau ca partener de joacă. Mi-a arătat şi m-a învăţat că eu sunt stâlpul ei, că în preajma mea totul miroase a siguranţă şi confort, că rolul de mamă aduce pe lângă responsabilitate şi multă satisfacţie emoţională.

Copila împarte totul cu mine, îşi doreşte să văd tot ce vede ea, să gust ce gustă ea, să ating tot ce ea găseşte interesant, facem totul împreună pentru că e mai uşor să descoperim lumea când noi două ne ţinem de mână. Recunosc, mă flata rolul ăsta, însă uneori mi-aş fi dorit să fie tată-su preferatul, măcar o zi pe săptămână.

Şi puf, deodată, prin nu ştiu ce magie, când vreau s-o duc la somnul de prânz zice: “nu mama, tata baţe duce sus”. Şoc şi groază, seara, la baie scena se repetă: “tata baţe, duce baie”. Odată ajunsă sus şi la baie, n-a vrut să fie culcată de el, nici să-i facă tata baie, tot pe mâna mamă-sii s-a lăsat, însă chiar şi aşa, tot e nou ce se întâmplă acum.

“Tata citeşte” şi fuge la el ducând cu amadoua mâinile cartea cu hipopotami şi girafe, apoi se aşează pe canapea, lipindu-şi corpul mic de el. Uneori îşi lasă capul pe umărul lui, în timp ce el îi povesteşte despre piraţi, sirene şi comori ascunse. Cu o mâna, îi mângâie părul blond, iar ea, ca niciodată, stă acolo fără să se mişte, ca o pisică ce toarce mulţumită. Mă uit la ei cu coada ochiului, încercând să mă mişc cât mai puţin, ca nu cumva să destram vraja.

Îi ia faţa între mâinile ei, se uită în ochii lui serioasă şi-i spune: “tata ae babă”, şi-l trage demostrativ de barbă, ca apoi adauge: “Iis ae băbie”. E drept că altădată, îmi spune şi mie că am barbă, dar jur că n-am, zău aşa, nu credeţi tot ce spun copiii.

“Imbăţişăm, tata”  întinde mâinile către tată-su. O ia pe sus şi o lipeşte strâns de el în timp ce Iris îşi odihneşte obrazul pe al lui şi îşi împreunează mâinile în jurul gâtului lui. Se mişcă uşor cu ea în braţe, legănând-o în timp ce o ţine la fel de strâns, cu un zâmbet larg, zâmbet care-i cuprinde întreg chipul. No apăi care muiere nu simte că i se înmoaie genunchii cu aşa tablou în faţa ochilor?

“Cred că o să fii geloasă în momentele în care o să vrea la mine, mai mult decât la tine”, mi-a zis M într-o zi.
Nu ştie că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla vreodată, că eu am aşteptat momentul ăsta aşa cum alte femei aşteaptă să se mărite. Să îi văd pe ei doi petrecând mai mult timp împreună, să o văd pe ea cum îşi doreşte să fie lângă el, cum îi caută aprobarea şi cum faţa i se luminează când o găseşte în privirea şi zâmbetul lui.

Să fiu martoră la cât de gingaş o ridică în braţe, de parcă ar fi un bibelou de porţelan, la cum niciodată nu îşi pierde răbdarea cu ea, la cum o încurajează în micile ei explorări şi la cum ea îi caută mâna în parc, atunci când îşi pierde echilibrul. Cum îi spune că e frumoasă şi că o iubeşte, la felul în care îi clădeşte încrederea în ea, cuvânt cu cuvânt, îmbrăţişare cu îmbrăţişare.

Mă uit lung la ei şi ştiu că l-aş alege tot pe el să-i fie tată, din nou şi din nou şi din nou.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook