E târziu, am adormit-o greu, după plânsete prelungi şi tânguieli care mi-au rupt sufletul. E linişte, i se aude doar respiraţia. Încă mă ţine de mâna şi n-am curaj să mi-o retrag de-acolo, ştiu că somnul ăsta profund pe care-l doarme acum, o să mai dureze doar puţin şi nu vreau să-l deranjez. Parcă-şi adună putere să ţină piept nopţii ce urmează. N-am apucat să merg la baie sau să fac duş şi nici să mănânc ceva înainte s-o duc pe ea la somn. Dar am mai trecut noi prin asta şi altădată, ştiu foarte bine că vom mai trece şi în viitor.
Copiii mici răcesc, it is what it is, n-ai întotdeauna cum să previi boala sau cum să îi protejezi. Se îmbolnăvesc fără să te întrebe dacă tu deja ai mâncat, te-ai spălat sau dacă ai stat pe budă. În mijlocul verii sau a săptămânii, fix când tu lucrezi, sau exact înainte de o plecare mult aşteptată. Nu le pasă ce planuri avem sau cum o scoatem la capăt, ei atunci au nevoie de noi mai mult decât oricând. Şi pe bună dreptate. Atunci abandonezi orice, şi-ţi faci prioritate din a-i asigura tot confortul pe care îl poţi oferi în asemenea situaţie, ca el să poată trece mai uşor peste boală.
A dormit douăzeci de minute, acum s-a trezit şi îşi mişcă uşor capul, apoi se îneacă cu muci. Începe să tuşească imediat. Simt tusea asta până în suflet, îmi zgârie timpanele şi mi-aş dori s-o pot opri cumva. Să-mi ajut copila să nu se mai simtă aşa rău. Ştiu însă că nu pot decât să fiu acolo lângă ea, să-i ofer braţele mele şi umerii mei, astfel încât ea să se poată odihni şi să se simtă în siguranţă.
Încă tuşind, se ridică în fund, se prinde cu mâinile de barele pătuţului şi încearcă să vorbească, dar nu poate. Pe bărbie i se prelinge saliva, la nas îi atârnă doi şerpişori din muci şi întinde mâinile în timp ce izbucneşte în plâns. O ridic, iar ea îşi lipeşte trupul mic de mine şi se abandonează în mâinile mele. Îi mângâi spatele cu mişcări largi şi încete, de sus în jos, îi vorbesc încetişor, îi spun că e cu mama, şi că o s-o ţin în braţe cât are ea nevoie, că mama n-o să se mişte de lângă ea toată noaptea.
Se linişteşte şi îi şterg nasul, fruntea îi arde, e moale şi suspină încet. O îndemn să bea puţină apă, apoi deschid fereastra larg. Trag adânc aer în piept, sunt mama, copilul meu suferă, iar eu sufăr odată cu el.
Adoarme cu capul pe umărul meu şi cu gura deschisă, nu poate respira altfel. Geme în somn, şi tresare din când în când. Se mişcă, îmi caută mâna şi-mi desenează cercuri cu degetul în palmă. Tuşeşte zgomotos în mai multe reprize şi trupul ei mic se scutură odată cu fiecare acces. Tusea e urmată de plâns violent, o doare gâtul, nu poate respira, deşi e foarte obosită nu reuşeşte să adoarmă şi nu înţelege ce se întâmplă.
Îi cânt cântecelul preferat cu vocea gâtuită. Ea îmi prinde obrajii cu mâinile şi mă răsplăteşte cu pupat plin de muci, apoi îşi mută capul pe celălalt umăr. Îmi dau lacrimile, deşi ştiu că nu-s de ajutor deloc în situaţia asta. Cu ea în braţe, mă duc pe întuneric la baie, ud cu apă călduţă o pereche de şosete, pe care apoi i-o trag pe picioare. Se cere în pătuţ, unde pare că adoarme. Încă are febră, corpul ei mic se luptă cu boala iar eu mă rog s-o învingă mai repede.
Merg la ferestră, îmi sprijin palmele de pervaz şi privesc întunericul. Din noapte se aude o cucuvea, pe mine mă dor braţele şi mă ustură ochii. Mi se face teamă, însă încerc să mi-o stăpânesc închizând ochii şi respirând adânc de mai multe ori.
Iris tuşeşte şi se freacă la nas, apoi iarăşi se îneacă cu muci. Mă caută speriată în întuneric, eu îi ating fruntea şi observ că încă îmi încălzeşte palma uşor, dar febra a mai cedat. Plânge şi tuşeşte neputincioasă, încercând să se ridice în picioare. O iau în braţe repede şi o legăn că atunci când era bebeluş. Scânceşte puţin, dar se linişteşte.
Mă plimb cu ea prin cameră până adoarme, apoi încetişor, cu ea în braţe, mă aşez pe pat. Îmi sprijin spatele cu grijă să n-o trezesc şi închid ochii. Va fi o noapte lungă.
Dosar de Mamă 