Tu ce exemplu îi dai copilului tău?

22 (142).JPG

E o după-amiază obişnuită în parc, suntem la locul de joacă unde aleargă câţiva copii, unii  părinţi se ţin după ei, alţii stau pe bănci cu telefoanele la ureche şi mai ridică uneori câte un ochi să-şi observe odraslele.
Se aud strigăte, chiote, mai câte un plânset, fix ca într-un parc unde se joacă copii de vârste diferite. Iris se caţără pe tobogan. E în picioarele goale şi extrem de încântată de aderenţa pe care o are la căţărat, se tot uită la mine şi la tată-su, asigurându-se că suntem martori la evoluţia ei de alpinistă.

Lângă ea se opresc doi băieţei ce seamănă între ei, socotesc că sunt fraţi, cel mare pare să aibă cam opt ani, cel mic cred că în jur de şase. Iris se duce imediat să-i îmbrăţişeze, conform obiceiului. Băieţii sunt tunşi chilug, îmbrăcaţi neîngrijit şi cam murdari. Cel mare are o privire hotărâtă şi când mă uit la el îmi susţine privirea fără să clipească. Înţeleg repede că nu ştie la ce să se aştepte de la noi, iar experienţa l-a învăţat să fie mereu suspicios, în gardă. Cel mic se uită cu o privire nevinovată când la Iris, când la fratele cel mare.

Iris îl mângâie pe obraz pe băieţelul mai mare şi-i spune:
– Bună. Şi paşi?
Băieţelul face pe durul şi îl văd cum încearcă să îşi stăpânească un zâmbet. Se uită iarăşi la mine serios şi neîncrezător, apoi se uită la M, neştiind dacă are voie să interacţioneze cu Iris. Îi zâmbesc cât pot de cald, iar el îmi întoarce zâmbetul şi se îmbujorează niţel. Iris insistă.
– Şi paşi? Băiezei, şi paşi?
– Bine, măi bebe, îi zice el şi-i atinge uşor părul. Tu ce faci?
– Iis butică, băiezei butică, Iis nasu, băiezei nasu, face Iris inventarul, în zâmbetele copiilor.

Fratele cel mic ţine în mâini o cămaşă cu pătrăţele, încearcând fără success să o întoarcă de pe dos. Resemnat, ridică ochii la cel mare, privindu-l insistent şi rugător. Băieţelul cel dur ia cămaşa, o întoarce, şi apoi cu o răbdare care mi-a rupt sufletul în bucăţele, poticnindu-se la mâneci, îl ajută pe frate-su să se îmbrace.
Ne mutăm cu toată gaşca de la tobogan la balansoar, fraţii vin şi ei după noi. Cel mare se strâmbă şi scoate sunete care o fac pe Iris să râdă în hohote, ca mai apoi să mă facă şi pe mine să râd, tot în hohote. Cel mic zâmbeşte şi îşi soarbe fratele mai mare din priviri.

Alergând apar alţi copii, care se îndreaptă ţintă spre cei doi fraţi şi le spun:
– Voi n-aveţi voie să vă jucaţi aici. Hai, valea.
Fratele mare îşi aşterne imediat pe chip privirea aia dură pe care mi-a arătat-o şi mie mai devreme, iar cel mic se ascunde uşor în spatele lui.
– N-auziţi bă? Ia, roiu de-aici, n-aveţi voie, sunteţi surzi?
Mă uit în jur să văd dacă părinţii copiilor sunt şi ei în parc. Sunt acolo, da, sparg seminţe pe bancă.

M intervine:
– Parcul e loc de joacă pentru toţi copiii, bineînţeles că au şi ei voie.
Fraţii se uită unul la celălat cu ochii cât cepele, parcă nu le vine să creadă că uite, le-a luat cineva apărarea.

La rândul nostru,  facem ochii mari mai apoi, când după scurt timp, un alt băieţel se apropie de cei doi fraţi şi le zice:
– Aveţi grijă, când plecaţi de aici, după colţ vă aşteaptă nişte bărbaţi, i-am văzut eu. Or să va răpească şi-o să vă fure organele ca să le vândă. Pe voi vă aşteaptă.

Say what? Vorbesc aici despre copii cu vârstă mai mică de zece ani, şi unii şi ceilalţi. De unde au dorinţa asta de a-i speria pe cei mai slabi sau mai puţin norocoşi decât ei? Să fie doar imaginaţia lor bogată sau să fim noi adulţii cei de la care învaţă să facă treaba asta?
Să-i alunge pe cei murdari, să-i excludă pe cei diferiţi, să fie răutăcioşi cu copiii săraci, să nu ştie ce e toleranţa sau acceptarea fiecăruia aşa cum e? Ce ne învăţăm copiii, ce le transmitem, ce modele suntem noi pentru ei?

De ce ne facem pioşi cruci când trecem pe lângă biserici, dar în acelaşi timp, le permitem copiilor noştri să se comporte astfel, chiar sub privirile noastre? Ce şanse să nu se transforme în infractori au cei doi fraţi de care vă povestesc? Ce şanse, când părinţii nu îi îngrijesc, iar semenii lor îi alungă? Cu ce au greşit sufletele astea? Cu ce sunt ei vinovaţi că acasă nu-i îngrijeşte şi nu-i spală nimeni? Cum vor putea să fie ei buni in viitor, dacă nimeni nu le arată bunătate?

Azi mi-e lehamite. De tot şi de noi toţi.
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Nopţile cu răceală

p_24147426

E târziu, am adormit-o greu, după plânsete prelungi şi tânguieli care mi-au rupt sufletul. E linişte, i se aude doar respiraţia. Încă mă ţine de mâna şi n-am curaj să mi-o retrag de-acolo, ştiu că somnul ăsta profund pe care-l doarme acum, o să mai dureze doar puţin şi nu vreau să-l deranjez. Parcă-şi adună putere să ţină piept nopţii ce urmează. N-am apucat să merg la baie sau să fac duş şi nici să mănânc ceva înainte s-o duc pe ea la somn. Dar am mai trecut noi prin asta şi altădată, ştiu foarte bine că vom mai trece şi în viitor.

Copiii mici răcesc, it is what it is, n-ai întotdeauna cum să previi boala sau cum să îi protejezi. Se îmbolnăvesc fără să te întrebe dacă tu deja ai mâncat, te-ai spălat sau dacă ai stat pe budă. În mijlocul verii sau a săptămânii, fix când tu lucrezi, sau exact înainte de o plecare mult aşteptată. Nu le pasă ce planuri avem sau cum o scoatem la capăt, ei atunci au nevoie de noi mai mult decât oricând. Şi pe bună dreptate. Atunci abandonezi orice, şi-ţi faci prioritate din a-i asigura tot confortul pe care îl poţi oferi în asemenea situaţie, ca el să poată trece mai uşor peste boală.

A dormit douăzeci de minute, acum s-a trezit şi îşi mişcă uşor capul, apoi se îneacă cu muci. Începe să tuşească imediat. Simt tusea asta până în suflet, îmi zgârie timpanele şi mi-aş dori s-o pot opri cumva. Să-mi ajut copila să nu se mai simtă aşa rău. Ştiu însă că nu pot decât să fiu acolo lângă ea, să-i ofer braţele mele şi umerii mei, astfel încât ea să se poată odihni şi să se simtă în siguranţă.

Încă tuşind, se ridică în fund, se prinde cu mâinile de barele pătuţului şi încearcă să vorbească, dar nu poate. Pe bărbie i se prelinge saliva, la nas îi atârnă doi şerpişori din muci şi întinde mâinile în timp ce izbucneşte în plâns. O ridic, iar ea îşi lipeşte trupul mic de mine şi se abandonează în mâinile mele. Îi mângâi spatele cu mişcări largi şi încete, de sus în jos, îi vorbesc încetişor, îi spun că e cu mama, şi că o s-o ţin în braţe cât are ea nevoie, că mama n-o să se mişte de lângă ea toată noaptea.

Se linişteşte şi îi şterg nasul, fruntea îi arde, e moale şi suspină încet. O îndemn să bea puţină apă, apoi deschid fereastra larg. Trag adânc aer în piept, sunt mama, copilul meu suferă, iar eu sufăr odată cu el.

Adoarme cu capul pe umărul meu şi cu gura deschisă, nu poate respira altfel. Geme în somn, şi tresare din când în când. Se mişcă, îmi caută mâna şi-mi desenează cercuri cu degetul în palmă. Tuşeşte zgomotos în mai multe reprize şi trupul ei mic se scutură odată cu fiecare acces. Tusea e urmată de plâns violent, o doare gâtul, nu poate respira, deşi e foarte obosită nu reuşeşte să adoarmă şi nu înţelege ce se întâmplă.

Îi cânt cântecelul preferat cu vocea gâtuită. Ea îmi prinde obrajii cu mâinile şi mă răsplăteşte cu pupat plin de muci, apoi îşi mută capul pe celălalt umăr. Îmi dau lacrimile, deşi ştiu că nu-s de ajutor deloc în situaţia asta. Cu ea în braţe, mă duc pe întuneric la baie, ud cu apă călduţă o pereche de şosete, pe care apoi i-o trag pe picioare. Se cere în pătuţ, unde pare că adoarme. Încă are febră, corpul ei mic se luptă cu boala iar eu mă rog s-o învingă mai repede.

Merg la ferestră, îmi sprijin palmele de pervaz şi privesc întunericul. Din noapte se aude o cucuvea, pe mine mă dor braţele şi mă ustură ochii. Mi se face teamă, însă încerc să mi-o stăpânesc închizând ochii şi respirând adânc de mai multe ori.

Iris tuşeşte şi se freacă la nas, apoi iarăşi se îneacă cu muci. Mă caută speriată în întuneric, eu îi ating fruntea şi observ că încă îmi încălzeşte palma uşor, dar febra a mai cedat. Plânge şi tuşeşte neputincioasă, încercând să se ridice în picioare. O iau în braţe repede şi o legăn că atunci când era bebeluş. Scânceşte puţin, dar se linişteşte.
Mă plimb cu ea prin cameră până adoarme, apoi încetişor, cu ea în braţe, mă aşez pe pat. Îmi sprijin spatele cu grijă să n-o trezesc şi închid ochii. Va fi o noapte lungă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici

O vorbă bună pentru proaspăta mămică

hand-on-shoulder

Ieri ne-am vizitat medicul de familie, am avut cu ea o întrevedere de rutină. Doamna doctor e o tipă tânăra, mamă de copil mic la rândul ei, aşa că e lesne de înţeles că vizitele astea ale noastre se lungesc cu trăncăneala multă despre copii. În mod predictibil, la fel a fost şi ieri când ne-am văzut.

Ceea ce nu ştie doamna doctor e că de fiecare dată când o văd, mi se încălzeşte uşurel sufletul. Nu pentru că vorbăria noastră ar fi foarte interesantă, nici pentru că ea ar fi vreun un medic ieşit din comun, ci dintr-un motiv cu totul personal.

Eram mamă de câteva zile când doctoriţa a venit pentru vizita la domiciliu a noului născut.  Iris nu lua bine în greutate, eu mă găseam în plin baby blues, înfricoşată, prinsă într-un blocaj emoţional din care nu ştiam cum să ies şi despre care nu aveam curaj să vorbesc nici măcar cu M. Frica mă paraliza de zile întregi şi mă găseam deodată în imposibilitatea de a mă bucura de maternitate.

Eram sigură că n-o să mă descurc cu ghemotocul care-mi stătea în braţe zi şi noapte, îmi doream doar să fug, să ies pe uşă şi să nu mă mai întorc niciodată la uriaşa responsabilitate pe care o aveam de-acum înainte. Vizualizam de-a dreptul cum închid uşa în urma mea şi plec, fără să privesc vreo clipă în urmă. Ca apoi imediat, vina să muşte adânc din mine, să mă lase fără vlagă şi plină de remuşcări.

După ce a consultat-o şi întors-o pe Iris pe toate părţile, s-a uitat fix în ochii mei şi m-a întrebat:
– Tu cum te simţi?

Proaspetele mame ştiu că după ce nasc, toată atenţia merge către nou născut, aşa cum este firesc să fie. Însă de multe ori, cei din jur tind să uite de ele, socotind cumva că poate instinctul matern le va călăuzi şi vor ştii ele ce să facă, se vor descurca într-un fel sau altul. Deseori însă, nu e atât de simplu.

Aşa că, întrebarea doamnei doctor, mi-a umezit ochii rapid. N-am început să plâng, nici nu mi-au curs lacrimi, însă cred că ea a remarcat imediat că eram stoarsă emoţional.
Şi-a aşezat mâna pe umărul meu şi privindu-mă în continuare în ochi, mi-a spus pe cel mai blând ton:
– Nu va fi mereu aşa, cel puţin nu atât de greu cât e acum. Iar tu te vei descurca şi veţi fi bine amândouă. Eşti o mama bună pentru copilul tău.

Nu-mi mai ştiu dacă exact astea au fost cuvintele ei, însă cu certitudine mesajul era asemănător. Mi-a strâns uşor umărul şi mi-a zâmbit. Un zâmbet cald şi calm.
După ce a plecat, am plâns. Şi am mai plâns de-atunci de multe ori, dar ştii ce? A avut dreptate, a devenit mai uşor, iar noi amândouă am fost bine. Şi da, sunt o mama bună pentru copilul meu.

Ea probabil că nici nu-şi mai aminteşte, însa mâna aceea pe umărul meu, cuvintele ei spuse pe un ton atât de potrivit în circumstanţa respectivă, au făcut diferenţa pentru mine.
Mulţumesc!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
Sursă foto aici

Update: vreo două săptămâni fără scutec

BartoszBudrewicz

De la prima propoziţie, jur pe roşu că nu, nu i-am mai pus scutec decât la somn, indiferent de accidentele de pe parcurs. Care bineînţeles că s-au întâmplat şi încă se mai întâmplă chiar şi acum, după aproximativ două săptămâni.

Prima săptămâna a fost cu suişuri şi coborâşuri, cu zile în care uneori pur şi simplu a refuzat să se aşeze pe oliţă şi zile în care a cerut singură, anunţându-mă că face pipi. Cam alandala, pentru că eram sigură că e confuză şi nu înţelege foarte bine care sunt aşteptările noastre de la ea. Iar eu nu-mi doream nici un moment să simtă vreo presiune sau să creadă că ce face nu e bine, atunci când nu reuşea. Însă i-a plăcut maxim fără scutec, aşa că am hotărât să mergem înainte aşa, fără. În continuare cu miros de budă pe alocuri, dacă v-aţi întrebat vreo clipă cum mai stăm la capitolul ăsta.

Prima regulă, pe care nici n-am încălcat-o de altfel, a fost să n-o aşez pe oliţă atunci când ea nu voia. I-am amintit însă de o mie de ori pe zi, să-mi spună dacă are nevoie şi la intervale scurte de timp, dacă mă lăsa, o puneam pe oliţă. De cele mai multe ori productiv, de fiecare dată bucurându-ne împreună zgomotos de reuşită. Pe partea cealaltă, atunci când se întâmpla să fie productivă, însă nicidecum în oliţă, trăgeam adânc aer în piept şi zâmbind îi spuneam că nu-i nimic, o să încerce din nou data viitoare, că uite pantalonii îi spălăm, curăţăm totul şi gata, nu e nici o dramă.

Astfel, cred că nu a simţit că mă dezamăgeşte dacă nu face musai în oliţă, şi nu s-a simţit vinovată când s-a scăpat pe ea. Cred că atitudinea pozitivă e extrem de importantă atunci când te hotărăşti să înveţi copilul la oliţă.

În a două săptămână, accidentele s-au rărit considerabil, Iris fie spunea “pipi” atunci când avea nevoie la oliţă, fie se ducea la uşa băii, prindea clanţa şi îmi arunca de acolo priviri tăcute şi pline de înţeles. Cât stă pe oliţă cântăm, ne jucăm, sau facem orice altceva îi place.
Recunosc că mi-a fost teamă de potty training, mi-a fost frică de tot ce presupune procesul asta. Însă în mod cu totul surprinzător, a fost chiar mai uşor decât aş fi îndrăznit să sper.

Şmecheria e să pleci la drum cu aşteptări minime, să respecţi ritmul copilului şi să nu-l forţezi dacă nu vrea. Eu m-aş fi oprit imediat dacă Iris ar fi devenit nervoasă, anxioasă sau dacă ar fi plâns. Şi să nu-ţi baţi capul cu faptul că alţi copii fac la oliţă, când al tău încă poartă scutece, află că nu-i nici o grabă, las’ că sigur n-o să meargă la liceu cu pampersul în rucsac.
Take it cool and easy!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto: aici

Hai să nu mai dormim atât

How-to-Get-Kids-to-Stop-Sleeping-with-Teddy-Bears-or-Blankets

Somnul lui şi cu Iris, a fost de la început o aventură şi totodată o provocare pentru mine. N-a dormit niciodată prea multe ore consecutive, nici când era nou nouţă, nu se dezice de la obiceiul ăsta nici acum când se apropie de doi ani. Recunosc că pe măsură ce ea creştea, eu tot speram în van, să îşi regleze somnul într-un fel care să fie convenabil şi pentru mine.

Să adoarmă în cincisprezece minute, nu într-o oră jumate, să nu se mai trezească de şapte ori pe noapte, eventual să nu mai plângă de fiecare dată când o face, să nu se foiască într-una de parcă ar perpeli-o cineva la foc mic, să doarmă un somn lin, odihnitor.
Socotind însă după nivelul de energie pe care-l are, cred că somnul chiar îi este de-a dreptul odihnitor, nu degeaba a poreclit-o ta-su Iriselu’ Duracellu’.
Uşurel, încep să mă consolez şi eu că aşa e scris în stele pentru noi, că aşa alandala o să doarmă şi de acum înainte, că na, eu sunt adultul şi eu trebuie să mă adaptez la situaţie, nu invers. Să-mi fie cu iertare, numa’ vreo doi ani mi-au trebuit să ajung la concluzia asta.

Dar nu despre somnul ei vreau să scriu azi, ci despre diversiunea pe care Iris o creează în procesul de adormire, după ce o aşez în pătuţ, despre cum încearcă să amâne întotdeauna momentul. Deocamdată n-are răbdare pentru o poveste întreagă, aşa că preferă să cântăm ceva înainte de culcare. Pup copila, îi spun noapte bună, îmi răspunde şi ea râzând, apoi sting lumina şi-mi iau în primire postul de străjer la capul ei. Că altfel nu se poate.

Printre zăbrelele pătuţului, se uită şugubăţ la mine. Aştept.
– Mama, te-am pupat.
Mă aplec şi îi pup fruntea.
– Haide, capul jos şi la culcare.
– Mama, te-am pupat nasu.
Mă aplec iarăşi şi-i mozolesc nasul. Râde de se prăpădeşte, apoi îşi atinge nasul şi zice:
– Mama a pupat Iis, nasu.

Şi apoi, dacă tot a ajus la nas, continuă:
– Aici ochii Iis, aici pântene Iis, aici gua Iis, aici uichea Iis.
– Iris, capul jos şi la culcare. E noapte, noaptea e pentru dormit, nu pentru vorbit. Mai povestim mâine dimineaţă, acum dormim. Somn uşor!
Ştie lecţia, aşa că şi-o recită singură:
– Iis fundu zos, capu zos.
Mă pufneşte râsul, încerc să mă abţin, însă observă imediat. Se ridică şi continuă, dorindu-şi să mă amuze:
– Iis fundu zos, capu zos. Iis fundu zos, capu zos. Mamaaaa, te-am pupat, somn uşoi.

După zece minute nu-mi mai vine să râd. Vorbeşte în continuare ca un radio. Mă întreb a nu ştiu câta oară dacă o să trăncăne la fel de mult când o creşte şi cui o semăna. Noi doi, eu şi ta-su suntem mai muţi, aşa.
Se întinde şi se face linişte. Nu pentru mult timp, însă.

– Mama, facem codiţă.
– Îţi fac codiţă dimineaţă, după ce te trezeşti.
– Codiţă, mimineaţa, şopteşte.

Mijesc ochii în întuneric, încerc să văd dacă a adormit. Nici gând, ai ei sunt larg deschişi, îmi urmăreşte fiecare mişcare.
– Mama, bede minic.
– E noapte, e întuneric, din cauza asta nu se vede nimic. Ce facem noi noaptea?
– Apte bună.
– Exact, spunem noapte bună şi dormim. Gata, la culcare Iris. Guriţa închisă.
O inchide. Puţin. Când o deschide, face recensământul neamurilor şi a cunoscuţilor.
– Bunica, bunicu, mama, tata, Tifini, Adina, Paua, Anda, Adein.
– Iris, linişte, puiule! Capul jos şi la culcare!

Iar mă induce în eroare, tace de vreo două minute.
– Oac, oac, diii diii dam. Mama, cântă.
Mă dau căzută la datorie, adormită. Tac, nu-i răspund. Se opreşte din cântat şi mă fixează cu privirea.
– Mama, vau apă. Vau ouez, fame.
Ştie unde să lovească, ce să zic. Îi întind sticla cu apă, o linge, n-are de gând să bea, mi-o dă înapoi şi-mi cere iar, hotărâtă:
– Mama, vau mancaie, fame.
– Iris, ai mâncat mai devreme, nu-ţi poate fi foame deja. Pune te rog capul jos şi haide să dormim. Uite, eu sunt foarte obosită, nici nu-mi pot ţine ochii deschişi. Haide, întinde-te şi tu cu mine.
– Mama, aici nasu, aici mama ochii…

Şi uite-aşa continuăm apoi cu studierea picioarelor, număratul degetelor, foit, încă puţin cântat, cerut măcar încă o pupătura, într-un ritual care pe cât de haios e uneori, pe atât de obositor altădată.

Chiar înainte să adoarmă, se mişcă mult, îşi caută locul şi se zvârcoleşte, scâncind nemulţumită. Apoi deodată, se face linişte şi îi mai aud doar respiraţia profundă. Rămân câteva minute s-o privesc cum doarme şi să mă minunez ca-i a mea. A crescut, imediat umple pătuţul, în curând va trebui să-i cumpărăm alt pat.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursă poza aici