Dragi chiloţi, bine aţi venit!

child-potty-training

E seară, târziu. Iris doarme în camera ei, noi doi stăm tolăniţi, cu picioarele aruncate pe canapea. Nu-i des că apucăm să petrecem prea mult timp împreună, doar noi doi. Vreo două ore răzleţe, de obicei seara, înainte de culcare. Capul îmi e sprijinit de umărul lui, stau acolo cuminte şi savurez liniştea, nu chiuie, ţipă, aleargă, nu vrea la mama nici un copil, pot ţine chiar şi ochii închişi dacă vreau.
M se mişcă puţin. Apoi iarăşi. Mă uit la el, uşor iritată că-mi deranjează momentul, şi îl vad cum adulmecă aerul ca un căţel.

– Ce faci?
Nu-mi răspunde, însă iar îl văd cu nasul în vânt.
– Care-i baiu’? insist eu
– Miroase a budă, ce naiba? Simţi? Chiar miroase a budă.
Mă pufneşte râsul, M are nasul fin, nimic nu-i scapă.
– Azi a fost prima zi în care am lăsat-o pe Iris fără scutesc, fireşte că n-o să miroasă a panseluţe.

Profit de faptul că e cald şi poate sta cât mai golaşă fără să îmi fac griji că ar putea răci. Până acum am aşezat-o pe oliţă de câte ori mi-am amintit, însă fără să fiu nepărat constantă sau să insist pentru că nici Iris n-a părut interesată. În ultimele zile însă a început să se aşeze pe ea voluntar, uneori în joacă, alteori productiv. Aşa că am decis să facem o încercare, i-am dat scutecul jos, i-am pus o pereche de gogoşari de bumbac care-au încântat-o foarte tare, apoi pe parcursul zilei i-am amintit des să-mi spună când are nevoie. Simplu, aşa-i? Not! Păi credeţi că mirosea a budă degeaba?

Bineînţeles că nu şi-a amintit, şi a făcut nu în oliţă, ci pe lângă, imediat ce s-a ridicat de pe ea. Mi-am asumat de la început faptul că şi covorul sau obiecte de mobilier vor lua, mai mult sau mai puţin, parte la procesul ăsta. Parte din strategie e faptul că după ce face în gogoşari, o las o vreme aşa, fără s-o schimb, ca să simtă cât de inconfortabil e să stea udă. Însă Iris nu-i vreo simandicoasă, nu s-a lăsat deranjată de asemenea detalii nesemnificative. Ai chiloţii uzi? Nu-i nimic, viaţă merge înainte, las’ că se usucă ei.

Trei zile am pus-o pe oliţă cât de des am putut, încercând totuşi să n-o fac atunci când se arăta deranjată. Am făcut împreună mini petreceri cu dans, chiote şi felicitări de fiecare dată când oliţa era folosită în scopul pentru care a fost creată. După două zile, gogoşarii uzi de pe ea au devenit incomozi şi a început să vocifereze ca să-i pun alţii uscaţi. I-am explicat că ar putea evita deranjul ăsta dacă ar folosi oliţa în loc să ude chiloţeii, însă desigur că n-a reuşit de fiecare dată. Însă s-a străduit, trebuie să-i recunosc neapărat meritele şi să o laud!

N-o să vă povestesc despre ce s-a întâmplat cu numărul doi, că v-aş întrista. Insist însă să-i mulţumesc mamei mele, care spăla scutecele la mâna când eu eram bebeluş. Îmi pare rău şi mulţumesc, mama!

În a patra zi, îmi reproşam că parcă prea stresez copila amintindu-i toată ziua să se aşeze pe oliţă. Afară am ieşit în fiecare zi tot fără scutec, asigurându-mă însă că stă pe oliţă înainte de plecare şi că nu ne îndepărtăm prea tare de casă. A patra a fost cu noroc, fiind prima zi în care n-a fost nevoie să curăţ covorul sau alte suprafeţe, Iris neavând nici un accident.

Noaptea şi la somnul de prânz, am decis să-i pun scutec în continuare, fiind încă necesar. N-a plâns nici o clipă, nu s-a opus  deloc  când a văzut oliţa, iar atunci când  a refuzat, i-am respectat dorinţa. Greu de crezut că am ajuns şi în punctul ăsta, că Iris a crescut aşa repede şi că în curând va împlini doi ani. Iar eu mă bucur de fiecare clipă, de fiecare zi, de fiecare teritoriu nou cucerit, chiar dacă uneori mai miroase şi a budă.

Voi reveni cu update-uri 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto aici

Pupici magici

mom-kiss

E grăbită. Uneori am impresia că ea a învăţat direct să alerge, nicidecum întâi să meargă. Picioarele i se mişcă într-una, chiar şi în rarele momente când e aşezată. Cu alergatul ăsta vin la pachet tot soiul de căzături, momente în care se împiedică, se duce de-a berbeleacul, dă cu capul, se rostogoleşte, uneori îşi juleşte genunchii sau altădată nasul.

Aleargă tare şi fără frică, îşi aruncă picioarele ca Phoebe din “Friends”, fără să se gândească la consecinţe, savurând momentul aşa cum numai un copil poate. Numai că de multe ori nu-şi foloseşte sistemul de frânare şi se mai izbeşte de câte-un perete, uşă, copac, şi exemplele pot continua. Bordurile le sare de parcă s-ar antrena pentru vreo olimpiadă, gardul îl escaladează ca o alpinistă precoce, sare şi apoi se aruncă în fund pe canapea, dar niciodată nu renunţă din pricina unei căzături.

Am hotărât de la început că nu ne vom ambala la fiecare lovitură sau buşitură banală, ca să n-o speriem (deşi nu ne-a ieşit mereu). Aşa că de cele mai multe ori după ce cădea, se ridica singură şi apoi îşi vedea mai departe de ale ei.

De curând însă devenise uşor drama queen, mă privea pe sub sprâncene când era prăvălită, apoi pe ton smiorcăit îmi spunea “a uovit” şi îmi arăta partea corpului care fusese “vătămată”, chiar dacă lovitura era fără dubiu nesemnificativă şi nedureroasă.

Aşa că, nevrând să-i anulez direct drama în desfăşurare, şi ca ştie că îi validez emoţiile, în acelaşi timp încercând să evit dezvoltarea obiceiului de a plânge la fiecare pas împiedicat, am pus în practică şi noi, bine cunoscutul sistem cu pupatul.

Funcţionează  şi la noi ca la toată lumea. Copilul aleargă, se împiedică, poc, cade. Se ridică, afişează un bot teartal în direcţia mă-sii, şi o anunţă dramatic:
– Iis a uovit. (Iris s-a lovit)
Mă-să de colo, încercând să evite eye contact aducator de bocete:
– Oh, îmi pare rău, sper că nu te-ai lovit prea tare.
– Iis aiegat, a căzut, a uovit. ( Iris a alergat, a căzut şi s-a lovit).
– Păi, încearcă să fii mai atentă, o să cazi mai rar.
Iris se îndreaptă rănită către mă-sa, cu botul încă acolo, la loc de cinste. Ridică un picior şi cere:
– Mama, a pupat. (Să pupe mama)

Pupă mă-să. Pupă cu foc piciorul, apoi când copila renunţă la bot, pupă şi fălcile, şi mâinile. O gâdilă puţin, până se zbate şi-o ia din loc. Alergând, cum altfel?

– Pupişi madici (pupici magici), spune copila cu gura până la urechi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
   Sursa foto: aici

Update: două săptămâni fără suzetă

pacifier-tree-e1414004799948

No bun, au trecut două săptămâni fără suzetă, rog a se nota că nu i-am înapoiat-o copilei deloc şi uite că am supravieţuit amândouă. Eu mi-s mai încercănată decât de obicei, însă pentru un scop nobil. Gata, copila mea nu mai foloseşte suzeta deloc, ba acum chiar se odihneşte mai bine.

V-am povestit cum au arătat primele două nopţi şi tot atunci îmi exprimam teama de cum vor arată următoarele. Nu vă speriaţi, tot procesul ăsta n-a durat chiar două săptămâni si sa ştiţi că nopţile alea două au fost singurele cu plâns sfâşietor.

Ulterior a adormit doar cu o uşoară tânguială, ţinându-mă pe mine de mână, întrebând răzleţ şi de suzetă. Am repetat de fiecare dată împreună, cum a plecat către un bebeluş mai mic, care avea mai mare nevoie de ea. A fost de ajutor şi faptul că la plimbare chiar a văzut un bebe mic în cărucior, cu suzeta în gură, aşa că îi aminteam de el de fiecare dată, iar ea s-a arătat mulţumită cu explicaţia asta. Apoi într-o seară, a adormit fără să mai menţioneze mult iubitul obiect.

Însă fără excepţie, în fiecare seară, în somn, căuta cu degetele şi plescăia cu buzele după suzetă. Bietul bobocel, încă mai are seri când bâjbâie în pătuţ, tot în somn, însă când e trează nu o mai cere şi nici nu mai aminteşte de ea.

Încercarea a fost cu succes şi acum simt o reală uşurare, înţelegând că am avut totuşi dreptate. Într-adevăr, suzeta îi deranja somnul, faptul că o scăpa venea la pachet cu întreruperi dese, care nu îi permiteau uneori să adoarmă la loc, implicit să se odihnească.

Recunosc că după primele nopţi cu urlete, începusem să am îndoieli şi să simt remuşcări că o privez de alinarea suzetei, însă ştiam şi că nu făceam decât să ne învârtim într-un cerc vicios: somn, scăpat suzeta, trezit, urlat, somn, scăpat suzeta şi tot aşa. Acum somnul de noapte s-a îmbunătăţit simţitor, e mai profund, iar copila mai tihnită, mă-sa mai veselă.
Somnul de zi însă s-a scurtat considerabil odată cu eliminarea suzetei, însă n-o să mă plâng, zău aşa 🙂

Aşadar, curaj, there is hope and freedom after all  🙂
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto aici

Primele două nopţi fără suzetă

BabiesPacifiers

După două nopţi, îmi vine să mă apuc iar de fumat. Două nopţi ca-n timpurile cu colici.

“Copilului meu n-o să-i dau suzetă”, spuneam pe când eram încă cu burta la gură, convinsă că am eu soluţia pentru toate neplăcerile care ar putea apărea odată cu venirea lui pe lume.
Când privesc peste umăr şi-mi amintesc că vorbeam ca o expertă, bazându-mă doar pe ce citisem, despre lucruri pe care încă nu le trăisem pe propria-mi piele şi fără să ştiu ce mă aşteaptă, mai că-mi vine să-mi dau una peste gură.

Iris a fost un bebeluş care a plâns mult. Tare mult. Cu lacrimi mari, în hohote şi ripostând mereu cu vehemenţă dacă îndrăzneam să o întind pe orice suprafaţă, fie ea pătuţ sau cărucior. De somn nici nu putea fi vorba. Eram uimită de cum un nou născut poate sta treaz atâta vreme şi aş fi făcut orice ca plânsul să înceteze măcar zece minute. O legănam stând în picioare ore în şir şi dormeam în fund ţinând-o pe ea în braţe.

Suzeta a fost salvarea, un compromis de fapt, însă la momentul respectiv unul dulce, care ne-a adus un dram de linişte. I-a fost prietenă, a calmat-o când nici măcar braţele mele nu mai reuşeau, aşa că atunci a fost soluţia perfectă. Adormea mai uşor, aşadar am încurajat-o s-o folosească, deşi ştiam cumva că va veni şi ziua în care voi plăti.
Eh supriză mare, ziua aia e aici. Corecţie: nopţile alea sunt aici.

Am tot citit cum mulţi părinţi povestesc că la copiii lor, procesul de renunţare la suzetă a fost mult mai uşor decât şi-au imaginat şi că le pare rău că nu au încercat mai devreme. Că de fapt nu a fost aşa o traumă mare pentru copil şi că orice învăţ are şi dezvăţ. Foarte fain, însă în cazul nostru nu e valabil, la noi drama e în plină desfaşurare.

Iris nu mai foloseşte suzeta în timpul zilei de multă vreme, însă a păstrat-o mereu pe timpul nopţii. Când doarme, are în permanenţă una în gură, şi mai ţine încă una în mâna, nu e altă cale. Pe cea din mâna o pipăie şi o studiază cu buricele degetelor până adoarme. Dacă scapă una din ele, se trezeşte, plânge şi apoi nu mai adoarme decât foarte greu. Când scapă o suzetă şi copila începe să se tânguie, mă trezesc, întind mâna după una din cele două suzete de rezervă (da, avem şi două din-astea), i-o întind, fac cruce cu limba în cerul gurii şi sper să adoarmă la loc.

Dacă începe să plângă, mă ridic, o consolez până se linişteşte şi adoarme iar.
Pe măsură ce noaptea înaintează, după ce epuizez suzetele de rezervă, mă ridic să trag pătuţul şi bâjbâi pe întuneric după obiectele mult râvnite, în timp ce Iris se ambalează din ce în ce mai tare. Apoi scenariul cu crucea în cerul gurii şi speranţele mele să adoarmă se repetă. De câteva ori pe noapte. De 1 an şi nouă luni. Aşadar, datorită suzetei care la început o ajuta, acum nu se mai odihneşte aşa cum ar trebui. Remarcaţi ironia, aşa-i? Eu din plin.
Aşa că am hotărât că dacă vreau să avem parte de odihnă, e momentul să scoatem suzeta din uz, în speranţa că va dormi mai bine fără ea.

În ziua cu pricina i-am spus de câteva ori că suzeta va merge la un alt copil, la un bebeluş care are nevoie mai mare de ea. I-am explicat că ea e ceva mai mare acum, că mă are pe mine în locul suzetei atunci când adoarme şi că o să stau lângă ea în fiecare seară, atâta timp cât mă vrea acolo. I-am mai spus şi cum fără suzetă dinţii ei vor fi mai frumoşi (ăsta e alt motiv pentru care renunţăm la ea, mi se pare că dinţii i s-au deplasat uşor), însă evident că partea asta n-a interesat-o deloc.
Povestea cealaltă însă a părut să fie pe placul ei, mai că i-ar fi dus chiar ea suzeta, bebeluşului fictiv.

După ce pe parcursul zilei i-am amintit de câteva ori că la culcare suzeta va fi plecată deja, seara a găsit-o pe Iris uşor pregătită. Când am întins-o în pătuţ a întrebat de suzetă, apoi şi-a răspuns singură “babuş, sasa (suzeta) pecat”.
Apoi deodată a înţeles că ceva îi lipseşte şi că nu ştie ce să facă cu mâinile şi gura. A urmat o oră în care, printre barele pătuţului, mi-a cerut să o pup din două în două minute, s-a foit, a frământat aşternutul, a vorbit şi a cântat, ba chiar am crezut la un moment dat că a adormit pentru că se liniştise. Am înţeles apoi că era doar liniştea dinaintea furtunii. Au urmat treizeci de minute de urlete. Nu plânset domolit, urlete.

Am mângâiat-o, ne-am ţinut de mâna şi i-am vorbit pe ton linştit, în speranţa că asta o va calma. Abia după jumătate de oră a adormit epuizată, încă suspinând. S-a trezit după o oră şi a plâns din nou. Am mutat-o în pat lângă mine şi a continuat să plângă, mai domlolit însă. După ce s-a liniştit, mi-a cerut să o aşez din nou în pătuţul ei, unde iarăşi s-a foit şi a mai plâns puţin. Apoi somnul a învins-o şi adormit până aproape de dimineaţă, când s-a trezit să ceară apă. A căutat iar cu mânuţele suzeta în pătuţ, a cerut-o, a încercat să plângă dar a adormit din nou. Cu toate că aveam nervii întinşi la maxim şi că-mi rupea sufletul în bucăţele s-o văd plângând astfel, faptul că a dormit câteva ore consecutive fără să se trezească, mi-a dat speranţe.

Două ore au trecut în cea de-a două seară până să adoarmă. A cerut suzeta, i-am amintit ce s-a întâmplat cu ea şi apoi n-a mai întrebat. Însă a plâns. Mai zdravăn decât în prima seară, mai cu jale şi mai cu patimă. Ca în vremurile cu colici.
Am ţinut-o în braţe, s-a liniştit, şi-a lăsat capul moale pe umărul meu şi am sperat că va adormi acolo. Însă n-a reuşit, suzeta a făcut parte din rutina ei de somn atâta amar de vreme, încât acum îi era foarte greu să adormă fără ea.

Ne-am întins amândouă în pat şi i-am spus o poveste, apoi am căutat împreună o jucărie mai mică pe care să o poată ţine în mâna. Asta a funcţionat, căci a adormit cu un ursuleţ de plastic. S-a trezit ulterior după ce l-a băgat în gură şi a constatat că nu era suzeta. Iarăşi plâns, iarăşi dramă. Am plâns şi eu, aproape că eram tentată să scot suzeta şi să i-o dau ca să o liniştesc. Însă ştiu că e mai bine pentru ea să n-o mai folosească, aşa că am alungat gândul. A adormit şi iarăşi somnul i-a fost lin şi fără treziri până dimineaţă.
Azi la prânz însă, a plâns jumătate de oră şi a dormit doar douăzeci de minute, aşa că mă gândesc deja cu teamă la ce ne va aduce seara asta.

Suzeta are beneficiile ei, însă dacă aş putea s-o iau de la capăt, aş prefera să ne lipsim de ea. Prea e plin de suferinţă procesul de renunţare, prea greu pentru un copil mic să se despartă de ea.

Am făcut bine? Am făcut rău că am inventat o poveste şi am minţit-o? Nu ştiu, zău nu ştiu. Ştiu însă că odihna noastră e importantă, atât a ei cât şi a mea. Iar suzeta devenise un impediment demn de luat în seama.
La voi cum a fost?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici