Recunoştinţă pentru prietenie

DPP_5404.JPG

N-am avut o tonă de prieteni niciodată, nici în copilărie, nici în adolescenţă, nici acum.
Mda, sunt una din persoanele alea care nu reuşesc să închege uşor o conversaţie, atunci când întâlnesc pe cineva pentru prima dată. O conversaţie normală, obişnuită, cu un necunoscut, mă poate face instant să mă simt incomod, inconfortabil, uşor iritată chiar.

Nu-s timidă şi nici sfioasă că o panseluţă, însă deodată, devin foarte conştientă de mine însămi, butonul de autoapărare de declanşează automat, fără să-l pot controla sau bloca, şi încerc (de obicei cu succes) să mă sustrag din situaţia respectivă, chiar dacă asta uneori poate dă impresia de nepoliteţe. Nu este, însă.

Să spun că relaţiile sociale sunt o bagatelă pentru mine, ar fi o minciună sfruntată. Probabil că are de-a face cu experienţe trecute şi zăvorâte în sertare umflate de vreme, dar şi cu teama de a fi rănită sau respinsă. Care există şi în mine, şi în tine, şi în oricare ea sau în oricare el.

Aşa că nu-s mulţi oamenii cu care am reuşit să creez şi să păstrez relaţii speciale. Deşi de când sunt mamă, încerc cum şi cât pot să depăşesc bariera asta, de dragul puradelului din dotare, desigur.

Zilele trecute, pentru prima dată Iris a spus “mama pânde” (mama plânge) uşor confuză, neînţelegând ce înseamnă că îmi curg lacrimile. Nu m-am ascuns de ea, i-am explicat cât m-am priceput eu, că mama e puţin tristă, că un om drag a plecat departe şi că va trece multă veme până la următoarea revedere.
I-am explicat zâmbind că sunt lacrimi bune, lacrimi care se cer plânse, că aşa-s femeile, mai emoţionale la despărţiri şi uneori plânsul le ajută să treacă peste situaţii dificile.
M-a pupat maimuţica de câteva ori , parcă pricepând că astfel îmi oferă consolarea perfectă.

Au fost, femeia asta dragă mie şi familia ei, în vacanţă la noi, timp de două săptămâni. Nu ne mai văzusem de doi ani jumătate. Acum m-a văzut prima dată cu Iris în braţe, şi am surprins-o cu lacrimi în ochi atunci când şi-a îndreptat privirea asupra noastră. De fiecare dată când o văd (deşi mult prea rar în ultimii ani) e parcă abia ne-am fi despărţit cu o zi în urmă.
Lângă ea nu mă simt niciodată incomod sau inconfortabil, butonul ăla de autoapărare rămâne neatins, conversaţia cu ea curge mereu lin, cu râsete multe şi uneori cu mâna ei după umerii mei.

Sunt recunoscătoare că face parte din viaţa mea şi vreau să ştie asta. Auzi, tu?

Îţi mulţumesc că mă faci să râd.
Îţi mulţumesc pentru toate felicitările pe care mi le trimiţi de Crăciun (chiar dacă eu nu trimit aproape niciodată).
Îţi mulţumesc pentru când eşti dureros de sinceră cu mine. Dar şi pentru când ştii că e mai bine să mă menajezi.
Îţi mulţumesc că îmi dai spaţiu atunci când am nevoie. Şi că nu te superi dacă-ţi scriu abia după două săptămâni.
Mulţumesc că mă accepţi şi mă vrei în viaţa ta, exact aşa cum sunt.
Mulţumesc că îmi arăţi mereu că sunt importantă pentru ţine.
Îţi mulţumesc pentru când îmi spui că sunt o mamă bună Irisului meu.
Îţi mulţumesc că nu te ascunzi de mine atunci când eşti vulnerabilă.
Mulţumesc că mă ţii de mâna când am nevoie.
Şi nu în ultimul rând, mulţumesc că mi-ai spus să-mi dau jos de pe cap căciula aia “de babă”.

Te iubesc că eşti aşa curajoasă şi pentru că mă inspiri şi pe mine să fiu la fel. Pentru că deşi de multe ori e în derimetrul tău, mereu te gândeşti la alţii şi abia apoi la tine. Te iubesc pentru că eşti o mama răbdătoare, deşi tu nu crezi asta. Te iubesc pentru că eşti veselă şi mereu insişti să vezi partea plină a paharului.
You are my supergirl!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când n-am curaj şi pentru al doilea, deşi mi-l doresc

DSC_2068

Zilele astea avem musafiri de departe, printre care şi Ana, o fetiţă frumoasă de patru ani. Ana nu vorbeşte româneşte decât foarte puţin, însă pe Iris nu o deranjează deloc aspectul ăsta.

Se duce alergând peste ea, îi înconjoară talia cu braţele şi conform năravului, o pupă. Ana nu e mereu încântată de dragostea asta pe care fiică-mea i-o aplică cu forţa, aşa că în timp ce e îmbrăţişată stă dreaptă ca un băţ, mişcându-şi doar ochii către mamă-sa sau către mine, în încercarea de a găsi o scăpare. Când Iris mai sare calul şi insistă zgomotos să meargă peste ea, Ana întinde mâna, o împinge uşor ca să priceapă odată că nu mai vrea şi-i zice “no Iris”.

Dacă Iris ignoră refuzul Anei, cu siguranţă se lasă cu smiorcăială, cel puţin una din ele ajungând să fie nemulţumită. La fel se întâmplă şi în momentele în care Ana se joacă liniştită. Iris deodată îşi doreşte fix jucăria respectivă, fix atunci, doar ca să o abandoneze imediat ce Ana renunţă la ea resemnată. Aşa că un adult e mai tot timpul arbitru între ele. Pentru părinţii cu doi copii sună cunoscut, aşa-i?

Şi mă gândesc în momentele alea că tare greu trebuie să fie cu doi copii, mai ales dacă-s mici amândoi. Mă întreb cum se împart părinţii care au doi sau mai mulţi copii, cum se descurcă cu de două/trei ori mai multe responsabilităţi şi nevoi. Cum fac faţă financiar.  Şi-mi spun şoptit că nu, nu cred să mai pot incă o dată.

Ca mai apoi…

..într-o dimineaţă am făcut clătite cu cele două maimuţele, cu Ana care m-a ajutat serioasă la amestecatul aluatului, întrebându-mă mereu dacă face bine şi cu Iris care migra între noi două, fericită tare că gătim împreună. Ana s-a dovedit grijulie cu Iris când, ridicată pe vârfuri a întins mâna, în încercarea de a atinge cuţitul de pe masă. A luat-o de acolo si i-a explicat că e periculos, să nu mai pună mâna altădată.

Apoi s-au alergat şi Iris s-a prăpădit de râs în timp ce Ana scotea repetitiv limba la ea. Râdea cu poftă, cu hohote pline şi sonore de i se scutura toată făptura. Ana i-a răspuns la îmbrăţişare, poate nu aşa lung cum i-ar fi plăcut lui Iris, însă suficient încât să-mi înmoaie mie genunchii şi să-mi umezescă ochii.

Mereu am ştiut că vreau mai mult de un copil, iar faptul că Iris iubeşte compania altor copii atât de tare e un motiv în plus să mă gândesc la asta tot mai des.

Nu, nu am nicio veste mare să vă dau, însă s-o avem zilele astea pe Ana cu noi mi-a apăsat toate butoanele alea.
Alea care-mi amintesc cum a fost să am in braţe un nou născut mirosind a lapte. De perioada aia de care n-am crezut vreodată că-mi va fi dor, deşi alte mame îmi spuneau asta.
De cum a fost să-mi alăptez copila, apoi s-o adorm la piept cu vorbe şoptite. De zâmbetele ştirbe din somn. De împlinirea pe care am trăit-o de când am născut-o.

Şi-mi imaginez cum ar arăta casa cu încă un copil în ea. Cu de două ori mai multă gălăgie, teamă, dezordine şi responsabilitate. Dar şi cu de două ori mai multă dragoste.

Uite-aşa mă trezesc că stau cu genunchii la piept, sprijinindu-mi coatele şi visând.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto: aici

Timpul trece şi pentru părinții tăi. Tu cum te porți cu ei?

1465905

Aveam douăzeci de ani când am hotărât că era timpul să devin independentă. Adicătelea, să nu mai stau la aceeaşi adresă cu ai mei, ci să mă mut şi să mă descurc cu propriile-mi puteri. Părinţii au încercat să mă convingă că poate ar fi bine să mai aştept, însă nu s-au opus când m-am arătat hotărâtă.

Independenţa asta a mea era relativă totuşi, pentru că o dată pe zi mergeam la ai mei să mănânc, de obicei la prânz. Mă minţeam singură, că merg doar ca să fie mama liniştită că am mâncat măcar o mâncare gătită şi caldă pe zi, însă în realitate, aspectul ăsta mă ajuta. Nu-mi rămâneau prea mulţi bani după ce îmi plăteam facturile, aşa că o masă pe zi, uneori chiar două, făceau diferenţa în bugetul meu limitat. Unde mai pui că mă simţeam bine să fiu în continuare sprijnită de ai mei, îmi plăcea să merg să-i văd în fiecare zi şi recunosc că era plăcut să ştiu că încă îmi poartă de grijă.

Însă iubeam de-a dreptul faptul că locuiam singură, că nu era necesar să dau socoteală nimănui despre când plecam sau când mă întorceam. Sau unde mă duceam şi cât stăteam acolo.
Ai mei mergeau de obicei la biserică duminica. Apartamentul lor e într-un capăt al oraşului, garsoniera în care locuiam eu se afla în celălalt capăt, iar biserica la care mergeau era mai aproape de mine, decât de ei.

Aşa se face că în duminica cu pricina, după slujbă, m-am trezit cu ei la uşă. Recunosc că n-aveam nici un chef de ei sau de altcineva. Ajunsesem acasă spre dimineaţă, după o sâmbătă noapte ca la douăzeci de ani, eram încă uşor mahmură şi nu-mi doream decât să dorm. N-am fost deloc politicoasă când au intrat, am răspuns cu jumate de gură la întrebări şi n-am participat mai deloc la conversaţie, parcă diandins, să le fie clar că nu-s bine veniţi şi că mai bine se duceau acasă la ei decât să vină la mine.

Mi-era somn, eram irascibilă şi mă comportam ca o răsfăţată imbecilă. Veniseră cu gândul să mâncăm prânzul împreună, cumpăraseră un pui şi plănuiau să-l gătim la mine. Bineînţeles că n-am ajutat-o pe mama când s-a apucat de gătit, am rămas în vârful patului cu telecomanda în mâna şi ochii mijiţi în televizor, raspunzandu-i monosilabic lui tata care încerca să mă antreneze într-o discuţie.

Am ţinut-o în ritmul asta până când mâncarea a fost gata, apoi i-am văzut pe ai mei că se îmbracă. Opa, mă gândeam, stai că ceva nu e în regulă. Când am întrebat ce se întâmplă, mama s-a întors şi m-a privit. Vai, cum s-a uitat la mine. Dezamăgită, tristă, uimită, vedeam că e toate astea în ochii ei. Mi-a spus că e mai bine dacă ei pleacă, că e evident că m-au deranjat şi apoi m-a mustrat uşor. Tata n-a zis nimic, s-a încălţat uşor, a închis uşa în urmă şi duşi au fost.

Am rămas în holul garsonierei fixând uşa, încercând să scap de privirea mamei, căutătura aceea plină de dezamăgire. Veniseră bine dispuşi să petreacă o după-amiază împreună cu mine, având grijă să mă şi hrănească, iar eu îi alungasem purtându-mă că o vită încălţată. Ba chiar rămăseseră, în ciuda comportamentului meu, până când mâncarea fusese gata, asigurându-se că o să am ce bagă în persoană-mi nerecunoscătoare şi abia apoi plecaseră.

Ăla a fost momentul în care am înţeles pentru prima dată pe deplin, că nimic nu poate răni mai tare un părinte, ca indiferenţa propriului copil. Am avut mustrări de conştiinţa întreaga zi, iar următoarea dimineaţă am fugit la ei. Mama era în bucătărie, şi când i-am văzut faţa am început să plâng. M-a iertat desigur, însă multă vreme am purtat ruşinea acelui moment pe umeri. Făcusem destule tâmpenii în trecut, mai mari decât asta, n-am fost niciodată adolescenta model, însă ăla a fost momentul care mie mi-a deschis ochii.
Îmi iubesc părinţii cu patimă şi din cauză că acum ne despart câteva sute de kilometri, tânjesc după ei în fiecare zi. Poate pentru că acum sunt mamă, nu ştiu, poate din cauza asta vin peste mine tot felul de amintiri şi trăiri.

Poate din cauza asta mă revolt când văd în jur tineri care aleg cu bună ştiinţă să-şi ignore părinţii, să nu-i facă parte din viaţa lor, să-i pună pe aşteptare sau să-şi facă timp pentru ei doar atunci când n-au de ales. Să nu le împărtăşească planuri şi decizii, să-i lase de multe ori să se simtă vinovaţi chiar şi atunci când bieţii de ei sunt fără vină. Să-i lase tânjind după o zi împreună, sau după o voce caldă în receptor, să-i repeadă că ştiu ei mai bine şi că n-au nevoie de sfatul lor. Să-i lase întrebându-se mereu ce-ar fi putut face ca lucrurile să stea diferit, să-i macine îndoiala şi dorul în fiecare clipă.

I-aş lua de umeri şi i-aş scutura temeinic, le-aş da două palme care să-i trezească şi să le înroşească obrajii, apoi le-aş striga fix în ureche, ca să mă audă: timpul trece! Şi pentru mama! Şi pentru tata! Şi pentru tine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Sursa foto: aici

 

Dana copilăriei mele

il_570xN.553229562_eis6

Când îmi amintesc de copilărie, desigur că-mi văd părinţii şi sora acolo, însă mai e o persoană pe care o asociez cu perioada respectivă. O fetiţă blondă, slăbuţă, care face parte din copilăria mea, la fel de mult ca şi familia.

Am fost copil în perioada aia în care fetiţele săreau coarda, şotronul şi lăsau toată îmbrăcămintea din dulap fără elastic, din plăcerea de a ţopăi în faţa blocului. N-aveam o tonă de jucării, ai mei nu-şi permiteau să-mi cumpere tot ce-mi trecea mie prin cap că-mi doream, însă niciodată nu duceam lipsă de modalităţi de distracţie.

Dana era prietena mea cea mai bună. Locuia la blocul vecin, la parter. Ne-am născut la două zile distanţă, în acelaşi an, eu pe 16, ea pe 18, aşa că minţeam uneori că suntem gemene, şi nu înţelegeam de ce adulţii nu ne credeau atunci când le spuneam datele.

Ne petreceam aproape fiecare moment liber împreună. Părinţii mei bodogăneau deja când, dacă mă trimiteau să iau pâine, eu prima dată mergeam să-i bat Danei la uşa, ca s-o chem cu mine. Cumpăram pâine caldă, proaspătă din care rupeam bucăţi cu coajă crocantă şi le ronţăiam cu poftă până ajungeam înapoi acasă.

Ne jucam de-a vecinele, de-a magazinul şi de-a gimnastele la bara de bătut covoare din spatele blocului. Tot acolo făceam corturi din paturi prinse cu cârlige de rufe. Plănuiam să ne mărităm cu gemeni, ca să fim împreună mereu.

Fugeam din faţa blocului fără să cerem voie şi cutreieram oraşul, sau mergeam la pădurea de la marginea lui, unde ne jucam de-a monştrii pădurii. Ne spuneam una alteia secretele inocente, şi ne consolam când eram supărate.

Îmi amintesc că într-un an de ziua mea, am primit o broscuţă care sărea dacă îi învârteai cheiţa. Danei i-a plăcut aşa tare încât m-am ţinut de capul mamei două zile, că să-i cumpărăm una şi ei. Îmi mai amintesc şi ce mândre am fost amândouă, când colegii şi diriginta ne-au lăudat, după ce am pus în scenă “Bubico” la o serbare. Îmi amintesc că râdeam mult, Dana era veselă aproape mereu.

În anii ce au urmat, fiecare a călcat pe drumul ei, iar pe la sfârşitul adolescenţei ne-am intersectat din nou. Tot veselă era Dana, şi încă mă făcea să râd cu lacrimi.
Acum e departe Dana, plecată din ţară de mulţi ani, o văd doar în poze pe facebook. Şi-mi amintesc cu părere de rău că înainte să plece, ne-am certat ca neghioabele, aşa cum o face omul la douăzeci de ani şi apoi nu ne-am mai vorbit.

Dacă citeşti rândurile astea, Dana, să ştii că-mi pare rău şi că uneori mă gândesc la tine. Şi te văd iar copilă, slăbuţă şi blondă, râzând în gura mare, cu capul dat pe spate, aşa, ca-n zilele demult trecute.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Tu eşti o mamă bună!

IMG_0955

Poate că nu ţi-a spus nimeni demult. Poate că ai uitat câte faci într-o singură zi şi la câte ai renunţat de când eşti mamă. Poate crezi că nimeni din jur nu vede ce treaba bună faci. Poate că nici tu nu ştii că eşti. Dar eşti, tu eşti o mama bună!

Pentru că atunci când au nevoie de alinare, copiii la tine vin. Tu le ştergi lacrimile şi nasurile, tot tu te ţii de cuvânt atunci când le spui că totul va fi bine.

Pentru că întotdeauna pui nevoile lor mai presus de ale tale. Ei mănâncă primii, ei fac baie primii, ei merg la culcare primii.

Pentru că pupicii tăi magici vindecă vânătăi, zgârieturi şi julituri, iar confortul braţelor tale readuce mereu zâmbetul, chiar şi pe chipul celui mai trist copil. Ai visat vreodată că simpla ta mângâiere poate face asemenea minuni?

Pentru că ştii să spui “nu” când copiii îţi cer lucruri care pot fi periculoase pentru ei sau când se pun în situaţii nesigure. Tu ştii că e necesar să impui şi limite, şi că acel “nu” este de multe ori cea mai mare dovadă de dragoste pe care le-o poţi arăta.

Pentru că deşi îţi e teamă şi te îngrijorezi tot timpul, mergi înainte oricum.

Pentru că îţi iubeşti copilul necondiţionat, pentru ce reprezintă el, pentru unicitatea lui, nu pentru ce ţi-ai dori tu ca el să fie. Îl iubeşti chiar şi atunci când te scoate din minţi, când urlă, când nu-i pasă că te răneşte, când e nepoliticos sau răutăcios. Îl iubeşti în egală măsură şi nu-ţi condiţionezi iubirea niciodată.

Pentru că le permiţi copiilor tăi să greşească , apoi îi ajuţi să înveţe din greşelile lor. Pentru că înţelegi că nu sunt perfecţi, aşa cum nici tu la rândul tău, nu eşti perfectă.

Pentru că îţi găseşti mereu timp pe care să-l petreci cu copilul. Chiar dacă alegi să stai acasă sau să te întorci la serviciu, întotdeauna ai şi timp pe care îl dedici doar copilului, ca el să ştie sigur că îţi place să te joci cu el, să fiţi împreună.

Pentru că înţelegi că uneori faci greşeli dar ştii că ele nu te definesc pe tine ca mamă. Pentru că uneori trebuie să iei lucrurile aşa cum vin şi că încerci te descurci cât mai bine cu ce primeşti.

Pentru că oricât de tare te-ai enerva sau ţi-ai pierde răbdare, nu îl loveşti sau bruschezi niciodată.

Pentru că îţi respecţi copilul aşa cum respecţi un adult. Pentru că îi permiţi să aibă propriile preferinţe. Care poate uneori n-o să-ţi placă prea tare. Însă ştii cât de important e pentru dezvoltarea sa să-l laşi să îşi formeze propriile opinii.

Pentru că nu îţi e teamă sau ruşine să îi arăţi sau să îi spui că îl iubeşti. Pentru că un copil care ştie şi simte că e iubit, va creşte frumos şi încrezător în propriile forţe.

Pentru că îl ţii în braţe , îl priveşti admirativ cu gura căscată şi nu-ţi vine să crezi ce minune ai ştiut tu să creezi.

Pentru că atunci când îi ieşeau dinţii sau avea colici şi plângea în fiecare noapte, deşi ai fi dat orice pentru zece minute de somn, îl ţineai în braţe, legănai, mângâiai, şi îi şopteai cuvinte liniştitoare, ore în şir.

Nu te mai îndoi de tine, dar atunci când totuşi cazi în capcana asta, aminteşte-ţi că tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa copiilor tăi. Iar ei nu au nevoie că tu să fii perfectă. Au nevoie doar de prezenţa şi dragostea ta.

Iubeşte-te, dragă mama. Iubeşte-te şi pe tine, aşa cum îţi iubeşti copiii.
Pentru că tu eşti o mama bună!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook