Dimineaţa la trezire nu rămâne în pătuţ întinsă ca să se dezmeticească, nu, copila se ridică în picioare încă înainte să aibă ochii bine deschişi.
Şiiiii… start!
“Mama, chintă”.
Ce să–ţi cânt dragu’ mamii, îmi spun, că eu încă nu reuşesc nici măcar să ridic mirată o sprânceană.
“Mama, chintă. Baţe, mama, baţe” (se cere în braţe, încerc să mă mişc, dar renunţ când ea schimbă placa.)
“Pac, cabanan, abatu” (parc, tobogan, albastru). Vociferează pe măsură ce îşi aminteşte vizita de ieri din parc.
“Abatu, gabin, oşu. Abatu”.
Pauză.
“Abatu.”
Volumul vocii creşte.
“Abatuuuu.”
Cu jumate de gură, mutra tuflită încă pe pernă, confirm:
“Albastru era toboganul, aşa e.”
“Gabin, gabin”.
“Şi unul galben, sigur.”
“Nisimp, gheba”.
Mă gândesc că dacă ar tăcea cinci secunde, aş putea adormi încă puţin. Numai puţin dacă aş mai putea dormi.
“Ghebaaa.”
“Da puiule, te–ai jucat cu grebla în nisip.”
La masă, comentează meniul în timp ce mănâncă.
“Aut bun, căşuna bun”
Mă felicit că am pregătit aşa un mic dejun demn de toată lauda copilei, căci ea continuă.
“Gutos, mama, gutos.”
“Mă bucur că–ţi plac, Iris. Şi iaurtul şi căpşunile.”
Când îşi răsfoieşte cărţile, enumeră fiecare animăluţ, floricică şi obiect în parte. Le repetă până când e sigură că am auzit-o, că le-am văzut şi că am repetat şi eu cuvintele. Abia atunci trece mai departe.
Rosteşte cuvinte noi pe care cu o zi în urmă nu reuşea nici măcar să le pronunţe, sau le exersează pe cele pe care deja le ştie.
Vorbeşte într–una. La fel de mult ca soacră-mea aş zice, dacă n-aş ştii că îmi citesc şi cumnatele blogul, ups.
Vorbeşte de dimineaţă până seara. Când ea adoarme nouă ne ţiuie urechile, din cauza că deodată e prea linişte.
E incredibil să fii martor şi responsabil pentru modul în care se dezvoltă un copil. Se întâmplă atât de repede, creşte atât de frumos şi de natural, încât găsesc că e cea mai extraordinară experienţă pe care am avut privilegiul s-o urmăresc.
Ea e teribil de încântată că ne poate comunica ce vrea, că o putem înţelege şi cred că ăsta e motivul pentru care deocamdată n-a avut niciun tantrum. Dacă mă gândesc bine, vorbeşte la fel de mult cât am vorbit eu cu ea, începând de la naştere.
Pentru că eram doar noi două acasă, iar eu aveam nevoie să vorbesc cu cineva, îi povesteam ei tot ce-mi trecea prin cap. I-am vorbit şi i-am cântat într–una de când s-a născut, iar acum ea face acelaşi lucru. Vorbeşte, căci de cântecele tot eu am rămas responsabilă.
Copila mea merge şi vorbeşte, descoperă şi învaţă ceva nou în fiecare zi.
Când a crescut aşa mare, când oare?
Dosar de Mamă 