Iris mănâncă singură de multă vreme, cu mâinile sau cu linguriţa, nimerind uneori gura, alteori podeaua. O ajut atunci când mănâncă supă, pentru că nu prea reuşeşte să ajungă cu lingura plină până la gură.
Fructele i le dau întregi sau jumătăţi, iar acolo unde sunt sâmburi îi elimin. Chiar dacă se murdăreşte foarte tare şi e necesar să curăţ serios după fiecare masă, prefer să se descurce singură pentru că o ajută să–şi cucerească independenţa.

În timpul ultimei răceli uşoare, a avut muci. Pe care oricât am îndemnat-o, n-am reuşit s-o învăţ sau s-o conving să-i sufle, aşadar am apelat din nou la batista bebeluşului care a făcut-o să plângă de mi-a sfâşiat sufletul în bucăţele mici. Totuşi, bănuiesc că nici batista aia nu scoate tot pentru că încă avea muci şi uneori se îneca uşor cu ei, nimic de speriat însă. Aşa că am continuat la recomandarea pediatrului să îi pun ser fiziologic în nas, aşteptând să-i înghită şi apoi să-i elimine.

În ziua despre care vreau să va povestesc, tocam legume pentru ciorbă. Ea, tropa tropa pe lângă mine, cu mâinile întinse, cerea să i se dea. A ronţăit o bucată de ardei, apoi bucăţele de morcov tocate. Toate bune şi frumoase, n-am observant nicio modificare în comportamentul ei decât după jumătate de oră când îşi servea salata tacticos cu mâinile.
A început să tuşească uşor, însă nu m-am îngrijorat în primă fază. Mai tuşise în zilele alea cu răceală din cauza mucilor cu care se îneca, aşa că n-am reacţionat. Însă deodată a început să plângă tare, aparent fără motiv. După care imediat a început să tuşească iar, de data asta mai violent, ca apoi să încerce să vomite, fără să reuşească.

Am înţeles imediat că se îneacă şi val vârtej am luat-o din scaun. Tusea era însoţită de un hârâit, copila era înspăimântată neînţelegând ce i se întâmplă şi se agăţa de mine cu braţele ce acum păreau nişte gheare mici. Am început să-i aplic lovituri pe spate, încercând s-o ajut să elimine obstrucţia, însă Iris se înroşise şi culoarea ameninţa să devină purpurie. Se oprea din tuşit doar pentru a urla, uitându–se la mine cu o privire înfiorătoare. Era foarte speriată şi tusea ei suna tot mai urât şi mai violent, timpul se dilatse şi parcă totul se petrecea în reluare.

Încercam să rămân calmă şi căutam cu disperare în cotloanele minţii ce trebuie să fac în asemenea situaţie. Înţelegeam perfect că în casă suntem doar noi două şi că eu sunt singura persoană care o poate ajuta. La începutul diversificării citisem şi mă informasem legat de procedurile folosite atunci când un copil se îneacă. Şi bine am făcut.
M-am aşezat în spatele ei, am încojurat-o cu braţele, pumnul stâng l-am poziţionat sub stern cu degetul mare în sus, l-am cuprins cu palma dreapta şi am apăsat, împingând în sus. Am aplicat manevra de vreo trei ori până când Iris a eliminat spre surprinderea mea nu salata, ci morcovi şi o tonă de muci.

Obrajii îi reveneau la culoarea normală, insă ochii îi erau umflaţi şi brăzdaţi de vinişoare roşii de la efortul depus. Era speriată peste măsură şi încă multă vreme nu s-a lăsat dată jos din braţe.

Am sunat de îndată medicul să întreb dacă mai e nevoie să o duc la urgenţă însă acesta m-a liniştit spunându–mi că am reacţionat excelent dacă obstrucţia a fost eliminată, copila respiră normal şi nu se aude wheezing, că atunci e în regulă.
Abia după ce am văzut-o că se joacă de parcă nu fusese în pericol cu puţină vreme înainte, am izbucnit în plâns. Şi-am tot plâns până nu mi-a mai fost frică.

Urmăriţi clipul de mai jos şi învăţaţi cum să reacţionaţi în situaţia în care copilul se îneacă. Paza bună trece primejdia rea!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto aici