M-am uitat aseară la unul din ultimele episoade din Grey’s Anatomy (buhuuhuhuuu me all you like, îmi asum că-mi place serialul). În episodul ăsta de care zic, medicii încearcă să-i salveze viaţa unui băieţel, împuşcat accidental cu arma propriei mame, de prietenul lui cel mai bun, în timp ce bona le pregăteşte ceva de mâncare.
Toată lumea e impresionată de caz datorită tragicului situaţiei, o vedem pe mama copilului măcinată de vină şi pe prietenul lui cel mai bun care probabil va rămâne mutilat sufleteşte. Medicii se implică vizibil emoţional în caz şi încearcă să ajute, fiecare cum poate.

Totuşi, persoana cea mai afectată de întâmplarea nefericită este o doctoriţă care nici măcar nu are copii. De-a lungul episodului ne e înfăţişată îngrijorată peste măsură, încercând să-şi ţină emoţiile în frâu.
La sfârşitul zilei însă, răbufneşte în lacrimi în faţa surorii ei, mama a trei copii. Şi-i spune aşa:

– Nu ştiu cum reuşeşti să faci asta.
– Ce să fac?
– Să îţi iubeşti copiii aşa. Eu chiar îi iubesc.
– Şi ei te iubesc pe tine.
– Nu, eu îi iubesc de parcă… simt că aş muri dacă ar păţi ceva. Inima mea este larg deschisă către ei, iar ei sunt atât de fragili. Nu ştiu cum trăieşti aşa, eu nu pot.
– E groaznic. Câteodată însă, trebuie să mergi înainte. Să laşi la o parte ce e groaznic şi să treci de ziua aia.

După ce am devenit mamă, am fost pusă la încercare în multe moduri. Oboseală fizică, neputinţă, valmă de emoţii pozitive şi negative, le-am experimentat pe toate. Apoi, aproape toate au trecut, sau dacă nu, măcar am reuşit să le gestionez într-un mod constructiv.

Însă nu şi partea asta care mă mistuie. Partea asta pe care ştiu c-o s-o duc cu mine tot restul vieţii. Grija pentru Iris. Teama că ar putea păţi ceva, că n-aş putea s-o protejez, că oamenii o vor răni, că lucruri neplăcute i se vor întâmpla negreşit şi ei. Că nenorocirile sunt uneori la un pas distanţă, că eu n-o să pot fi mereu acolo, şi atunci deodată mă simt prinsă în avalanşa asta de emoţii pe care nu ştiu cum să o domolesc, potolesc sau să o gestionez.

Nu e clipă să nu rog universul să o ţină în siguranţă, soarta să o păzească de rele şi cerul să mă ţină pe mine lângă ea. Nu am experimentat niciodată atâta nesiguranţă şi atâta teamă de viitor. Aştern gândurile astea în scris, le pun aici sperând că astfel o să mă eliberez de ele şi că o să-mi găsesc curajul şi eu să trec de zielele astea, aşa cum zice Meredith în Grey’s Anatomy.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.