Drame la locul de joacă

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Trag adânc aer în piept şi zic:
Nu-mi place merg în parc cu copila. Zău, nu-mi place.
No, uite c-am zis-o şi nu mi-a căzut cerul în cap. Poate cel mult aruncă cineva cu ouă în mine?

Nu-mi place merg, dar o fac, pentru ce-mi place mie contează mai puţin zilele astea. Iris ar sta la locul de joacă de dimineaţă până seara, aşa mergem acolo cât de des putem, uneori zilnic, sau chiar de două ori pe zi, alteori o dată la câteva zile.

Parcul nostru e mic, dar destul de drăguţ, jucăriile sunt de calitate şi fain colorate, tot locul de joacă e acoperit cu nisip, e chiar un loc potrivit pentru joacă în aer liber şi socializare cu alţi copii. Când vremea o permite, locul se umple de copii şi părinţi sau bunici.

Însă la vârstă asta, socializarea nu e principalul motiv de interacţiune cu copiii, în ce o priveşte pe fiică-mea. După iniţiala pupăceală administrată celuilalt copil, Iris observă cu curiozitate firească jucăria din mâna, buzunarul, sau căruciorul acestuia. Treaba e arareori se limitează la observat. De cele mai multe ori vrea o atingă şi se joace cu ea. Dorinţă firescă pentru un copil de vârsta ei.

Dacă de la un adult am pretenţia priceapă şi ştie ce are de făcut în asemenea situaţii, de la un copil (fie el şi mai mare) nu am asemenea aşteptări. Nu-mi place partea aia în care părinţii încearcă şi convingă copiii împartă jucăria din mâna cu alţii, eu nu o fac cu Iris. E jucăria lor, o aduc cu ei de acasă, aşadar e importantă pentru ei. Dacă cineva încearcă le-o ia, plâng şi o protejează, o ascund, o bagă în buzunar sau încearcă fugă.

La fel se întâmplă şi dacă părintele încearcă -l convingă pe copil împartă jucăria cu altul. Cred atunci cel mic se simte uşor trădat, poate chiar neprotejat şi nu înţelege de ce mama sau tata nu-i iau apărarea, în loc -l oblige împartă. Personal, prefer ca cel mic să decidă singur când şi dacă vrea sa împartă. N-o sa-i iau din mână  niciodată jucaria copilului meu ca să o dau altuia. Si nu-mi doresc nici ca alt parinte să facă asta pentru copilul meu. Cred că e bine să-i încurajăm, însă nu să-i obligăm. Să dai jucaria obligat nu mai înseamnă ca ai împărţit-o.

E fain împărţim şi important ca cei mici înveţe s-o facă, dar -i iei jucăria din mână copilului tău s-o dai apoi copilului meu care plânge, n-o rezolve nimic. Copilul tău o înceapă plângă iar al meu o înţeleagă dacă vrea, primeşte oricând, trebuie doar întindă mâna şi plângă.
În încercarea de a evita situaţii de genul ăsta, plecăm de acasă cu ditamai rucsacul, ducem cu noi jucării de nisip, minge şi ceva de pluş sau o păpuşă, depinde ce alege Iris. Desigur de îndată ce vede altă jucărie, chiar dacă arată fix ca a ei, o vrea. Se duce spre copil şi întinde mâna i-o ia. Celălat, după caz, ripostează, poate o şi împinge puţin sau i-o întinde.

De cele mai multe ori, aşa cum e de aşteptat, copilul refuză îi dea jucăria. Iris insistă, se apropie tot mai tare, încearcă s-o atingă, iar când înţelege nu are nicio şansă, începe vocifereze. Apoi plângă. Atunci intervin eu, încercând o liniştesc şi -i explic. e jucăria fetiţei şi şi-a adus-o special se joace cu ea, poate îi e greu se despartă de ea şi trebuie -i respectăm dorinţa, că poate o s-o lase se joace data viitoare. Uneori funcţionează, alteori nu.

Sunt situaţii când încerc s-o iau în braţe ca o liniştesc dar ea se zbate, vrea pe jos şi aleargă plângând spre copilul cu jucăria. Atunci când nu e cale o calmez, aleg plecăm din parc. Când e atât de supărată, iar frustrarea nu poate avea jucăria ajunge la cote maxime, părăsim parcul. Din momentul ăla ştiu nu se va linişti atâta vreme cât are jucăria în vizor.

Când se linişteşte îi explic din nou de ce nu a vrut celălalt copil împartă, îi amintesc uneori nici ea nu vrea dea jucăriile, încerc s-o învăţ e politicos ceară voie înainte atingă obiecte care nu îi aparţin, şi rog în gând ca data viitoare fie mai bine.
S-a întâmplat ca zile în şir plecăm de acolo cu lacrimi de crocodil şi suspine zgomotoase. Gândul după somnul de amiază trebuia o duc în parc, îmi dădea fiori de-a dreptul.

Insă după fooooarte multe explicaţii şi zile mai puţin reuşite la locul de joacă, au intervenit şi schmbări. Acum Iris, întinde mâna spre jucărie, se uită în ochii copilului şi zice “dau”. Dacăşi aminteşte, zice şite uog” (te rog). Nu se mai duce ca barbarul direct ia jucăria. Întinde mâna şi cere. Evident proaspetele ei bune maniere nu îl înduplecă mereu pe celălalt copil, dar eu ştiu pentru ea e un pas important.

Acum reacţionează mai bine la refuz, întoarce spatele şi îşi îndreaptă atenţia către tobogan sau altceva, sau dacă celălalt copil  îşi cere jucăria înapoi, uneori chiar o returnează fără să riposteze.
Desigur nu se întâmplă aşa de fiecare dată. Ocazional, mai ales dacă e obosită, revine la vechile obiceiuri, cu plânsete deznădăjduite şi supărare mare. Însă eu tot sunt tare mândră de ea.

O văd cum îi sclipesc ochii după jucărie, cum fuge spre copil, se opreşte, întinde mâna, apoi o observ cum se controlează, mititica, cum încearcă nu tragă jucăria. Se opreşte la timp şi zice ”dau, te uog” (dami-o şi mie, te rog).

nu credeţi niciodată cei mici nu înţeleg sau vorbiţi degeaba cu ei. sunt prea mici le explicaţi lucruri de “oameni mari”. Nu-i adevărat, copiii noştri ne ascultă, absorb tot ce facem şi le spunem, se simt importanţi când îi tratăm cu respect şi îi includem în conversaţiile noastre. vorbim cu ei mereu, -i ajutăm şi -i învăţăm comunice.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Vorbeşte. Într-una.

Cute-toddler-girl-babies-4613727-326-368

Dimineaţa la trezire nu rămâne în pătuţ întinsă ca se dezmeticească, nu, copila se ridică în picioare încă înainte aibă ochii bine deschişi.

Şiiiii… start!
“Mama, chintă”.
Ce ţi cânt dragu’ mamii, îmi spun, eu încă nu reuşesc nici măcar ridic mirată o sprânceană.

“Mama, chintă. Baţe, mama, baţe” (se cere în braţe, încerc mişc, dar renunţ când ea schimbă placa.)
“Pac, cabanan, abatu” (parc, tobogan, albastru). Vociferează pe măsură ce îşi aminteşte vizita de ieri din parc.
“Abatu, gabin, oşu. Abatu”.
Pauză.
“Abatu.”
Volumul vocii creşte.
“Abatuuuu.”
Cu jumate de gură, mutra tuflită încă pe pernă, confirm:
“Albastru era toboganul, aşa e.”
“Gabin, gabin”.
Şi unul galben, sigur.”

“Nisimp, gheba”.
gândesc dacă ar tăcea cinci secunde, putea adormi încă puţin. Numai puţin dacă mai putea dormi.
“Ghebaaa.”
“Da puiule, teai jucat cu grebla în nisip.”

La masă, comentează meniul în timp ce mănâncă.
“Aut bun, căşuna bun”
felicit am pregătit aşa un mic dejun demn de toată lauda copilei, căci ea continuă.
“Gutos, mama, gutos.”
“Mă bucur ţi plac, Iris. Şi iaurtul şi căpşunile.”

Când îşi răsfoieşte cărţile, enumeră fiecare animăluţ, floricică şi obiect în parte. Le repetă până când e sigură am auzit-o, le-am văzut şi am repetat şi eu cuvintele. Abia atunci trece mai departe.
Rosteşte cuvinte noi pe care cu o zi în urmă nu reuşea nici măcar le pronunţe, sau le exersează pe cele pe care deja le ştie.
Vorbeşte întruna. La fel de mult ca soacră-mea aş zice, dacă n-aş ştii că îmi citesc şi cumnatele blogul, ups.

Vorbeşte de dimineaţă până seara. Când ea adoarme nouă ne ţiuie urechile, din cauza că deodată e prea linişte.

E incredibil fii martor şi responsabil pentru modul în care se dezvoltă un copil. Se întâmplă atât de repede, creşte atât de frumos şi de natural, încât găsesc e cea mai extraordinară experienţă pe care am avut privilegiul s-o urmăresc.

Ea e teribil de încântată ne poate comunica ce vrea, o putem înţelege şi cred ăsta e motivul pentru care deocamdată n-a avut niciun tantrum. Dacă gândesc bine, vorbeşte la fel de mult  cât am vorbit eu cu ea, începând de la naştere.
Pentru eram doar noi două acasă, iar eu aveam nevoie vorbesc cu cineva, îi povesteam ei tot ce-mi trecea prin cap.  I-am vorbit şi i-am cântat întruna de când s-a născut, iar acum ea face acelaşi lucru. Vorbeşte, căci de cântecele tot eu am rămas responsabilă.

Copila mea merge şi vorbeşte, descoperă şi  învaţă ceva nou în fiecare zi.
Când a crescut aşa mare, când oare?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto: aici

Declaraţii de dragoste

IMG_0077

V-am  mai spus că-i pupăcioasă. Ştampilează tot ce prinde la locul de joacă; fetiţe, băieţi, uneori chiar părinţi sau bunici, cu sau fără voia lor. Se prinde bine cu pumnişorii de hainele celui ce urmează a fi pupat, rânjeşte încântată de ce urmează ea să facă, se ridică pe vârfuri (ca mamă-sa când îl pupă pe tată-su), ţinteşte, şi ţoc un obraz, ţoc bărbia, ţoc repede şi celălalt obraz, de obicei în timp ce victima se zbate să scape cât mai repede.

Pupă păpuşile, castroanele, cărţile, jucăriile de baie şi pot continua în ritmul ăsta până mâine. Pupatul e întotdeauna însoţit de un “muaaaa” prelung şi sonor, care atestă încântarea pe care i-o produce acţiunea în sine. Iubirea manifestată astfel nu e aplicată şi la cerere însă, se întâmplă doar în condiţiile impuse de pupătoare, după propriile preferinţe, care nu pot fi influenţate de fel.

De curând însă, manifestările de felul ăsta o vizează şi pe mamă-sa. Hop, deodată copila i se caţără în braţe, îi ia faţa între mânuţe, îi mângâie obrajii mai apăsat, aşa cum ştie ea, trage puţin şi de ochelari, apoi îi aplică o pupătură umedă fix pe buze. Zâmbeşte satisfăcută şi plescăie din guriţa aia ca o căpşună. O strânge în braţe, în timp ce-şi lasă capul numai o clipă pe umărul ei şi-i spune :
– Mama, bichisesc.
– Şi mama te iubeşte, maimuţico.

Mamei i se înmoaie genunchii, i se aburesc ochelarii temeinic, inima îi bubuie cu mii de başi în timp ce strânge copila la piept, cu răsuflarea tăiată.
– Te iubeşte mama, minunea mea.
Copila se zbate, atinge podeaua cu picioarele, şi pe vârfuri, fuge la joacă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Confesiunea unei mame care uneori îşi pierde răbdarea

DSC_0423

Niciodată n-am excelat la capitolul răbdare. susţin altceva despre mine ar fi o minciună gogonată. Ştiu mi pierd răbdarea repede, nu încerc conving sunt altfel şi atunci când o fac cu Iris, învinovăţesc crunt.

Când eşti acasă cu copilul, îi eşti dedicat acestuia 100%, orice altceva cade în plan secund. Aşteptările pe care le ai tu ca mamă, nu sunt conforme cu realitatea aproape niciodată. Timpul tău nu mai există decât atunci când cel mic doarme, dar de cele mai multe ori atunci te ocupi de treburile pe care nu apuci le faci altădată.

Poate munceşti de acasă şi o faci printre picături, în timp ce copilul ţi se agaţă de picioare şi se cere în braţe.
Poate cere mănânce clătite, pe care apoi le refuză cu o strâmbătură, imediat ce i le prepari şi i le pui în farfurie.
Poate eşti nemulţumită n-ai mai fost la coafor de câteva luni bune pentru n-ai cu cine laşi copilul, iar capul tău arată o matură uzată.
Poate uneori te îndoieşti faci treabă bună cu propriul tău copil, atunci când priveşti în curtea altuia.
Poate eşti răcită şi ai nevoie stai întinsă, dar copilul urlă vrea în parc.
Poate vrei stai pe buda fără bată fiicata toba la bulanele tale.
Poate vrei mănânci o farfurie cu mâncare fără te ridici de o sută de ori.
Poate te enervezi.

Şi ridici tonul. Te răsteşti la copil cu nervi şi cu reproş, cu tonul ăla pe care ai fost sigură tu n-o -l foloseşti niciodată. Copilul e vinovatul, din cauza lui nu mai poţi faci nimic, din cauza lui viaţa a devenit atât de grea şi nu-ţi mai aparţine. Din cauza lui tu eşti mereu obosită şi de multe ori e greu rămâi calmă. Şi zici despre cum tu încerci le faci pe toate bine şi uite nu-ţi iese, dar pe măsură ce turui, te loveşte în moalele capului. Vinovăţia. Zbang, zbang, potoleştete, femeie.

Nu vorbesc despre tine, aici vorbesc despre mine. Da, îmi pierd răbdarea şi da, uneori nu sunt mama care am crezut voi fi. Şi de fiecare dată când asta se întâmplă, vinovăţia loveşte din plin, lăsându surprinsă şi fără vlagă. Scufundându în sentimentul propriul meu copil poate enerva uneori, încercând înţeleg cum îmi permit eu mie, mi se întâmple aşa ceva. Şi atunci îmi pierd încrederea în mine. În capacitatea mea de a fi o mama bună pentru ea. Ea care e bucăţică din mine. Şi plâng de frustrare. Un plâns amar, uneori vindecător, alteori doar amar.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: aici

Când copilul meu s-a înecat cu mâncare

choking-cautions-Jan07-istock

Iris mănâncă singură de multă vreme, cu mâinile sau cu linguriţa, nimerind uneori gura, alteori podeaua. O ajut atunci când mănâncă supă, pentru nu prea reuşeşte ajungă cu lingura plină până la gură.
Fructele i le dau întregi sau jumătăţi, iar acolo unde sunt sâmburi îi elimin. Chiar dacă se murdăreşte foarte tare şi e necesar curăţ serios după fiecare masă, prefer se descurce singură pentru o ajută şi cucerească independenţa.

În timpul ultimei răceli uşoare, a avut muci. Pe care oricât am îndemnat-o, n-am reuşit s-o învăţ sau s-o conving -i sufle, aşadar am apelat din nou la batista bebeluşului care a făcut-o plângă de mi-a sfâşiat sufletul în bucăţele mici. Totuşi, bănuiesc nici batista aia nu scoate tot pentru încă avea muci şi uneori se îneca uşor cu ei, nimic de speriat însă. Aşa am continuat la recomandarea pediatrului îi pun ser fiziologic în nas, aşteptând -i înghită şi apoi -i elimine.

În ziua despre care vreau va povestesc, tocam legume pentru ciorbă. Ea, tropa tropa pe lângă mine, cu mâinile întinse, cerea i se dea. A ronţăit o bucată de ardei, apoi bucăţele de morcov tocate. Toate bune şi frumoase, n-am observant nicio modificare în comportamentul ei decât după jumătate de oră când îşi servea salata tacticos cu mâinile.
A început tuşească uşor, însă nu m-am îngrijorat în primă fază. Mai tuşise în zilele alea cu răceală din cauza mucilor cu care se îneca, aşa n-am reacţionat. Însă deodată a început plângă tare, aparent fără motiv. După care imediat a început tuşească iar, de data asta mai violent, ca apoi încerce vomite, fără reuşească.

Am înţeles imediat se îneacă şi val vârtej am luat-o din scaun. Tusea era însoţită de un hârâit, copila era înspăimântată neînţelegând ce i se întâmplă şi se agăţa de mine cu braţele ce acum păreau nişte gheare mici. Am început -i aplic lovituri pe spate, încercând s-o ajut elimine obstrucţia, însă Iris se înroşise şi culoarea ameninţa devină purpurie. Se oprea din tuşit doar pentru a urla, uitânduse la mine cu o privire înfiorătoare. Era foarte speriată şi tusea ei suna tot mai urât şi mai violent, timpul se dilatse şi parcă totul se petrecea în reluare.

Încercam rămân calmă şi căutam cu disperare în cotloanele minţii ce trebuie fac în asemenea situaţie. Înţelegeam perfect în casă suntem doar noi două şi eu sunt singura persoană care o poate ajuta. La începutul diversificării citisem şi informasem legat de procedurile folosite atunci când un copil se îneacă. Şi bine am făcut.
M-am aşezat în spatele ei, am încojurat-o cu braţele, pumnul stâng l-am poziţionat sub stern cu degetul mare în sus, l-am cuprins cu palma dreapta şi am apăsat, împingând în sus. Am aplicat manevra de vreo trei ori până când Iris a eliminat spre surprinderea mea nu salata, ci morcovi şi o tonă de muci.

Obrajii îi reveneau la culoarea normală, insă ochii îi erau umflaţi şi brăzdaţi de vinişoare roşii de la efortul depus. Era speriată peste măsură şi încă multă vreme nu s-a lăsat dată jos din braţe.

Am sunat de îndată medicul întreb dacă mai e nevoie o duc la urgenţă însă acesta m-a liniştit spunândumi am reacţionat excelent dacă obstrucţia a fost eliminată, copila respiră normal şi nu se aude wheezing, atunci e în regulă.
Abia după ce am văzut-o se joacă de parcă nu fusese în pericol cu puţină vreme înainte, am izbucnit în plâns. Şi-am tot plâns până nu mi-a mai fost frică.

Urmăriţi clipul de mai jos şi învăţaţi cum reacţionaţi în situaţia în care copilul se îneacă. Paza bună trece primejdia rea!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursa foto aici

Nu toţi copiii au şanse egale

o-POVERTY-HUNGER-facebook

Prima dată când a intrat la noi în birou, venise să ne ceară bani. Un ţigănuş de vreo şapte opt ani, murdar şi cu privirea în pământ, repetând veşnica poveste “ajutaţi-mă şi pe mine cu un leu, să vă dea Dumnezeu sănătate”.
I-am dat ceva de ronţăit, un fruct sau biscuiţi, nu-mi amintesc exact. Ştiu însă că a mulţumit, le-a luat, le-a frământat în mâinile mici cu negru sub unghii şi apoi le-a mâncat. A ridicat privirea şi ne-a întrebat:

– Da’ voi aici ce vindeţi, vapoare?
– Nu, vindem vacanţe pe vapoare.
– Ce-i aia vacanţe?
– Păi, tu mergi la şcoală?
– Da, merg. Câteodată.
– Atunci ştii că la sărbători şi vara, copiii primesc vacanţă. La fel şi oamenii mari, au nevoie şi ei de pauză şi uneori primesc şi ei vacanţă de la serviciu. Şi-atunci unii dintre ei vin la noi şi ne cer să îi trimitem la plimbare cu vaporul.
– Şi e aşa mare vapoarele astea ca în poză?
– Sunt destul de mari, da.
– Da’, au acolo şi desene animate?
– Sigur că au.
– Şi piscine din-aia cu apă?
– Au tot ce vrei.

Pleacă îngândurat şi ne anunţă că mai vine şi altădată. În perioada următoare ne vizitează aproape în fiecare zi dar nu ne mai cere bani niciodată, vine doar ca să ne vadă şi să vorbească cu noi. Continuăm să ne împărţim pachetul cu el, uneori îi păstrăm câte ceva dulce. E isteţ, curios din fire şi pune întrebări multe. Uneori vorbim despre vapoare, alteori despre cum se joacă el, câteodată buchisim literele în cataloagele despre croaziere. Dacă una din noi lipseşte, se interesează imediat de ce nu e acolo şi vrea să ştie dacă nu cumva e bolnavă.

Ne îmbrăţişează şi de fiecare dată când o face, simt cum copilul ăsta are nevoie mare de afecţiune. De o clipă de atenţie din partea adulţilor. Să-l vadă şi pe el cineva. Aşa cum e el. Doar un copil. Fără să se uite la culoarea pielii sale, hainele lui rupte sau la mâinile murdare. E doar un copil, aşa cum e şi al meu sau al tău.
De Crăciun îi facem cadou o haină de iarnă şi o pungă mare cu dulciuri, iar bucuria lui ne copleşeşte. E un băieţel care nici nu ştie exact ce e ăla un brad împodobit sau Moş Crăciun.

Într-o zi îl întreb:
– Auzi, dar tu la ora asta n-ar trebui să fii la şcoală?
– Ba da, da’ mie nu-mi place la şcoală. Râde copiii de mine şi mă mai bate câteodată.
– Păi, trebuie neapărat să-i spui învăţătoarei când se întâmplă aşa ceva.
– Da’ nu mă crede. Că io i-am spus, da’ ea zice că îs mincinos.
– Atunci trebuie să le spui părinţilor tăi.
Linişte. Privirea i se îndreaptă către podea, papucul loveşte uşor şi ritmic piciorul scaunului. Îi e ruşine, nu cred că înţelege nici el de ce.
– Tata zice că să nu mă mai duc la şcoală, că e degeaba.

Iar e linişte, însă acum eu tac. Mi se face şi mie ruşine, iar eu ştiu de ce.
Mi-e ruşine că nu toţi copiii se nasc egali, că nu toţi au aceleaşi şanse.
Mi-e ruşine că trecem pe lângă ei şi închidem ochii preferând să nu-i vedem.
Mi-e ruşine că nu se asigură nimeni că merg la şcoală.
Mi-e ruşine că nu le citeşte nimeni poveşti la culcare.
Mi-e ruşine că nu-i ia nimeni în braţe când plâng.
Mi-e ruşine că uneori adorm flămânzi.
Mi-e ruşine că iarna nu au mănuşi.
Mi-e ruşine de cum reuşim să uităm că şi ei sunt tot copii.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici.

Temeri de mamă

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

M-am uitat aseară la unul din ultimele episoade din Grey’s Anatomy (buhuuhuhuuu me all you like, îmi asum că-mi place serialul). În episodul ăsta de care zic, medicii încearcă să-i salveze viaţa unui băieţel, împuşcat accidental cu arma propriei mame, de prietenul lui cel mai bun, în timp ce bona le pregăteşte ceva de mâncare.
Toată lumea e impresionată de caz datorită tragicului situaţiei, o vedem pe mama copilului măcinată de vină şi pe prietenul lui cel mai bun care probabil va rămâne mutilat sufleteşte. Medicii se implică vizibil emoţional în caz şi încearcă să ajute, fiecare cum poate.

Totuşi, persoana cea mai afectată de întâmplarea nefericită este o doctoriţă care nici măcar nu are copii. De-a lungul episodului ne e înfăţişată îngrijorată peste măsură, încercând să-şi ţină emoţiile în frâu.
La sfârşitul zilei însă, răbufneşte în lacrimi în faţa surorii ei, mama a trei copii. Şi-i spune aşa:

– Nu ştiu cum reuşeşti să faci asta.
– Ce să fac?
– Să îţi iubeşti copiii aşa. Eu chiar îi iubesc.
– Şi ei te iubesc pe tine.
– Nu, eu îi iubesc de parcă… simt că aş muri dacă ar păţi ceva. Inima mea este larg deschisă către ei, iar ei sunt atât de fragili. Nu ştiu cum trăieşti aşa, eu nu pot.
– E groaznic. Câteodată însă, trebuie să mergi înainte. Să laşi la o parte ce e groaznic şi să treci de ziua aia.

După ce am devenit mamă, am fost pusă la încercare în multe moduri. Oboseală fizică, neputinţă, valmă de emoţii pozitive şi negative, le-am experimentat pe toate. Apoi, aproape toate au trecut, sau dacă nu, măcar am reuşit să le gestionez într-un mod constructiv.

Însă nu şi partea asta care mă mistuie. Partea asta pe care ştiu c-o s-o duc cu mine tot restul vieţii. Grija pentru Iris. Teama că ar putea păţi ceva, că n-aş putea s-o protejez, că oamenii o vor răni, că lucruri neplăcute i se vor întâmpla negreşit şi ei. Că nenorocirile sunt uneori la un pas distanţă, că eu n-o să pot fi mereu acolo, şi atunci deodată mă simt prinsă în avalanşa asta de emoţii pe care nu ştiu cum să o domolesc, potolesc sau să o gestionez.

Nu e clipă să nu rog universul să o ţină în siguranţă, soarta să o păzească de rele şi cerul să mă ţină pe mine lângă ea. Nu am experimentat niciodată atâta nesiguranţă şi atâta teamă de viitor. Aştern gândurile astea în scris, le pun aici sperând că astfel o să mă eliberez de ele şi că o să-mi găsesc curajul şi eu să trec de zielele astea, aşa cum zice Meredith în Grey’s Anatomy.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.