Suntem în parc la locul de joacă. Iris se caţără, aleargă de la balansoar la locomotivă, apoi pupă un băieţel care se zbate încercând să scape de ea, fuge la toboganul albastru, ţipând întinde mâna ca să o ajut la urcare, alunecă şi dă cu fundul de nisip, se ridică şi o ia iar la fugă, acum către leagăne. Noi, în urma ei, cu limbile atârnând, încercăm cu greu să ţinem pasul.
Pe o bancă stau la poveşti două doamne, probabil că sunt bunici care–şi supraveghează nepoţii. Iris aleargă furtunos către ele, se opreşte, vorbeşte puţin, apoi îi ia uneia dintre bunicuţe sticla de apă din mâna. Se uită fix în ochii ei strângând cu amândouă mâinile trofeul şi o ia la sănătoasă. Doamna, mă priveşte uşor consternată. Îi zâmbesc, salut şi îmi cer scuze, asigurând-o că-i recuperez obiectul “furat”.
Iris scutură frustrată sticla şi strigă “apă, apă”.
O întreb dacă-i e sete şi încerc să o liniştesc spunându-i că avem şi noi apă în rucsac, aşa că ar trebui o returnăm pe a doamnei. Ea nici nu vrea să audă, trebuie musai să bea din sticla bunicuţei şi gata. Arunc o privire către bancă, doamnele ne urmăresc cu interes şi au de-acum ochii mari. O iau pe Iris în braţe, ea se zbate intuind că poate vreau să-i iau sticla din mână şi începe să ţipe. O las jos, ştiu că în punctul ăsta, să insist doar ar înrăutăţi situaţia şi plec după rucsac. Bunicuţele încep să şuşotească.
Scot sticla verde cu capac galben şi i-o arăt.
“Uite Iris, asta e apa ta. Haide să bei dacă ţi-e sete”.
Vine. Bea. Sticla bunicii e încă în mâinile ei, n-are de gând să o înapoieze aşa uşor. Se îndreaptă însă către bancă şi se aşează lângă bunicuţe.
“Haide, nu fii fetiţă rea şi dă–mi sticla, că doar e a mea. Tu ai băut apă deja, te-am văzut eu”.
Iris se incruntă, ţipă scurt şi strânge mai bine flaconul. Doamna întinde mâna, însă Iris începe imediat să urle. Curg lacrimi, curg muci, e supărată tare şi nu vrea să despartă de apa doamnei.
“Vai, dar ce urâtă eşti când plângi, păi tu fetiţă aşa mare trebuie să înţelegi că e sticla mea. De ce nu eşti tu cuminte şi ascultătoare? Că doar nu mai eşti bebeluş”.
Flashback, într-o secundă parcă sunt transportată în trecut şi mă simt iar mică, imediat ce aud cuvintele astea.
Îmi iau copila imediat în braţe iar ea îmi înconjoară gâtul cu braţele. Plânge cu suspine şi încerc să o consolez, mângâind-o pe spate, vorbindu-i şi ştergându-i lacrimile. Îi şoptesc uşor la ureche până se linişteşte, îi cer sticla, mi-o întinde, eu o dau mai departe bunicii. Gata, mamaia şi-a recuperat apa, drama e încheiată.
Mă îndepărtez cu Iris încă în braţele mele. Zâmbeşte cu gropiţe, îi şterg nasul mucos, o pun pe nisip, iar ea o ia la fugă.
În urmă mea aud:
“Îi vezi aşa mici câţi draci au în cur? Că face aşa scandal deja, îţi dai seama cam ce-o să facă fetiţa asta cu mă–sa când o mai creşte puţin. Cum naiba o laşi aşa, să-i ia omului sticla din mâna şi să n-o cerţi? În loc s-o scuture puţin, ea o ia în braţe, doamne, că am trăit s-o văd şi pe asta. Şi ne mai mirăm că totul merge prost în ţara asta”.
Nu, nu m-am intors să-i spun vreo două lui mamaie, însă m-am crispat ştiind că multă lume încă gândeşte aşa. Nu, nu doar din generaţia doamnei respective.
Dacă îţi imaginezi că te poţi înţelege cu un copi de un an şi şapte luni, explicându-i că apa aia e a doamnei, că ea şi-a cumpărat-o cu bănuţii din pensia ei mică, prea mică după 30 de ani de muncă, că i-o aduce poştaşul, căruia mai trebuie să-i lase şi bacşiş vreo cinci lei de fiecare dată, te înşeli.
E mic şi încă descoperă. Trebuie să înveţe că nu toate lucrurile sunt ale lui, să înveţe să le returneze, să înveţe, să înveţe, mă auzi? El nu s-a născut cu abilitatea asta.
Nu el “trebuie” să înţeleagă, tu trebuie să pricepi că vorbind aşa cu un copil nu faci decât să îl reduci, să îi distrugi încrederea.
Nu el e urât, tu eşti urâtă pentru că eşti capabilă să îi spui cuvinte din-astea unui copil.
Dacă tu crezi că scuturând copilul, el o să înţeleagă mai repede, află că da, aşa e. O să înţeleagă imediat că atunci când nu face fix cum vrei tu, o să fii violent. Şi o să–şi păzească mereu spatele, o să se uite mereu peste umăr cu frică, aşa mic cum e, o să stea mereu la pândă ca un animăluţ. Şi mai apoi ca adult, nu va avea curaj niciodată să vorbească sau să acţioneze, fără să i se spună exact când şi cum s-o facă.
Dacă nu crezi că cea mai bună cale de a linişti un copil e ca mama lui să-l ia în braţe, asigurându-l de iubirea ei necondiţionată chiar şi atunci când greşeşte, atunci sper că tu nu ai copii.
Să-i creştem cu iubire, să fim lângă ei oricând şi orice fac. Să nu uităm că ei sunt buni şi veseli, e datoria noastră să îi păstrăm aşa şi să nu acţionăm asupra lor, mânaţi de supărare sau frustrare.
Să învăţăm de la ei cum se iubeşte şi se iartă.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: www.aquaballdrink.com
Dosar de Mamă 
De acord că babetele sunt deplasate. Totuși, să ne gândim că ele, ca ceilalți oameni despre care vorbiți în articol, nu s au născut/crescut cu cartea de parenting în brațe, nu au avut informații despre cum să “faci mai bine” la un clic distanta, dacă au avut vreo problemă cu cineva, nu au avut luxul de a se descărca de problemă pe blog…etc. Să ne gândim că pentru a schimba ceva pe lumea asta trebuie să înfruntăm ceea ce ne deranjează, să spunem, nu să “vorbim” virtual cu persoanele respective, citez “tu ești urâtă pt că ești capabilă să îi spui așa ceva unui copil.” Bun, am identificat răul, e la ei, nu la copiii noștri, de ce nu le spunem asta în loc să îi criticăm pe internet? Poate era mai util să vă întoarceți să le spuneți vreo două decât să mai adăugați un articol înțelept pe blog.
Am trecut și eu printr o situație de genul acesta, eram la piscină cu băiatul meu de 8 ani. O mamă și o bunica își dădeau copilul de nici 2 ani pe un topogan care era destul de înalt. Bunica a prins fetița când a ajuns jos și fix în momentul în care a luat o de pe topogan, al meu s a dat, alunecând repede, a lovit o pe fata, bunica neavand reflexul să o ia repede. Da, băiatul meu nu ar fi trebuit să se dea așa de repede. Pur și simplu nu a fost atent, ca orice copil. Cum a văzut că topoganul e gol, s a dat, nu a stat să aștepte și să se asigure că jos nu e nimeni. Evident, l aș fi chemat și i aș fi explicat că nu e ok, că putem răni ceilalți copii, că trebuie sa fim atenți, fiind mare, înțelege. Dar cele două au început să îi zică “Luate-ar dracu de copil al Diavolului ce ești”. Vă imaginați că am văzut negru în fața ochilor. Le-am explicat cât de frumos posibil că nu e ok sa vorbim așa cu copiii, că el minor fiind, nu e responsabil pentru faptele sale, ci eu, dacă are cineva vreo problemă să mi se adreseze. Reacția, “da’ ce vreți doamnă, să mi omoare copilul?” . Plus injurii etc. Nu au înțeles ca nu e ok să vorbim așa cu copiii și că responsabilitatea nu era a copilului meu, ci a lor, pentru că foloseau topoganul care clar era destinat pentru copii mult mai mari de 2 ani, pentru a evita astfel de accidente…sau a ștrandului, că nu au pus un salvamar să supravegheze topoganul și un semn, interzis sub 6 ani sau câți ani. Eu sunt măcar mulțumită că în loc să mi iau copilul indignata, am încercat să le explic cât am putut de ce nu e ok să ne comportăm așa. Uneori nu avem cu cine, dar măcar pentru copiii noștri, care nu vor avea un an și ceva toata viața, ci vor creste și vor fi singuri în fața acestor persoane, trebuie să încercăm să comunicăm.
LikeLike
Tocmai pentru ca stiu cum reactioneaza o asemenea persoana in situatii ca cea descrisa de mine, am ales sa o indepartez pe Iris de-acolo. Sub nicio forma nu m-as fi luat la cearta cu doamna in fata copilei. Prioritatea mea asta a fost si este mereu, copila.
Inteleg ca-mi reprosati ca in loc sa actionez si sa o pun la punct pe doamna, explicandu-i ca nu asa e corect sa vorbesti cu si despre un copil, am facut fata momentului, in modul meu. Alegand sa plec. Si sa-mi impartasesc “intelepciunea” pe blog, mentionand totusi ca tot o forma de comunicare se numeste ca e.
Poate intr-adevar era mai util sa o infrunt, poate aveti dreptate. Sau poate am eu.
Sunt sigura ca ma voi mai confrunta in viitor cu asemenea situatii si poate voi afla.
LikeLike
Da, din perspectiva a face pe moment ce e mai bine pentru copil, total de acord, nu are rost să te cerți cu unii și cu alții cu copilul de un an și ceva în brațe, mai ales când copilul e agitat, mai ales că el poate să simtă agitația mamei și atunci nu mai contează decât să fie cel mic bine. Dar copiii cresc și își pun întrebări la o anumită vârstă, cum povesteam în comentariul meu, dacă o persoana spune cuvinte urâte copilului și acesta le înțelege, având 6, 7 ani, nu prea poți să le ignori pentru că astfel copiii ar putea să învețe sa facă față problemelor, conflictelor ignorându-le. Desigur că trebuie explicat că sunt persoane pe care mai bine le ignori decât sa ti bati capul. Probabil că la o anumită vârstă faci distincția intre rezolvarea unui conflict cu un coleg de școală versus un conflict cu un necunoscut în parc.
Apropo de persoanele care generează conflictele, cum ar fi cazul din parc, este normal ca pe moment să ne stresam că uite ce i-a zis copilului, dar apoi putem să ne gândim mai departe, ce a dus la formarea gândirii de genul ăsta? Educația primită sau lipsa unei educații în sprijinul copilului, ideea care exista pe vremuri, copilul este o entitate neglijabila prin casă de care te folosești să mai spele un vas sau să duca gunoiul…câți părinți în vremea respectivă se gândeau la cum să facă mai bine pentru copii din punct de vedere emoțional? (Nu cred că sunt grămezi nici în ziua de ani…) . Poate că lipsa de timp și de bani a dus la lipsa de preocupare pentru copil ca ființă umană ce trebuie învatata că pe lângă a avea de muncă pt a-și câștiga existența, trebuie să mai fim și oameni .. iubitori, înțelegători, empatici…
Persoanele de genul celor descrise de dumneavoastră sunt foști copii ca ai dumneavoastră care nu au avut părinți care să gândească în felul acesta, empatic față de copii și nu au avut de unde să învețe că un copil nu e un robot care să fie programat după cum vrem noi, altfel “e rău, nu e cuminte”. Dar dacă suntem empatici și înțelegători față de copil, putem, cred eu (cu ceva efort, evident) să fim înțelegători și față de persoanele cu care interactionam și să nu le judecăm fără să știm de ce sunt așa (intr-o lume ideală, dar fiind pe internet putem să facem asta, măcar de dragul argumentarii, realitatea și ce putem face în momentele în care trăim situațiile fiind evident diferite față de un principiu expus intr-o argumentare).
Știu că nu putem noi schimba mentalitățile tuturor, dar nu ne dorim măcar a unora? Altfel care mai e scopul postarii chestiilor pe siteuri? Ideea că spunând anumite lucruri, poate facem o persoana să se gândească mai bine la anumite aspecte ale vieții și să facem o schimbare cât de mică, poate benefică pentru societate, în care în fond peste ani vor trăi copiii noștri, singuri. Iar noi suntem datori să îi pregătim pe ei pentru aceasta viitoare singurătate în fața “lumii rele”, dar poate și să ne aducem o infimă contribuție în a schimba această lume.
Copilul meu având acum 10 ani îmi pun serios aceste probleme, pentru că din păcate el se confrunta din ce în ce mai mult cu lumea, iar eu nu sunt acolo să îl protejez, trebuie să se descurce el singur (la școală, în parc, la magazin etc). Mă streseaza gandul că creste din ce în ce mai mare și dacă până acum eram eu să țin piept răutatilor unora, nu voi mai putea și nici nu ar trebui să fiu mereu în apărarea lui, ci să o facă el..sau cel puțin să știe ca unele chestii nu merită băgate în seamă…e greu. De exemplu, un coleg a râs de el că o dată a cazut nu știu cum și l-a imitat în fața fetelor care au râs. Mi-a povestit asta plângând..cum prietenul lui cel mai bun să facă așa ceva? Păi dacă prietenii fac asta, ce sa mai spunem de necunoscuții din parc?
LikeLike
Multumesc foarte mult ca ai impartasit aceasta experienta. Inteleg cat de greu a fost sa te abtii sa “ii spui vreo doua” acelei bunici, si practic sa raspunzi asa cum majoritatea suntem “programati” sa raspundem atunci cand suntem “atacati”. Multumesc pentru o lectie de mamica mindfull. Si eu imi doresc o reactie asemanatoare cu a ta pentru ca sunt convinsa ca ma voi lovi de astfel de incidente. Pana atunci, am un bebe mic de burtat in burtica si timp suficient sa ma “reprogramez”. Ai incredere in tine si in instinctele tale si sa fii constienta ca esti un exemplu minunat pentru noi, viitoarele si actualele mamici. Imbratisari calde
LikeLike
Nu cred ca e nevoie sa te “reprogramezi” :)))
Vei stii ce e de facut atunci cand te vei gasi in mijlocul evenimentelor. Nu cred ca e vreun tipar pe care sa-l urmam, fiecare reactioneaza in felul sau.
Sarcina usoara in continuare.
Hugs back! 😀
LikeLike
Încă nu am avut astfel de situații dar ne așteaptă, cu siguranță! (are 1an 2 luni).
Cred că as fi reacționat exact ca si tine. Îmi place să cred asta. 🙂
ITI mulțumesc pentru articol!!!
LikeLike