Când un străin îţi face copilul să zâmbească

cd2e8f541b4e4256_shutterstock_179994977

Una din cărţile ei preferate e cea cu maşini, mijloace de transport terestre, aeriene şi utilaje.
Răsfoieşte paginile de carton cu degetele ei mici şi curioase şi le enumără mândră : pimpiri (maşina de pompieri), cacouu (tractorul), muşuma (maşina), bichişa (bicicleta), copotu (elicopterul) şi preferata ei, guno (maşina de gunoi). Oricât întoarcem paginile, mereu  revenim la maşina de gunoi pe care Iris o găseşte fascinantă. Poate pentru o poate vedea şi în realitate o dată pe săptămână.

Aşa , în fiecare marţi dimineaţă, când vine maşina ne golească tomberonul, noi stăm ca două panseluţe în geam, cu gurile până la urechi. Iris tropăie de încântare şi strigă “guno, guno”, fuge la carte, o deschide şi se uită ba la cea desenată, ba la cea reală. Culmea e maşinile arată exact la fel.

Gunoierii ne caută din priviri, ştiu deja îi aşteptăm. Şi ei râd cu gura până la urechi când o văd pe Iris cum ţopăie pe canapea şi îi arată cu degetul . Ne fac cu mâna, iar Iris se ruşinează uşor şi îşi lasă capul pe-o parte. Ei se ascund pe după tomberon şi fac cucu bau cu ea. Iris râde şi strigă şi ea “baaaau”. Toate astea se petrec cu un geam mare şi un gard metalic între noi, de-o parte eu cu copila, de cealaltă parte un domn cu părul alb, probabil bunic şi unul mai tinerel, poate tată la rândul lui.

Maşina se îndreaptă spre următoarea casă, însă noi rămânem la geam, ştim la întoarcere se opreşte din nou. Nu ne înşeală aşteptările nici de data asta, şoferul încetineşte, cei doi gunoieri se mai strâmbă puţin la Iris, îi fac cu mâna şi apoi îşi văd de drum.
Buza de jos a copilei tremură puţin, spune şoptit “guno,guno” şi face pa cu mâna.

Îmi pare excelent sunt oameni care se opresc din treaba lor, chiar şi dacă doar pentru o clipă, ca pună un zâmbet pe chipul unui copil. Ăsta se ne fie scopul, în fiecare marţi şi orice altă zi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Sursa foto: www.popsugar.com

Tu copilă, tu mă înveţi pe mine

11073493_10153144770584876_5421272747462986885_n

Să mă joc, să fac tumbe, să râd în hohote din nou.

Că bucuria e în lucrurile mici. Într-o furnică, într-o căpşună sau într-o păpuşă ciufulită.

Că să alergi cu ochii închişi e foarte fain.

Cât de puţine ştiu, cât de multe mai am de aflat.

Că e bine să fii curios, întotdeauna mai rămâne ceva de descoperit. Chiar şi în cele mai neaşteptate locuri.

Să nu-mi fie teamă să arăt că-mi pasă.

Să laud mai mult decât să critic.

Că se poate zâmbi chiar şi cu lacrimi în ochi.

Să accept ajutorul atunci când îmi este oferit.

Cât de unici suntem, să nu judec niciodată când o altă mamă îşi creşte copilul altfel decât o fac eu.

Că o îmbrăţişare vindecă mai repede decât o jucărie nouă.

Că instinctul matern nu e un mit.

Să preţuiesc timpul. Fiecare clipă, fiecare gest, pentru că toate trec şi nu se mai întorc.

Că uneori e nevoie de o jumătate de oră să străbaţi zece metri. Sunt atâtea lucruri interesante de observat pe drum.

Să încerc mereu. Să mă ridic atunci când cad, chiar dacă doare.

Eu te-am învăţat să mergi, eu te învăţ acum să vorbeşti, tot eu îţi explic ce e o păpădie şi de ce cad frunzele din copaci. Dar tu copilă, tu eşti cea care în realitate mă învaţă pe mine cât de simplu e totul. Tu îmi arăţi cum să fac pas după pas, cât de simplu e când ai curaj şi priveşti lumea cu ochi de copil.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Când copilul tău e motivul pentru care lucrurile merg rău în ţara asta

His parents stress the importance of recycling

Suntem în parc la locul de joacă. Iris se caţără, aleargă de la balansoar la locomotivă, apoi pupă un băieţel care se zbate încercând scape de ea, fuge la toboganul albastru, ţipând întinde mâna ca o ajut la urcare, alunecă şi cu fundul de nisip, se ridică şi o ia iar la fugă, acum către leagăne. Noi, în urma ei, cu limbile atârnând, încercăm cu greu ţinem pasul.

Pe o bancă stau la poveşti două doamne, probabil sunt bunici careşi supraveghează nepoţii. Iris aleargă furtunos către ele, se opreşte, vorbeşte puţin, apoi îi ia uneia dintre bunicuţe sticla de apă din mâna. Se uită fix în ochii ei strângând cu amândouă mâinile trofeul şi o ia la sănătoasă. Doamna, mă priveşte uşor consternată. Îi zâmbesc, salut şi îmi cer scuze, asigurând-o -i recuperez obiectul “furat”.
Iris scutură frustrată sticla şi strigăapă, apă”.

O întreb dacă-i e sete şi încerc o liniştesc spunându-i avem şi noi apă în rucsac, aşa că ar trebui o returnăm pe a doamnei. Ea nici nu vrea audă, trebuie musai bea din sticla bunicuţei şi gata. Arunc o privire către bancă, doamnele ne urmăresc cu interes şi au de-acum ochii mari. O iau pe Iris în braţe, ea se zbate intuind poate vreau -i iau sticla din mână şi începe ţipe. O las jos, ştiu în punctul ăsta, insist doar ar înrăutăţi situaţia şi plec după rucsac. Bunicuţele încep şuşotească.

Scot sticla verde cu capac galben şi i-o arăt.
“Uite Iris, asta e apa ta. Haide bei dacă ţi-e sete”.
Vine. Bea. Sticla bunicii e încă în mâinile ei, n-are de gând o înapoieze aşa uşor. Se îndreaptă însă către bancă şi se aşează lângă bunicuţe.

“Haide, nu fii fetiţă rea şi mi sticla, doar e a mea. Tu ai băut apă deja, te-am văzut eu”.
Iris se incruntă, ţipă scurt şi strânge mai bine flaconul. Doamna întinde mâna, însă Iris începe imediat urle. Curg lacrimi, curg muci, e supărată tare şi nu vrea despartă de apa doamnei.
Vai, dar ce urâtă eşti când plângi, păi tu fetiţă aşa mare trebuie înţelegi e sticla mea. De ce nu eşti tu cuminte şi ascultătoare? doar nu mai eşti bebeluş”.
Flashback, într-o secundă parcă sunt transportată în trecut şi simt iar mică, imediat ce aud cuvintele astea.

Îmi iau copila imediat în braţe iar ea îmi înconjoară gâtul cu braţele. Plânge cu suspine şi încerc o consolez, mângâind-o pe spate, vorbindu-i şi ştergându-i lacrimile. Îi şoptesc uşor la ureche până se linişteşte, îi cer sticla, mi-o întinde, eu o dau mai departe bunicii. Gata, mamaia şi-a recuperat apa, drama e încheiată.

îndepărtez cu Iris încă în braţele mele. Zâmbeşte cu gropiţe, îi şterg nasul mucos, o pun pe nisip, iar ea o ia la fugă.

În urmă mea aud:
Îi vezi aşa mici câţi draci au în cur? face aşa scandal deja, îţi dai seama cam ce-o facă fetiţa asta cu sa când o mai creşte puţin. Cum naiba o laşi aşa, -i ia omului sticla din mâna şi n-o cerţi? În loc s-o scuture puţin, ea o ia în braţe, doamne, că am trăit s-o văd şi pe asta. Şi ne mai mirăm totul merge prost în ţara asta”.

Nu, nu m-am intors -i spun vreo două lui mamaie, însă m-am crispat ştiind multă lume încă gândeşte aşa. Nu, nu doar din generaţia doamnei respective.

Dacă îţi imaginezi te poţi înţelege cu un copi de un an şi şapte luni, explicându-i apa aia e a doamnei, ea şi-a cumpărat-o cu bănuţii din pensia ei mică, prea mică după 30 de ani de muncă, i-o aduce poştaşul, căruia mai trebuie -i lase şi bacşiş vreo cinci lei de fiecare dată, te înşeli.
E mic şi încă descoperă. Trebuie înveţe nu toate lucrurile sunt ale lui, înveţe le returneze, înveţe, înveţe, auzi? El nu s-a născut cu abilitatea asta.

Nu el “trebuie” înţeleagă, tu trebuie pricepi vorbind aşa cu un copil nu faci decât îl reduci, îi distrugi încrederea.

Nu el e urât, tu eşti urâtă pentru eşti capabilă îi spui cuvinte din-astea unui copil.

Dacă tu crezi scuturând copilul, el o înţeleagă mai repede, află da, aşa e. O înţeleagă imediat atunci când nu face fix cum vrei tu, o fii violent. Şi o şi păzească mereu spatele, o se uite mereu peste umăr cu frică, aşa mic cum e, o stea mereu la pândă ca un animăluţ. Şi mai apoi ca adult, nu va avea curaj niciodată vorbească sau acţioneze, fără i se spună exact când şi cum s-o facă.

Dacă nu crezi cea mai bună cale de a linişti un copil e ca mama lui -l ia în braţe, asigurându-l de iubirea ei necondiţionată chiar şi atunci când greşeşte, atunci sper tu nu ai copii.

-i creştem cu iubire, fim lângă ei oricând şi orice fac. nu uităm ei sunt buni şi veseli, e datoria noastră să îi păstrăm aşa şi nu acţionăm asupra lor, mânaţi de supărare sau frustrare.
învăţăm de la ei cum se iubeşte şi se iartă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: www.aquaballdrink.com

Când mergi cu copilul la restaurant

went-to-a-restaurant-screamed-the-place-down-meme-809

Weekendul trecut am făcut o drumeţie până la Capidava. Ne-am hotărât în ultimul moment, sâmbătă noaptea am făcut şniţele şi împachetat sendvişuri, am aburit nişte legume pentru Iris, i-am făcut turtă dulce de ronţăit pe drum şi duminică dimineaţă am pornit.
Vreme faină, nici prea cald, nici tocmai rece, oameni dragi parteneri de drum, Iris veselă, călătoria cu maşina până acolo a fost o plăcere.

Pentru că era deja ora de somn şi din cauza denivelărilor de teren din cetate, n-a fost tocmai indicat s-o lăsăm pe jos, aşa că M a purtat-o pe Iris în Boba cât ne-am plimbat şi admirat situl arheologic. Pe mine deja mă dor şalele, am dus-o până pe la zece kg, apoi spatele meu a zis pas, o mai port doar când nu vrea decât la mine.
Iris, cuibărită comod la pieptul lui tată-su a adormit, iar eu am stat cu ochii la ei mai tot timpul, găsindu-mă în imposibilitatea de a-mi muta atenţia spre altceva. Frumoşi tare ăştia doi. El grijuliu la fiecare pas, cu o mâna pe capul ei, atent să nu se mişte prea brusc şi să trezească cumva podoaba, ea adormită cu mâinile mici agăţate de hanoracul lui, îmi venea să-i bag în buzunar.

A dormit tot drumul cât ne-am învârtit noi, căutând un restaurant unde oamenii plănuiau să mănânce. Aşa că atunci când am ajuns, era odihnită şi extrem de încântată să se găsească într-un loc nou, numai bun de explorat.

Am tras la un popas de pe marginea drumului, unul în genul ălora la care mănâncă tiriştii, care are musai un stand cu pungi de chipsuri, biscuiţi, sticksuri şi alte chestii cu ambalaje care foşnesc. Până să cer voie ospătăriţei, Iris îşi trăsese deja jumate din stand în braţe şi scutura energic ţinând la ureche o pungă cu popcorn. I-am zâmbit recunoscătoare doamnei care ne servea, când mi-a zis că e în regulă să ne jucăm acolo.

Din fericire, în local mai erau ocupate doar două mese. Totuşi, Iris a insistat să le viziteze după ce s-a plictisit să o urmărească pe mamă-sa cum aranjează standul cu chipsuri. Uşor jenată şi destul de sigură că mai bine facem un tur al meselor decât să ţipe până pleacă toată lumea de acolo nemâncată, am urmat-o pe Iris în timp ce le făcea cu mâna celor doi domni care vorbeau despre tractoare.
Ne-au ignorant continuându-şi discuţia, însă Iris a insistat cu un “bunăăăă” lung şi cel mai drăguţ zâmbet din lume.
Desigur, ştiu că era cel mai drăguţ zâmbet doar pentru mine şi îmi imaginez că bărbaţii ăia gândeau “bre muiere, ia-ţi copilul şi vezi-ţi de drum”.

Aş fi ieşit afară până oamenii mei terminau de mâncat, însă iaca, afară ploua. Venisem pregătită, aveam în rucsac cărţi, căţeluşa care cântă şi numără, laptopul cu melodii şi luminiţe, cuburile cu animale, le adusesem pe toate fix pentru situaţii de genul ăsta. Aşa că ne-am instalat şi noi la masă, eu cu ea în braţe şi am început să ne jucăm. Însă de imediat Iris s-a plictisit şi s-a dus să aranjeze iar standul cu biscuiţi.

Apoi am făcut o pauză mai lungă într-un separeu liber al restaurantului pentru că Iris descoperise cum se poate aşeza singură pe banchete. Aşa că vreo douăzeci de minute asta a făcut, s-a urcat şi a coborât de pe ele. Apoi a cerut telecomanda care se afla uitată pe o masă, solniţa şi uleiul, deodată era musai să le aibă pe toate. Am negociat şi ne-am înţeles că are voie să se joace cu o cutie de scobitori cu capac.

Ne-am întors la masă şi încercând să arătăm oamenilor noştri că jucăria asta nouă cu scobitori poate fi scuturată, le-am răsturnat pe jos. Pe toate, niciuna nu ne-a scăpat. Aşa că acum adunam scobitori de pe jos, în timp ce Iris striga, supărată de întâmplare.
Ploaia aproape se oprise, aşa că m-am hotărât să o scot afară să se liniştească, sperând în gând ca M să mănânce mai repede şi să putem porni la drum.

Eh, dar ce să vezi, afară am găsit un leagăn şi un tobogan mic. Ude fleaşcă însă, imposibil de folosit. Lesne de priceput că a urmat un val serios de proteste, pe care am reuşit să le domolesc doar dansând un tango cu Iris, printre privirile amuzate ale oamenilor ieşiţi la fumat.
Când a venit şi M, Iris era mai supărată ca oricând, aşa că înarmat cu un sul de hârtie igienică, a uscat leagănul ca un adevărat erou. Am aşezat copila încântată şi am împins leagănul. “Uţa, uţa, cu căruţa…”
Supărare mare însă, leagănul ăsta se lăsa pe spate, nu era ca cel din parc, nici ca cel de acasă, motiv numai bun să plângă cu lacrimi amare şi să-mi ceară să o ridic în braţe, ca apoi să se supere că am luat-o de acolo.

Am plecat în scurt timp, cred că am avut chiar un uşor scârţ în roţi, parcă sperând că se va linişti pe măsură ce ne îndepărtăm de localul cu pricina. Ceea ce chiar s-a întâmplat. Însă m-am hotărât că data viitoare ne oprim doar dacă restaurantul are spaţiu de joacă, o groapă cu nisip sau şi mai bine, o curte unde copiii pot zburda. Altfel, sunt sigură că va trece o vreme până să mă convingă cineva să mai merg la restaurant.
P.S. Sendvişurile le-am mâncat eu în maşină, în drum spre casă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Copilul tău te iubeşte

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Te uiţi la el, îl pui la piept şi-ţi umpli sufletul, îl iubeşti aşa cum înainte nu ştiai că e posibil. Cu patimă, cu putere de sacrificiu, până la stele şi înapoi. Dar şi el te iubeşte pe tine.

Te iubeşte că te trezeşti noaptea pentru el de câte ori e nevoie. Pentru că te ridici şi îl iei în braţe, că-l legeni până se linişteşte.

Copilul tău te iubeşte pentru că îi oferi siguranţă când e speriat sau supărat, pentru că-i treci mâna prin părul moale până când spaima trece.

Te iubeşte că îi arăţi copaci şi buburuze când mergeţi la plimbare, că-i dai flori să le miroasă.

Te iubeşte şi când uneori îţi pierzi răbdarea.

Te iubeşte că-l faci să radă, când chiar şi în public, tu faci ca raţa şi bufniţa, ca lupul sau maimuţa.

Te iubeşte când nu-ţi pasă că te murdăreşti şi te pui în genunchi în nisip, ca să săpaţi gropi împreună.

Te iubeşte aşa imperfectă cum eşti.

Te iubeşte când la baie ai grijă să nu-i intre şamponul în ochi.

Te iubeşte că îi găteşti cu mâna ta, de câteva ori pe zi, mâncare bună.

Te iubeşte chiar când eşti obosită şi morocănoasă.

Te iubeşte când îl ridici în braţe şi-l învârţi tare tare.

Copilul tău te iubeşte pentru că te joci cu el. De-a alergatul, de-a ascunsa, de-a gâdilatul, de-a bucătăria, cu păpuşile sau cu camionul.

Te iubeşte că nu-l cerţi niciodată când se murdăreşte.

Copilul tău te iubeşte când dansaţi şi ţopăiţi împreună prin casă.

Te iubeşte şi el când vă ţineţi în braţe, când îşi pune capul la piept sau pe umărul tău.

Te iubeşte că i-ai citit deja de o mie de ori cartea preferată şi i-ai cântat cântecul ăla ce-i place, tot de-atâtea ori.

Te iubeşte pentru că eşti prezentă.

Copilul tău te iubeşte cu iubire pură, cu veselie, cu gingăşie, chiar dacă încă nu ştie să-ţi spună. Copilul tău te iubeşte aşa cum eşti, nu-ţi cere niciodată să fii altfel sau altcineva. Copilul tău te iubeşte chiar şi atunci când poate tu nu te mai iubeşti.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Mama, mă doare! Tata, mă doare!

bigstock_Sad_Young_Blonde_Child_6544846

Pe ea am văzut-o de la intrarea în supermarket. Avea faţa schimonosită de nervi şi cu ochii mijiţi de încordare, îl privea pe el, copilul.
“Taci din gură, nu mai inventa”
“Dar aşa a zis doamna”
“N-auzi când îţi spun să taci odată? Lasă că vorbesc eu cu doamna aia să vedem ce-ai făcut tu la test” îi şuieră ea, mama, printre dinţii încleştaţi, în timp ce cu mâna dreapta îi suceşte lobul urechii şi îl dirijează către uşa magazinului.

Mă uit hipnotizată la cum degetele îi strâng urechea aproape cu ură, o văd că e furioasă şi că pe măsură ce copilul încearcă timid să vorbească, furia ei creşte, iar urechea lui e tot mai roşie.
Băiatul are cam opt ani, e tuns scurt, cu breton, are pantaloni de trening albaştri şi ţine bărbia în piept. Îşi atinge urechea umflată cu mâna, îşi face curaj, ridică privirea şi încearcă din nou:
“Să ştii că doamna a spus…”

Fără să se mai uite la el, mama îl ia cu mâna dreaptă de mijloc şi văd cum degetele cu unghii din gel colorat îl ciupesc puternic pe copil, reducându-l imediat la tăcere. Atât, scurt, fără cuvinte, fără să-l mai certe. Sigur o să lase o vânătaie urâtă, mă gândesc.
Mă uit la Iris a mea, apoi mă uit la băieţel şi-l văd cum merge cu paşi mici în urma mamei, probabil încercând să găsească o cale să o îmbuneze înainte să ajungă acasă.

Pe el l-am văzut la ieşire din supermarket. Împingea căruciorul cu cumpărături către maşină. Lângă el zburda o fetiţă cu cozi împletite îngrijit, prinse cu funde mari la capete şi cu fustiţă în carouri.

“Dar vreeeaaaau, haide taaaatiiii” se smirocaie insistent cu chipul ridicat către tatăl ei. “Hai, te rooooog, numai una”. Tatăl nu se uită la ea, mă vede pe mine şi mă priveşte fix, într-un soi de “vezi-ţi cucoană de ale tale”. Fetiţa îl trage de mânecă. “Tataaaaa, tata, tata”.

El încarcă aparent imperturbabil, cumpărăturile în portbagaj cu mişcări repezite. “Dacă nu îmi iei, nu mai vorbesc niciodată cu tine”, spune copila îmbufnată şi începe să se smiorcăie.
Parcă trezit din somn de un tunet, o apucă de umeri, o scutură de două ori şi-i spune rar şi răspicat: “Dacă nu termini imediat, să vezi tu ce ciomăgeală îţi iei”. Copila are ochii mari, suspină de câteva ori şi îşi şterge nasul cu mâneca. “ Hai, treci în maşină până nu mă enervezi şi mai rău”.

Ce-o să se întâmple cu copiii ăştia după ce ajung acasă, mă întreb? Mă doare, mă doare fizic întrebarea asta.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto: quotesgram.com

Bucuria e în lucrurile mici

12988194_10154048411679876_656851587_n

Am împachetat repede pentru Iris biscuiţii cu telemea, apă şi jucăriile de nisip, pentru noi ăştia mari am făcut câte un termos cu cafea proaspătă şi am fugit la Vama Veche. Nu ne găsim pereche, noi ne-am ales unul pe celălalt deja. Dar tot pe la Vama Veche, e drept.
Am văzut multă apă până acum (am lucrat o vreme pe vase de croazieră, poate într-o zi povestesc), albastră, verde, turcoaz frumos în Caraibe, însă pentru mine, nicăieri marea nu e mai frumoasă ca la Vama Veche. Din motive subiective, desigur.

Când am ajuns, plaja era goală, dacă nu socotim cei trei câini care se lăfăiau la soare, iar vântul sufla suficient de tare cât să ne bucurăm avem cafea caldă cu noi. Când am coborât-o din maşină şi am pus-o pe plajă, Iris încă spunea “cabanan” (tobogan), probabil judecând  locul de joacă era destinaţia noastră.

Dezamăgirea a durat puţin, pentru a văzut imediat căţeii şi dusă a fost. S-a supărat niţel am luat-o pe sus când am observat  unul dintre câini era aproape cât un urs grizzly, dar i-a trecut de îndată ce a găsit în nisip o scoică spartă. A umplut-o cu nisip, a îngropat-o, dezgropat-o şi aruncat-o până a descoperit are o gaură în careşi poate băga degetele.

Ridica nisipul în jur cu ţopăiala ei uşor dezechilibrată şi râdea când vântul îi sufla în faţă. A încercat intre în mare decâteva ori şi a protestat cu lacrimi de crocodil, fără înţeleagă de ce nu o lăsăm facăbaie, duş”.

Mai apoi, cât s-a distrat cu jucăriile de nisip, am sorbit amândoi din cafeaua adusă. Puţin doar, pentru Iris pornise hotărâtă după o pungă luată de vânt, fără se mai uite în urmă, dedicată trup şi suflet misiunii de a o salva.

Am ajuns-o din urmă, însă cu ţipete ascuţite a insistat -i trebuie musai punga ce mai devreme îi găzduise jucăriile. Aşa am luat viteză şi am fugit după ea. V-am zis bătea vântul binişor şi alergam prin nisip după o sacoşă de plastic? Gâfâind şi cu limba până la genunchi, i-am înmânat copilei punga, după care atunci,  fi putut jura  am alergat până la Balcik.

M se uită lung la ea, apoi la mine. Zâmbeşte.
“Nu mi-am imaginat niciodată în trecut, că vreodată, pe plaja asta o se joace copilul meu.”
Îl iau de mâna şi zâmbesc la rândul meu.

Momentul de tandreţe nu durează prea mult, căci o vedeam pe Iris, ca în reluare, cum duce la gură ceva.
“Nu cumva e un hăndel de câine?” întreabă M.
Hoooop, sar de pe loc ca la olimpiada de atletism şi cu mişcări precise îi trag din palmă…un dop de pluta. Ea plânge, noi râdem şi ne schimonosim feţele ca s-o înveselim şi pe ea.

Am petrecut restul dupăamiezii alergând pe rând prin nisip după copila neobosită, privind marea tot pe rând, dar râzând deodatăDacă întrebi pe mine, a fost o zi bună. Una chiar foarte bună!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

 

Şi taţii îşi fac griji

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Ieri îi povesteam lui M despre articolul pe care îl citisem , subiectul fiind o familie cu doi copii, unul din ei diagnosticat cu autism.
zdruncinase cam tare, citisem cum mama renunţase la serviciu ca facă naveta dintr-un oraş de provincie către capitală în fiecare zi, pentru ca băieţelul beneficieze de terapie ABA. Despre cum aceasta decurgea greoi şi uneori fără progrese, despre cum părinţii căutau mereu sponsorizări deoarece ABA nu e deloc ieftină. Despre cum fetiţa cea mare a familiei îşi dorea aibă şi ea autism pentru ca mama petreacă mai mult timp cu ea. Cutremurător!

M împingea tăcut tricicleta, uitânduse fix la roţile care se învârteau.
“Nu-mi mai spune, nu vreau ştiu. Opreştete
L-am privit nedumerită şi l-am întrebat de ce.
“Acum doi ani fi putut asculta povestea asta fără clipesc. Acum nu mai pot. Nu-mi mai spune, te rog. Nu pot auzi despre copii care suferă

În urmă cu doi ani încă nu era tată. Era un viitor părinte, care se uita cu mirare la burta tot mai mare a nevestii. Acum însă e tatăl ei. A ţinut-o în braţele lui când nu-i ajungea nici până la cot, o gâdila cu barba pe obraz când o pupa şi ochii i s-au umezit când ea i-a spus “tata” pentru prima dată.
E tată şi pe lângă bucuria nemăsurată, poartă cu el în fiecare clipă şi grija. Nu spune nimic, niciodată, însă eu ştiu se teme. Aşa cum numai un părinte poate.
Când pleacă la serviciu, îl scarpină pe Ozzy după ureche şi-i spune “ ai grijă de fete”.

Iar când ajunge acasă, obosit, o ia în braţe pe Iris şi-o ţine lipită de el până se zbate. Nu cred ştie, dar tot timpul ăsta zâmbeşte. Iar când îl întreb cum i-a fost ziua, îmi răspunde mereu la fel:
“Nu contează. Acum e bine, sunt acasă cu voi.”

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.