Cred că am mai spus la un moment dat că părinţii mei ne-au ajutat în primele cinci săptămâni cu Iris. Am ţinut neapărat că mama să fie cu mine în cel mai important moment al vieţii mele.
Chiar dacă eu m-am ocupat de Iris din ziua întâi, să o ştiu pe mama acolo lângă noi a fost ca un balsam pentru depresia mea post natală, încurajările ei că fac lucrurile bine m-au ajutat să am încredere că o să mă descurc. A fost un real ajutor ca pentru scurtă vreme să nu fiu nevoită să gătesc, să spăl şi să întind haine, să fac cumpărături şi curăţenie. Mama şi-a asumat toate astea cât a stat cu noi.
Când au plecat acasă, la 500 km distanţă, am plâns ca un copil mic părăsit de mamă. Încă mă simţeam vulnerabilă şi neajutorată (deşi chiar neajutorată nu eram), hormonii încă dansau hora mare, alăptatul nu decurgea aşa natural cum îmi imaginasem şi mă învinovăţeam din cauza asta.
Iris refuza să fie lăsată din braţe, nu dormea decât 30 minute pe ceas, M lucra până seara, iar eu nu înţelegeam cum ar trebui să îngrijesc un copil şi în acelaşi timp să mă ocup şi de celelalte.
În unele zile mâncam doar ouă fierte şi iaurt, în zilele bune reuşeam să încropesc ceva rapid şi necomplicat, doar cu Iris în braţe. M mânca ce apuca, rufele le întindeam noaptea şi mă trezeam la fiecare jumătate de oră pentru că Iris avea somnul agitat, ca orice bebeluş.
Ca să n-o lungesc, vă spun că mă ia cu frisoane când îmi amintesc de primele cinci, şase luni.
Lucrurile s-au mai aşezat pe măsură ce copila a crescut, desigur că au urmat dinţii şi nopţile tot agitate au rămas, însă a devenit ceva mai uşor. Găteam mai des, implicit mâncam mai bine, ceea ce era o binecuvântare. Cred că lipsa hranei calde a fost un minus major pentru mine, în perioada în care Iris a fost bobocel.
Ştiu sigur că sunt mame care poate au mai mulţi copii, poate toţi mici, poate n-au nici soţ şi tot se descurcă cu toate. Nu ştiu cum reuşesc, eu însă le-aş ridica monumente. Şi statui. Şi le-aş aduce flori şi căpşuni în fiecare zi.
Iris are în curând un an şi şapte luni. Prin multe am trecut déjà şi multe am învăţat de la ea. M-a pus faţă în faţă cu limitele mele, m-a ajutat să mi le depăşesc, mi-a pus o oglindă mare în faţă şi mi-a dezvăluit mie însămi, ce sunt eu cu adevărat. Şi ce pot. Nu mă pot lăuda că întotdeauna mi-a plăcut ce am văzut în oglindă. Dar n-aş fi aflat toate astea acum despre mine dacă aş fi avut ajutor.
Chiar şi aşa, uneori îmi doresc să am pe cineva aproape. Să pot striga “ajutor” atunci când n-am dormit de câteva nopţi, dar totuşi e necesar să lucrez, uneori cu ea în braţe sau cu pauze dese pentru dansat şi cântat, să gătesc, să strâng prin casă, să fiu veselă pentru Iris şi să ies în parc.
Uneori îmi doresc să pot ieşi seara la pubul din oraş, după ce ea adoarme. Să pot pleca de acasă o zi întreagă doar cu M. Să pot pleca singură la plimbare. Să pot citi o carte. Să pot merge la cinema. Să pot merge la concertul Iron Maiden din iulie.
Sunt multe lucruri pe care nu le poţi face atunci când ai copil mic şi nu ai bonă sau bunici în preajmă. Mă simt vinovată că vreau să fac lucruri şi fără Iris? Categoric nu. Nicio mama n-ar trebui să se simtă vinovată că are nevoie de o pauză. Pauzele ajută mama să se relaxeze, să fie pentru o secundă şi altceva decât mama cuiva, să–şi amintească şi de ea.
Preţuiţi ajutorul pe care îl aveţi, fie că vine de la bunici sau rude, fie că plătiţi o bonă. Iar cei care cunoaşteţi o mama full time, una care se ocupă de copil şi casă 24/24, amintiţi–vă şi de ea. Oferiţi-i o pauză, vă asigur că va aprecia.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Mamelor care vreţi, dar nu puteţi să mergeţi la Iron Maiden 🙂 , pentru voi:
Dosar de Mamă 
Exacta asa am patit eu cu primul copil. Mi-a fost teama cand am ramas doar eu si bebe, si sotul meu, bineinteles. La al doilea copil, am trimis-o pe mama acasa dupa doua zile. Mi-a fost mult mai usor, poate obisnuinta. Am putut sa ma conectez usor si repede. A fost minunat. Am avut mai multa incredere in mine, cu siguranta.
LikeLiked by 1 person
Asta suna incurajator 🙂
LikeLiked by 1 person
Ma bucur. 🙂
LikeLike
Ma regasesc in mare parte .
Am o intrebare , cand a trecut perioada dintilor la voi ? Fetița mea are 1 si 4 luni .
LikeLike
Inca mai asteptam 4 molari, asa ca inca e in progress 🙂
LikeLike
M-ai facut sa plang. Sunt in aceeasi situatie. Eu am doi…baieti, unul de 2 ani altul de 10. Cel mic este la cresa. Azi este a doua oara cand mi-a facut pneumonie. Sunt in medical acum.Nu am nici un ajutor . Plec dimineata la munca si termin dupa ora 17.00. Sotul meu la fel. Lucram impreuna. Du-te ia copilul, mai fa ceva cumparaturi, ajungi acasa dezbraca copilul, pune masa, verifica teme, imbraca copilul , coboara cu ei la antrenament ( cel mare la jiujitsu de 3 ori pe sapt), urca acasa dezbraca copilul , pregatire, gustarica, laptic , schimbat scutece, pijamale, spalat . Cand reusesc sa ma bag in pat….bebe vrea apa ( chiar daca bause ). Mai vine cate o raceala , nopti nedormite ….Printre astea curatenia in casa, mancare , joaca cu copiii…..Cateodata cel mare mananca ce gaseste. Ma ajuta mult si sotul meu, dar de multe ori lucreaza peste program sau in week-end. Iesim separat , cand vrem sa ne detasam de casa, el cu baietii sau eu cu fetele sau la un coafor si sta el cu copiii. Si da ! Vreau o seara numai cu sotul meu la concert , sau 2 ore la un film !!! Si da …am momente cand dupa ce dorm toti ma asez in pat si plang. Am momente in care simt ca nu imi ajunge timpul , ca in afara de munca , munca, munca nu reusesc sa ma relaxez. Si eu ma intreb cum se descurca alte mamici cu copii poate mai multi si nu se plang !!!
Cinste lor !!!
LikeLike
Awww, n-am vrut sa te fac sa plangi!
Dar sper ca ti-a facut bine sa scrii.
Uite, tu esti una din mamele alea care sper ca primesc capsuni 🙂
LikeLike
😊
LikeLike
Sa ma bag si eu ? Nu cred vreo mama care spune ca nu ii este greu, chiar si cu cel mai cuminte copil ever, daca exista, chiar nu cred. Un greu frumos, intr adevar😍. Asa ca poate iesim la pubul din oras, vreodata ☺.
LikeLiked by 1 person
Diseara? :))
LikeLike
Eu am fetita de 1 an si 2 luni. Suntem in Anglia amandoi. Am stat amandoi cu ea inca din prima zi. Niciun ajutor nici macar pt o ora. Muncim amandoi,eu de la 6 dimineata la 2,el de la 4 dipa amiaza la 12noaptea..o saptamana unul dimineata ,celalalt dupa amiaza…2 .zile libere pe saptamana..e greu dar iubirea din sufletul meu creste pe zi ce trece de la infinit in sus!
LikeLike
Creste, creste si se tot umfla iubirea asta, stiu 😀
Felicitari ca va completati asa bine in a avea grija de fetita.
LikeLike
A face un copil este o alegere personala. Odata facuta v-ati asumat faptul ca ati renuntat la viata voastra pentru o perioada lunga, cam de… 20 de ani. Asa ca nu meritati nicio statuie, cat despre capsuni oricine care isi permite poate cumpara de la supermarket so go ahead.
Cum ramane cu mamicutzele ca nu le pot spune altfel care lipsesc cu lunile de la servici pe motiv ca “iar” s-a imbolnavit progenitura. Serios??? Si va mai trebuie si statuie. Daca am fi o tara de mamicutze s-ar duce undeva totul, cu exceptia natalitatii bineinteles :))
Ati ajuns sa va plangeti de mila si sa va ridicati singure statui pentru ca ceilalti nu o fac. Grow up.
Daca nu ar fi dat lumea share pe facebook in veci nu as fi citit articolul si da recunosc ca am crezut ca este altceva.
LikeLike
Waw…un angajator suparat, ori poate un sot imbufnat? Oricum e clar ca e cineva care nu are copii/un barbat care nu se implica/un frustat al vietii. Nu ne asteptam la statui propriu zise(nu sunt recunoscuti nici cei care le merita cu adevarat, iar statuile sunt ridicate in general dupa ce ai trecut in nefiinta, atunci abia se recunosc meritele), vrem doar sa ne descarcam, sa vb, sa constientizam ca sunt si altii ca noi. Daca tu atat ai inteles din acest articol, cum ca ne lamentam si dorim statui…atunci GROW UP YOU, lasa frustrarile ca nu fac bine sau mai bine da un “dislike”(ori si mai bine nu baga nasul sa citesti) dar scuteste ne de comentariile tale…vrei doar sa iesi in evidenta si nu stiai cum (scrie o carte poate te apreciaza cineva)
LikeLike
Woaw… oare ce fel de persoana poti fi daca numesti copilul …” progenitura ” ?!! Stimate “domn/doamna” , crezi ca acele mamicute vor sa aibe copiii bolnavi sau le place ? Unde sa ii lasam ? Cine sa aiba grija de ei ? Ii abandonam prin spitale ca sa venim la munca ? Si cum spui dumneata faptul ca “am renuntat la viata pt vreo 20 ani ” … este cea mai mare dovada de altruism si dragoste. Asta este diferenta. Unii oameni traiesc degeaba in lumea asta, niste egoisti care sa le fie lor bine , comozi, sa nu-si asume nici o responsabilitate. Asta este alegerea lor!
Da…este vorba de alegeri ! Tocmai de aceea suntem de apreciat …si slava Domnului..are cine sa ne aprecieze ! Cat despre capsuni….crede-ma ,nu stiu pe ce lume traiesti dar , nu toata lumea isi permite. Oricum nu ai inteles nimic . Nimic despre gesturi simbolice , despre nimc important in viata asta . Ce bine ca nu esti o mamicuta ! Ce s-ar face tara asta fara tine !!! Come on…..Oare ce-o fi facut mamicuta ta ??? Ce bine ca nu cunosc oameni ca tine …nici acasa …nici la servici ! Bafta !
LikeLike
Îmi pare rău pt mama ta, k nu știi s-o apreciezi….sau a fost o haina care te-a abandonat și nu te-a învățat nimic…
LikeLike
Am plans cu lacrimi de recunostinta. Am crescut doi baieti singura si realitatea e muuult mai crunta decat pare. Pe cel mic l-am crescut din prima zi ajutata de cel mare. Ne-am descurcat fara ca nimeni sa stie cat a fost de greu. Aveam prieteni tot cu doi copii care nu intelegeau nicicum prin ce minune reusesc sa fac si serviciu si joaca si iesiri cu copiii, in conditiile in care lor le era greu cu bona si ajutor de la parinti. Dar cred ca e valabil: nu iti dai seama cat esti de puternic pana nu esti nevoit sa fii. Privind in urma, imi e mai frica acum decat atunci…
LikeLike
Cred ca e important ca in momentele de maxima tensiune si de stres, sa stim ca nu suntem singurele care trec prin asta. Ca nu e nici pe departe adevarata impresia ca absolut toate celelalte mame, fac fata mai bine decat mine sau decat tine, sau decat ea. De frica asta de care vorbesti, nu cred ca scapa vreo mama vreodata.
LikeLike
Eu sunt una dintre mamicile norocoase pentru ca am avut mereu parintii aproape care sa ma ajute cu cel mic. Acum are 4 ani jumate, dar in primii 3 ani nu cred ca am dormit 8 luni adunate. Am avut momente de cadere, momente in care imi spuneam ca e vina mea ca baietelul nu doarme, momente in care imi doream sa plec departe sa ma relaxez. Dar acum suntem bine, dormim mai mult, am 4 ore doar pentru mine, cand cel mic e la gradi, am renuntat la serviciu si lucrez de acasa. Le admir pe toate acele mame, care pot sa le faca pe toate singure, dar eu nu pot.
LikeLike
Si zici ca pana la trei ani a dormit agitat? Ca ma trece asa un fior la gandul ca Iris are planuri cel putin asemanatoare :))
LikeLike
In sfarsit un articol care merita citit ! Am ajuns la 34 de ani, un copil de 3 ani si jumatate si unul de aproape 6 luni, sa ma iau de par ! Literalmente ! Daca nu am mai dormit de cand am ramas insarcinata prima data, acum nici atat ! Sotul lucreaza, Slava Domnului, ca cineva trebuie si sa lucreze si sa ramana limpede la minte, iar eu sunt 24/24 7/7 cu 2 copii singura ! Situatia nu e chiar asa de tragica ( trebuie sa recunosc ca sunt mai organizata decat cu un singur copil !) si incerc sa nu fac mare caz, dar asta nu inseamna ca e usor sau simplu ! Ca o incurajare pot spune ca aceasta situatie nu va dura la nesfarsit, si incerc sa am rabdare, si sa dau totul copiilor, pentru ca aceasta perioada va trece si vor veni alte vremuri mai bune !
LikeLike
In ce fel ai spune ca esti mai organizata acum, la al doilea? Si de ce, pentru ca deja ai experienta primului copil si stii exact ce sa faci?
P.S. Preferi flori in ghiveci sau adunate in buchet? :p
LikeLike