Fără excepţie, ea dă trezirea. Din pătuţ, se apleacă peste mine şi strigă “mama, mama, mama”. Când deschid şi eu ochii, deja râde cu mutriţa odihnită şi eu iar mă minunez cum soarta m-a fericit să văd chipul ăsta vesel în fiecare dimineaţă. Indiferent că afară e frig sau cald, plouă sau e soare, că eu sunt mai obosită decât atunci când m-am culcat, graţie ei, în dormitorul nostru dimineaţa începe cu veselie.

Se bucură că mă vede, că o iau în braţe, că o pup până protestează, se bucură de fiecare zi nouă cu inocenţa de care doar un copil e capabil.
Mergem în living şi eliberez copila care o ia la fugă dezlânat spre jucării. Îşi găseşte păpuşa, care e preferată ei de aproape un an, şi-i spune suav “papuşa, pupa” şi-o ţocăie pe obraji, frunte şi gura de plastic. Îi apasă butonul şi păpuşa începe să vorbească şi să dea din cap într-un mod care pe mine mă bagă mereu în sperieţi. Mi-o aduce şi–mi ordonă “pupa”, aşa că–mi înfrâng teama de păpuşa mişcătoare şi o pup.

Găseşte cutia cu “uego” (lego) şi bineînţeles că o împrăştie pe jos, fără nicio intenţie să se joace mai apoi cu ea. Fuge sprinten printre piese şi ajunge la uşă, unde îl strigă zece minute încheiate pe Ozzy “Oşu, Oşu, Oşu, Oşu” . Câinele, de pe partea cealaltă a uşii, stă tolănit la soare. Ridică leneş capul, se uită la ea doar o clipă şi apoi îşi vede imperturbabil mai departe de somn.

Iris se uită la mine şi uşor iritată, insistă smiorcăit “Oşu, Oşu”. Ca să evit prima partida de plâns a zilei, îi distrag atenţia, o iau pe sus, o aşez în scaun şi-o întreb ce vrea să mănânce. “Ou” răspunde hotărâtă.

În timp ce îi pregătesc omleta, micul caporal îmi comandă iar: “chintă”. Toc ceapă verde şi ciuperci în timp ce cânt, Iris bate din palme. “Daseaza mama”, se răzgândeşte ea.
Mă conformez şi ţopăi în paşi de dans spre frigider. “Chintă, daseaza mama”
Nici măcar nu mi-am băut cafeaua, am părul vâlvoi şi ochii umflaţi, sunt în pantaloni de pijamale şi dansez în timp ce cant şi amestec omleta în tigaie. Iris ţipă şi mă încurajează lăudându–mă “bavo mama”.

Îşi înfulecă omleta lacomă. Profit de cele cinci minute de linişte şi–mi prepar repede o cafea. Închid ochii ca-n reclame şi îi inspir aroma.
Deschid ochii imediat. Iris s-a ridicat deja uşurel în picioare pe scaun şi are un rânjet imens pe chip. Dintr-un salt sunt lângă ea. Protestează, ştie că n-are voie singură în vârful scaunului.

Calcă peste piesele de lego şi cade. Vine fuga la mine miorlăind “au, buf, pupa mama”. Pupăm până tocim locul, nu mai doare, Iris e iar zâmbăreaţă.
Mă priveşte cu coada ochiului şi într-o secundă e în picioare pe canapea, unde sare tot mai sus, ca apoi să se arunce în fund. Îmi doresc să o opresc, mi-e teamă să nu cadă, însă râde în hohote, aşa că mă aşez lângă ea şi o las să ţopăie în voie. Mă provoacă s-o gâdil. Se zbate şi râde, ţipă şi chiuie când o smotocesc. În avântul pe care şi-l ia, îmi şterge un cot direct în bărbie. Îmi aud dinţii clănţănind şi pot jura că am văzut steluţe. Verzi şi galbene.

“Banana” cere copila. Muşcă bucăţi mari, fără să asculte de mamă–sa care o îndeamnă să mănânce mai uşurel. Scoate cu mâna din gură o pastă nu tocmai apetisantă, o întinde pe covor şi–şi şterge palma de tricoul meu. Nu mai vrea banană. Acum vrea “măn” (măr). Dar nu e pentru ea, urmează să aflu, copila încearcă să îndoape păpuşă. Se supără că acesteia nu-i e foame pesemne dacă nu deschide gura, o trânteşte de podea şi plânge. O iau în braţe să o consolez.
Calc în ceva umed, ridic piciorul şi descopăr că acum banana e pe talpa mea.
Mă uit la ceas şi socotesc cu neruşinare în gând cât mai e până la somnul de prânz.

Întind mâna către ceaşca rece cu cafea din care încă n-am gustat. Iris apare din hol cu cizmele lui M, pe care abia le târâie.
Zâmbesc,las ceaşca din mâna, mă aşez lângă ea şi o ajut să le încalţe. O să–mi beau cafeaua mai târziu 🙂
Dimineţile voastre cum arată?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook