N-a fost niciodată un copil mâncăcios, însă nici nu face parte din categoria acelora care refuză mâncarea în mod constant. Până de curând.

Ştiţi pozele alea haioase, cu veveriţe care au fălcile umflate de alunele pe care le ţin în gură? Eh, de vreo două săptămâni aşa face şi Iris la ora mesei. Uneori ca o veveriţă, alteori ca un hamster, stă spre disperarea subsemnatei, cu mâncarea în gură, fără să o mestece, înghită, sau fie, măcar să o scuipe. Cu diferenţa că ea nu-i chiar aşa aşa haioasă ca veveriţele alea.

De două săptămâni refuză să mănânce legumele, sub orice formă îi sunt prezentate şi servite. După caz, se serveşte singură cu păstăi de fasole verde, de exemplu, le bagă în gură, exclamă “mmm, bine” (adică pfuoai ce bune-s), se strâmbă de parcă le-ar gusta pentru prima dată şi gata, nu mai deschide gura. Apoi stă aşa, cu buzele uşor ţuguiate şi mâncarea în gură, minute în şir.

Nu deschide gura nici dacă-i vorbesc, nici dacă îi propun alte variante de mâncare. Se uită de sus la ele, le apasă cu degetele, uneori chiar ia în palmă mâncarea şi o storcoşeşte bine de tot, ca apoi să–şi scuture mâinile de-a dreptul dezgustată. Cum unde-şi scutură mânile? Pe jos, pe frigider, pe fereastră, în păr, you name it, avem mâncare peste tot, mai puţin în burtică!

Atunci când refuză categoric să mănânce, o cobor din scaun şi o las să zburde, spunându–mi că gata, nu mă mai rog de ea, dacă nu vrea, asta e, ştie ea mai bine. Rezist vreo jumate de oră de obicei, după care încep să mă îngrijorez: păi cum s-o las aşa fără să mănânce, n-a mai mâncat copila de x ore, ce nutrienţi asimilează ea, aoleu dacă scade în greutate că n-a mai mâncat de zile întregi aşa cum ar trebui, şi dacă pică drobul de sare, şi dacă..

De obicei mă dau peste cap să am pregătite vreo două, trei feluri, ca să aibă de unde alege în caz că refuză ceva, dar duduia mă priveşte critic pe sub sprâncene şi–mi cere răspicat: “cane“. Adică vrea carne. Pe care n-o refuză niciodată, nici măcar atunci când e bolnavă. Şi-o îndeasă în gură cu ambele mâini, îşi linge vârfurile degetelor de toate firmiturile adunate şi apoi cere iar: “cane, cane“. Fata lu’ ta–su, M ar mânca şi el carne la fiecare masă plus gustări, dacă l-aş lăsa.

Aşa că pe ideea asta, că îi seamănă lui la gusturi, am început să mă gândesc ce legume îi plac lui M. Drept să vă spun, nu-s prea multe, însă ştiu sigur că nu dau niciodată greş cu ciupercile. Aşa că i-am făcut supă cremă.
Am aşteptat cu emoţie să se trezească, pregătită psihic să asist la filmul “Hamster II, răzbunarea“, însă Iris a halit toată supa din castron. Şi a mai cerut o porţie.

Cine a trecut prin faza asta cu refuzul mâncării, ştie că nu glumesc când spun că mi-au dat lacrimile de uşurare că a mâncat.

Azi însă e altă zi, avem altă supă, şi încă vreo două alte feluri pregătite, aştept să se trezească. Ţineţi–mi pumnii,

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Sursa foto: babyparenting.about.com