Când am primit invitaţia, m-am bucurat din mai multe motive. În primul rând, era aniversarea unei fetiţe speciale pentru familia noastră (copila mea îi strigă numele cam de treizeci de ori pe zi, în fiecare zi), apoi pentru că Iris urma să fie înconjurată de copii mulţi, printre care şi unii pe care îi cunoaşte. Adică bucurie multă pentru ea.
Dar astea n-au fost singurele motive.

M-am bucurat că merg şi eu la petrecere. Şi ce dacă era în cinstea unei persoane ce împlinea cinci ani şi locul urma să fie plin cu copii mai mari sau mai mici.
Însă copiii vin şi ei la pachet cu părinţi. Adică adulţi cu care poţi vorbi. Chiar dacă între timp alergi după propriul plod şi-l fereşti de ăia mai mari care aleargă ca bezmeticii. Chiar dacă tot despre copii ajungi să vorbeşti cu ceilalţi părinţi, tot că porţi o conversaţie se numeşte.
Ceea ce ar fi fost egal cu un revelion pentru viaţa mea socială inexistentă.

Până am agăţat hainele în cuier, Iris a zbughit-o în încăperea în care avea loc petrecerea. Sărbătorita i-a ieşit în întâmpinare, urmată de o gaşcă de copii care alergau spre ea ţipând. Până am ajuns lângă copilă, plângea de se scutura cămaşa pe ea, uitându-se agitată în jur după mine.
Era foarte speriată şi cu greu am reuşit să o liniştesc, însă chiar şi aşa, tot mă strângea şi cu braţele şi cu genunchii, de teamăsă nu o las jos.
Nici toboganul, nici bilele colorate, maşinuţele, păpuşile sau cărţile n-au mai prezentat interes pentru ea. Era agăţată de mine ca un mic Mowgli.

Copiii se jucau, alergau şi ţipau în continuare, iar ea rămăsese uimită şi speriată de tot ce se întâmpla. Starea ei de spirit alterna între plâns şi agitaţie, iar eu începeam să iau în calcul abandonul petrecerii.

Când au mâncat cei mici, Iris s-a liniştit. Gurile pline nu le mai permiteau copiilor să ţipe, aşa că ăsta a fost momentul copilei să atingă podeaua cu picioarele şi să se destindă.
Am răsuflat uşurată că nu mai plânge şi că începuse să pară interesată de farfuriile colorate de pe masă şi de jucăriile din încăpere.

Însă finalul mesei a mobilizat iarăşi copiii, Iris s-a refugiat iar în braţele mele, iar la următoarea criză de plâns am hotărât că e mai înţelept să ne retragem.

Acasă a fost nemaivăzut de cuminte, s-a ţinut după mine mai tare decât de obicei şi s-a aşezat din proprie iniţiativă în braţele lui M, unde a stat liniştită toată seara (de asemenea nemaivăzut). A adormit în zece minute şi a căzut într-un somn profund, aproape toată noaptea (să mai spun.. nemaivăzut?).

Cât despre mine, singurele conversaţii cu alţi adulţi s-au limitat la:
“Vai sărăcuţa ce plânge, s-a speriat?”

Poate că va fi o adolescentă tocilară şi n-o să fie petrecăreaţă, M e foarte mulţumit cu perspectiva asta. Sau poate că trebuie să mai crească până să participe la o altă petrecere.

P.S. La mulţi ani, Anda! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: the2weekwait.blogspot.com