Când creşti un copil fără bonă sau bunici

56cdaee02e5d0951651c41ff68027fd0

Cred am mai spus la un moment dat părinţii mei ne-au ajutat în primele cinci săptămâni cu Iris. Am ţinut neapărat mama fie cu mine în cel mai important moment al vieţii mele.

Chiar dacă eu m-am ocupat de Iris din ziua întâi, o ştiu pe mama acolo lângă noi a fost ca un balsam pentru depresia mea post natală, încurajările ei fac lucrurile bine m-au ajutat am încredere o descurc. A fost un real ajutor ca pentru scurtă vreme nu fiu nevoită gătesc, spăl şi întind haine, fac cumpărături şi curăţenie. Mama şi-a asumat toate astea cât a stat cu noi.

Când au plecat acasă, la 500 km distanţă, am plâns ca un copil mic părăsit de mamă. Încă simţeam vulnerabilă şi neajutorată (deşi chiar neajutorată nu eram), hormonii încă dansau hora mare, alăptatul nu decurgea aşa natural cum îmi imaginasem şi învinovăţeam din cauza asta.
Iris refuza fie lăsată din braţe, nu dormea decât 30 minute pe ceas, M lucra până seara, iar eu nu înţelegeam cum ar trebui îngrijesc un copil şi în acelaşi timp ocup şi de celelalte.

În unele zile mâncam doar ouă fierte şi iaurt, în zilele bune reuşeam încropesc ceva rapid şi necomplicat, doar cu Iris în braţe. M mânca ce apuca, rufele le întindeam noaptea şi trezeam la fiecare jumătate de oră pentru Iris avea somnul agitat, ca orice bebeluş.
Ca n-o lungesc, spun ia cu frisoane când îmi amintesc de primele cinci, şase luni.

Lucrurile s-au mai aşezat pe măsură ce copila a crescut, desigur au urmat dinţii şi nopţile tot agitate au rămas, însă a devenit ceva mai uşor. Găteam mai des, implicit mâncam mai bine, ceea ce era o binecuvântare. Cred lipsa hranei calde a fost un minus major pentru mine, în perioada în care Iris a fost bobocel.
Ştiu sigur sunt mame care poate au mai mulţi copii, poate toţi mici, poate n-au nici soţ şi tot se descurcă cu toate. Nu ştiu cum reuşesc, eu însă le- ridica monumente. Şi statui. Şi le- aduce flori şi căpşuni în fiecare zi.

Iris are în curând un an şi şapte luni. Prin multe am trecut déjà şi multe am învăţat de la ea. M-a pus faţă în faţă cu limitele mele, m-a ajutat mi le depăşesc, mi-a pus o oglindă mare în faţă şi mi-a dezvăluit mie însămi, ce sunt eu cu adevărat. Şi ce pot. Nu pot lăuda întotdeauna mi-a plăcut ce am văzut în oglindă. Dar n- fi aflat toate astea acum despre mine dacă fi avut ajutor.

Chiar şi aşa, uneori îmi doresc am pe cineva aproape. pot striga “ajutor” atunci când n-am dormit de câteva nopţi, dar totuşi e necesar lucrez, uneori cu ea în braţe sau cu pauze dese pentru dansat şi cântat, gătesc, strâng prin casă, fiu veselă pentru Iris şi ies în parc.
Uneori îmi doresc pot ieşi seara la pubul din oraş, după ce ea adoarme. pot pleca de acasă o zi întreagă doar cu M. pot pleca singură la plimbare. pot citi o carte. pot merge la cinema. Să pot merge la concertul Iron Maiden din iulie.

Sunt multe lucruri pe care nu le poţi face atunci când ai copil mic şi nu ai bonă sau bunici în preajmă. simt vinovată vreau fac lucruri şi fără Iris? Categoric nu. Nicio mama n-ar trebui se simtă vinovată are nevoie de o pauză. Pauzele ajută mama se relaxeze, fie pentru o secundă şi altceva decât mama cuiva, şi amintească şi de ea.
Preţuiţi ajutorul pe care îl aveţi, fie vine de la bunici sau rude, fie plătiţi o bonă. Iar cei care cunoaşteţi o mama full time, una care se ocupă de copil şi casă 24/24, amintiţi şi de ea. Oferiţi-i o pauză, asigur va aprecia.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Mamelor care vreţi, dar nu puteţi mergeţi la Iron Maiden 🙂 , pentru voi:

Dimineaţa cu un copil de un an şi (aproape) şapte luni

DSC_0049

Fără excepţie, ea trezirea. Din pătuţ, se apleacă peste mine şi strigămama, mama, mama”. Când deschid şi eu ochii, deja râde cu mutriţa odihnită şi eu iar minunez cum soarta m-a fericit văd chipul ăsta vesel în fiecare dimineaţă. Indiferent afară e frig sau cald, plouă sau e soare, eu sunt mai obosită decât atunci când m-am culcat, graţie ei, în dormitorul nostru dimineaţa începe cu veselie.

Se bucură vede, o iau în braţe, o pup până protestează, se bucură de fiecare zi nouă cu inocenţa de care doar un copil e capabil.
Mergem în living şi eliberez copila care o ia la fugă dezlânat spre jucării. Îşi găseşte păpuşa, care e preferată ei de aproape un an, şi-i spune suav “papuşa, pupaşi-o ţocăie pe obraji, frunte şi gura de plastic. Îi apasă butonul şi păpuşa începe vorbească şi dea din cap într-un mod care pe mine bagă mereu în sperieţi. Mi-o aduce şimi ordonăpupa”, aşa mi înfrâng teama de păpuşa mişcătoare şi o pup.

Găseşte cutia cu “uego” (lego) şi bineînţeles o împrăştie pe jos, fără nicio intenţie se joace mai apoi cu ea. Fuge sprinten printre piese şi ajunge la uşă, unde îl strigă zece minute încheiate pe Ozzy “Oşu, Oşu, Oşu, Oşu” . Câinele, de pe partea cealaltă a uşii, stă tolănit la soare. Ridică leneş capul, se uită la ea doar o clipă şi apoi îşi vede imperturbabil mai departe de somn.

Iris se uită la mine şi uşor iritată, insistă smiorcăit “Oşu, Oşu”. Ca evit prima partida de plâns a zilei, îi distrag atenţia, o iau pe sus, o aşez în scaun şi-o întreb ce vrea mănânce. “Ou” răspunde hotărâtă.

În timp ce îi pregătesc omleta, micul caporal îmi comandă iar: “chintă”. Toc ceapă verde şi ciuperci în timp ce cânt, Iris bate din palme. “Daseaza mama”, se răzgândeşte ea.
conformez şi ţopăi în paşi de dans spre frigider. “Chintă, daseaza mama
Nici măcar nu mi-am băut cafeaua, am părul vâlvoi şi ochii umflaţi, sunt în pantaloni de pijamale şi dansez în timp ce cant şi amestec omleta în tigaie. Iris ţipă şi încurajează lăudându “bavo mama”.

Îşi înfulecă omleta lacomă. Profit de cele cinci minute de linişte şimi prepar repede o cafea. Închid ochii ca-n reclame şi îi inspir aroma.
Deschid ochii imediat. Iris s-a ridicat deja uşurel în picioare pe scaun şi are un rânjet imens pe chip. Dintr-un salt sunt lângă ea. Protestează, ştie n-are voie singură în vârful scaunului.

Calcă peste piesele de lego şi cade. Vine fuga la mine miorlăind “au, buf, pupa mama”. Pupăm până tocim locul, nu mai doare, Iris e iar zâmbăreaţă.
priveşte cu coada ochiului şi într-o secundă e în picioare pe canapea, unde sare tot mai sus, ca apoi se arunce în fund. Îmi doresc o opresc, mi-e teamă nu cadă, însă râde în hohote, aşa că aşez lângă ea şi o las ţopăie în voie. provoacă s-o gâdil. Se zbate şi râde, ţipă şi chiuie când o smotocesc. În avântul pe care şi-l ia, îmi şterge un cot direct în bărbie. Îmi aud dinţii clănţănind şi pot jura am văzut steluţe. Verzi şi galbene.

Banana” cere copila. Muşcă bucăţi mari, fără asculte de mamăsa care o îndeamnă mănânce mai uşurel. Scoate cu mâna din gură o pastă nu tocmai apetisantă, o întinde pe covor şişi şterge palma de tricoul meu. Nu mai vrea banană. Acum vrea “măn” (măr). Dar nu e pentru ea, urmează aflu, copila încearcă îndoape păpuşă. Se supără acesteia nu-i e foame pesemne dacă nu deschide gura, o trânteşte de podea şi plânge. O iau în braţe să o consolez.
Calc în ceva umed, ridic piciorul şi descopăr acum banana e pe talpa mea.
uit la ceas şi socotesc cu neruşinare în gând cât mai e până la somnul de prânz.

Întind mâna către ceaşca rece cu cafea din care încă n-am gustat. Iris apare din hol cu cizmele lui M, pe care abia le târâie.
Zâmbesc,las ceaşca din mâna, aşez lângă ea şi o ajut le încalţe. O mi beau cafeaua mai târziu 🙂
Dimineţile voastre cum arată?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Legumele sunt naşpa

78453815

N-a fost niciodată un copil mâncăcios, însă nici nu face parte din categoria acelora care refuză mâncarea în mod constant. Până de curând.

Ştiţi pozele alea haioase, cu veveriţe care au fălcile umflate de alunele pe care le ţin în gură? Eh, de vreo două săptămâni aşa face şi Iris la ora mesei. Uneori ca o veveriţă, alteori ca un hamster, stă spre disperarea subsemnatei, cu mâncarea în gură, fără o mestece, înghită, sau fie, măcar o scuipe. Cu diferenţa ea nu-i chiar aşa aşa haioasă ca veveriţele alea.

De două săptămâni refuză mănânce legumele, sub orice formă îi sunt prezentate şi servite. După caz, se serveşte singură cu păstăi de fasole verde, de exemplu, le bagă în gură, exclamă “mmm, bine” (adică pfuoai ce bune-s), se strâmbă de parcă le-ar gusta pentru prima dată şi gata, nu mai deschide gura. Apoi stă aşa, cu buzele uşor ţuguiate şi mâncarea în gură, minute în şir.

Nu deschide gura nici dacă-i vorbesc, nici dacă îi propun alte variante de mâncare. Se uită de sus la ele, le apasă cu degetele, uneori chiar ia în palmă mâncarea şi o storcoşeşte bine de tot, ca apoi şi scuture mâinile de-a dreptul dezgustată. Cum unde-şi scutură mânile? Pe jos, pe frigider, pe fereastră, în păr, you name it, avem mâncare peste tot, mai puţin în burtică!

Atunci când refuză categoric mănânce, o cobor din scaun şi o las zburde, spunândumi gata, nu mai rog de ea, dacă nu vrea, asta e, ştie ea mai bine. Rezist vreo jumate de oră de obicei, după care încep îngrijorez: păi cum s-o las aşa fără mănânce, n-a mai mâncat copila de x ore, ce nutrienţi asimilează ea, aoleu dacă scade în greutate n-a mai mâncat de zile întregi aşa cum ar trebui, şi dacă pică drobul de sare, şi dacă..

De obicei dau peste cap am pregătite vreo două, trei feluri, ca aibă de unde alege în caz refuză ceva, dar duduia priveşte critic pe sub sprâncene şimi cere răspicat: “cane“. Adică vrea carne. Pe care n-o refuză niciodată, nici măcar atunci când e bolnavă. Şi-o îndeasă în gură cu ambele mâini, îşi linge vârfurile degetelor de toate firmiturile adunate şi apoi cere iar: “cane, cane“. Fata lu’ tasu, M ar mânca şi el carne la fiecare masă plus gustări, dacă l- lăsa.

Aşa pe ideea asta, îi seamănă lui la gusturi, am început gândesc ce legume îi plac lui M. Drept vă spun, nu-s prea multe, însă ştiu sigur nu dau niciodată greş cu ciupercile. Aşa i-am făcut supă cremă.
Am aşteptat cu emoţie se trezească, pregătită psihic asist la filmul “Hamster II, răzbunarea“, însă Iris a halit toată supa din castron. Şi a mai cerut o porţie.

Cine a trecut prin faza asta cu refuzul mâncării, ştie nu glumesc când spun mi-au dat lacrimile de uşurare a mâncat.

Azi însă e altă zi, avem altă supă, şi încă vreo două alte feluri pregătite, aştept se trezească. Ţineţimi pumnii,

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Sursa foto: babyparenting.about.com

 

 

 

 

Domnişoara şi cucuiul

99250501_wide

Chiar dacă are stabilitate bună şi merge deja de câteva luni, eu încă nu m-am obişnuit cu căzăturile care se întâmplă zilnic. Majoritatea lasă cheful bun al piticei nealterat, altele însă, au urmări, unele dintre ele chiar colorate. În verde , albastru, galben şi violet.

De obicei, copila zburdă bucuroasă nevoie mare a venit tasu acasă, se gudură ca un căţeluş în faţa lui, îl ispiteşte cu capul lăsat într-o parte pe un umăr, zbătut suav din gene (deh, e fetiţă) şi se dă în spectacol ca -l impresioneze.

Asta presupune alergat dintr-un colţ în altul al camerei, tropăit, ţopăit, repetat cuvinte în direcţia lui M şi apoi încă puţin de dat din gene. Nu se uită niciodată pe unde merge (dacă-l ascultaţi pe M, o va spună seamănă cu mine), calcă înainte râzând dar cu privirea în spate, se împiedică de jucăriile pe care le împrăştie alandala şi cade. Se ridică şi continuă.

Aseară însă, în mijlocul show-ului dedicat lui M, a alunecat în timp ce alerga şi în cădere şi-a lovit fruntea de calorifer. De calorifer!!! Nu ştiu dacă aţi păţit-o cu ai voştri, însă sunetul produs de lovitură e terifiant. Buuuum! Mi s-au înmuiat genunchii într-o secundă. L-am auzit pe M făcând “oooooooo”, lung şi sugrumat, eu m-am ridicat şi dintr-un pas am fost lângă ea. Când am luat-o  în braţe deja urla,  iar pe frunte îi răsărise un cucui care avea o tentă verzuie- violet. Asemănător cu un Iris aş putea adăuga.

Am atins repede caloriferul asigur pe lângă cucui nu se pricopseşte şi cu o arsură, din fericire încă nu era decât călduţ.
A plâns tare, dar nu mult, s-a liniştit destul de repede, în cinci minute zburda iar ca un mânz nărăvaş.

Cucuiul însă lua dimensiuni apocaliptice în ochii mei, mi se părea creşte cu fiecare minut care trece. Fiecare căzătură mai serioasă scutură tare şi aduce în faţa posibilităţii vreodată, ar putea păţi ceva grav. Încerc cu toate puterile controlez şi  nu o ţin într-o bulă, s-o las înveţe singură cum cadă şi se ridice. Însă după o lovitură serioasă, două zile am palpitaţii, ţin după ea prin toată casa încercând previn una nouă.

Am ţinut-o sub observaţie, pentru orice semn ar putea fi mai mult decât un simplu cucui, apoi i-am controlat vânătaia de câteva ori în timpul nopţii (ştiu, ştiu, mama exagerată, huuooo).

Azi, găluşca aleargă fix la fel ca ieri seară, tot fără se uite pe unde calcă, înţelegând probabil mai bine decât mamăsa  şi căzăturile fac parte din copilărie şi nu-s un capăt de ţară.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: www.babycenter.com

Îmi place când plouă

rainy-days-300-x-200

Îmi plac zilele ploioase, aşa cum e şi cea de azi. Calendarul arată luna martie, însă dacă privesc pe fereastră, văd o zi rece, cu un vânt ce face copacii din faţa gardului mi adreseze plecăciuni, de parc-ar fi pe-o scenă.

Îmi plac dimineţile ca cea de azi, când răcoarea trezeşte şi îmi face pielea de găină pe braţe. Când ridic uşor din căldura patului, uit la bucăţica de copil din pătuţ şi pe chip mi se lărgeşte cel mai mare zâmbet. Încă doarme, cu braţele deasupra capului şi buzele ţuguiate ca pentru pupat.

Afară plouă cu stropi mici şi deşi, cerul e gri şi neprietenos iar strada plină de noroi.

Îmi plac după-amiezile când la noi în casă e cald, ploaia cântă cu sunete scurte pe acoperişul de tablă, covorul e plin de jucării iar copila se uită la animale sălbatice într-o carte, miroase a turtă dulce de la cuptor şi a căni aburinde cu cafea aromată.

Îmi plac zilele când ploaia ne ţine pe toţi strânşi înăuntru, unde e râset de copil şi ţipetele de bucurie se aud de dimineaţă până seara. S-o văd pe Iris cum îşi turteşte nasul de geam şi încearcă înţeleagă de ce cade apă din cer. Cum aleargă în braţele lui M şi îşi aşează capul pe umărul lui.
Îmi place ziua asta.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Sursa foto: www.kidsguide.org.uk

Fetiţa care a vrut să-mi ofere o pauză

kids-playing-hens-chicks_nl9dxs

Când am ajuns în parc, Iris s-a proptit în faţa unei fetiţe de vreo zece ani, ce stătea lângă un băieţel pe-o banca. După un flirt mic, zâmbind, s-a cerut în braţele ei şi până să pot reacţiona, copila mea era cocoţată sus cu fetiţa şi se pupau de parcă ar fi fost surori.

Eu iar am făcut ochi mari, mă surprinde copila asta a mea de câteva ori pe zi.

Am întrebat fetiţa dacă Iris nu e grea pentru ea, dacă nu cumva o incomodează şi ar vrea să o dau jos din braţele ei, însă ea era cel puţin la fel de încântată să socializeze cu pupăcioasă mea.
“Vai ce scumpă e. Şi uite ce mult râde.”

Iris îi atingea pe rând nasul, gura, fruntea, în timp ce i le numea şi apoi iar o mai pupa puţin. Nu părea că mai are chef să facă şi altceva, de parcă tot drumul până la parc nu strigase doar “gan, gan, gan” (tobogan).

Glumind, am spus:
“Uite, eu aş putea să merg la o cafea acum, nici n-ar observa că am plecat.”
Fetiţa, serioasă, îmi spune repede:
“Da, mergeţi liniştită dacă vreţi.”
Mă amuz de seriozitatea cu care îmi vorbeşte şi-i răspund:
“Eşti foarte drăguţă, dar să ştii că eu glumeam.”
La fel de serioasă, încercând să fie de-a dreptul convingătoare, fetiţa mă asigură:
“Chiar că puteţi merge dacă vreţi, doar e 8 martie, eu şi Alex o să avem grijă de ea, şi se uită la baieţel pentru aprobare.
Intru în joc şi-i răspund:
“Mulţumesc că eşti aşa grijulie şi vrei să-mi dai o pauză. Uite, dacă eşti aşa drăguţă şi tot te-ai oferit să fii babysitter, putem să ţi-o lăsăm şi pe Amalia?” Şi arăt către prietena lui Iris, pe care mama ei o împingea în leagăn la câţiva metri mai încolo.
“Da’ cum să nu, am eu grijă de amândouă, mergeţi liniştite la cafea”.

Iris a mai pupat-o puţin, a tras-o uşor de păr, i-a coborât din braţe şi dusă a fost. Fetiţa a tot strigat-o, dar Iris luase deja direcţia toboganului şi nimic altceva nu-i mai distragea atenţia. Pesemne că auzise ceva de cafea şi hotărâse că totuşi am băut destulă pentru o zi.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Sursa foto: www.sheknows.com

Sunt mamă şi vreau…

IMG_0420

Să fiu mai răbdătoare.
Să nu-mi mai fie teamă.
Să plâng atunci când îmi vine.
Să fiu mai calmă.
Să fiu mai puţin îngrijorată tot timpul.
Să nu mai am îndoieli că nu fac lucrurile bine.
Să nu mă mai învinovăţesc.
Să mă relaxez.
Să mă eliberez de lucrurile pe care nu le pot schimba.
Să mă iubesc mai mult.
Să nu-ţi transmit temerile mele.
Să vorbesc mai mult cu oamenii.
Să trăiesc fiecare zi în prezent, aici şi acum.
Să râd mai mult.
Să-ţi fiu exemplu bun.
Să-ţi pot fi alături atâta vreme cât vei avea nevoie de mine.
Să nu te mint niciodată.
Să nu te dezamăgesc.
Să te pot lăsa să pleci atunci când vei dori.

Când faci socoteala, cu plusurile şi minusurile mele, vreau să fii mulţumită că soarta pe mine m-a ales să-ţi fiu mamă şi nu pe alta. Aşa imperfectă, cu frici şi cu îndoieli, cu zile bune şi altele grele, să ştii mereu că tu-mi eşti în fiecare suflare, în fiecare mişcare şi gând.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Prima ei petrecere. Cu lacrimi.

sad-party-hat-baby

Când am primit invitaţia, m-am bucurat din mai multe motive. În primul rând, era aniversarea unei fetiţe speciale pentru familia noastră (copila mea îi strigă numele cam de treizeci de ori pe zi, în fiecare zi), apoi pentru că Iris urma să fie înconjurată de copii mulţi, printre care şi unii pe care îi cunoaşte. Adică bucurie multă pentru ea.
Dar astea n-au fost singurele motive.

M-am bucurat că merg şi eu la petrecere. Şi ce dacă era în cinstea unei persoane ce împlinea cinci ani şi locul urma să fie plin cu copii mai mari sau mai mici.
Însă copiii vin şi ei la pachet cu părinţi. Adică adulţi cu care poţi vorbi. Chiar dacă între timp alergi după propriul plod şi-l fereşti de ăia mai mari care aleargă ca bezmeticii. Chiar dacă tot despre copii ajungi să vorbeşti cu ceilalţi părinţi, tot că porţi o conversaţie se numeşte.
Ceea ce ar fi fost egal cu un revelion pentru viaţa mea socială inexistentă.

Până am agăţat hainele în cuier, Iris a zbughit-o în încăperea în care avea loc petrecerea. Sărbătorita i-a ieşit în întâmpinare, urmată de o gaşcă de copii care alergau spre ea ţipând. Până am ajuns lângă copilă, plângea de se scutura cămaşa pe ea, uitându-se agitată în jur după mine.
Era foarte speriată şi cu greu am reuşit să o liniştesc, însă chiar şi aşa, tot mă strângea şi cu braţele şi cu genunchii, de teamăsă nu o las jos.
Nici toboganul, nici bilele colorate, maşinuţele, păpuşile sau cărţile n-au mai prezentat interes pentru ea. Era agăţată de mine ca un mic Mowgli.

Copiii se jucau, alergau şi ţipau în continuare, iar ea rămăsese uimită şi speriată de tot ce se întâmpla. Starea ei de spirit alterna între plâns şi agitaţie, iar eu începeam să iau în calcul abandonul petrecerii.

Când au mâncat cei mici, Iris s-a liniştit. Gurile pline nu le mai permiteau copiilor să ţipe, aşa că ăsta a fost momentul copilei să atingă podeaua cu picioarele şi să se destindă.
Am răsuflat uşurată că nu mai plânge şi că începuse să pară interesată de farfuriile colorate de pe masă şi de jucăriile din încăpere.

Însă finalul mesei a mobilizat iarăşi copiii, Iris s-a refugiat iar în braţele mele, iar la următoarea criză de plâns am hotărât că e mai înţelept să ne retragem.

Acasă a fost nemaivăzut de cuminte, s-a ţinut după mine mai tare decât de obicei şi s-a aşezat din proprie iniţiativă în braţele lui M, unde a stat liniştită toată seara (de asemenea nemaivăzut). A adormit în zece minute şi a căzut într-un somn profund, aproape toată noaptea (să mai spun.. nemaivăzut?).

Cât despre mine, singurele conversaţii cu alţi adulţi s-au limitat la:
“Vai sărăcuţa ce plânge, s-a speriat?”

Poate că va fi o adolescentă tocilară şi n-o să fie petrecăreaţă, M e foarte mulţumit cu perspectiva asta. Sau poate că trebuie să mai crească până să participe la o altă petrecere.

P.S. La mulţi ani, Anda! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: the2weekwait.blogspot.com

Când copilul se trezeşte cu noaptea-n cap

iStock_49885466_wide

Unii oameni fac exerciţii de dimineaţă. Unii fizice, alţii de vorbire. Fiică-mea face parte din a doua categorie. Câteodată, se trezeşte odată cu cocoşii şi strigă câte un cucuuuuu prelung, pe care apoi îl repetă de câteva ori, să fie sigură că s-au trezit şi vecinii.

Recunosc, nu-s încântată deloc să mă trezesc cu noaptea în cap, să observ cu privirea mijită că afară abia se crapă de ziua, iar odorul are deja chef de joacă şi povestit. Îi aduc o grămăjoară de jucării în pătuţ, bea puţină apă, o pup cu foc şi mă bag la loc în pat.

În mod obişnuit, mai pot moţăi cel puţin încă un sfert de ceas în timp ce ea se joacă. Patul mi-e lipit de pătuţul ei, aşadar sunt fix lângă ea, e în siguranţă, pot să închid ochii liniştită, nu se poate caţără afară din el (încă).

Pun capul pe pernă, ochii mi se închid imediat.
“Mama, mama, mama, mama, mama, mama, mama”
Încet încet, înţeleg că nu visez. Mă uit la ceas să văd cât am dormit. Trei minute. Privesc în sus şi văd dinţi, ea e aplecată asupra mea şi râde cu toată gura, încântată acum că nu mai dorm.

“Mama mac mac, mac mac, mac mac, mac mac, mac mac”
Mă frec la ochii care mă ustură, îmi pare că trebuie să depun un efort prea mare ca să-i ţin deschişi.
“Mac, mac, mac, mac” insistă copila.
Îmi amintesc să o asigur că am auzit ce-a zis, altfel nu se opreşte şi repetă acelaşi cuvânt la nesfarşit.
“Mac, mac face raţa, Iris, ai dreptate”
De supărare că n-am fost atentă, Iris aruncă raţa de plastic pe podea. Se enervează imediat că n-o mai are în mâna şi acum ţipă cu braţul întins “Mac mac, mac mac, mac mac”.

Cobor din pat, mă târâi până la raţă, în timp ce odorul ţopăie des, o ridic şi i-o dau. Mă îndrept spre pat, când Iris aruncă raţa din nou. Bodogăn  în gând ceva despre nopţi nedormite şi cocoşi buni de tăiat şi băgat la cuptor, în timp ce ridic iar raţa.

Mă aşez în fund pe pat, cu coatele pe genunchi şi capul între mâini. Ochii mă ustură în continuare. Stau aşa nemişcată, poate se aşează şi îşi continuă joaca. Se face linişte. Simt cum îmi alunecă faţa printre palme şi deschid ochii, dar nu mă mişc.
“Afa, afa, afa, afa, afa, afa”
Răspund şoptit “Girafa e acolo pe perete, aşa e”.

Se aşează şi ia păpuşa în braţe. Număr în gând: unu, doi, trei, patru, cinci..
“Cucuşa, cucuşa, cucuşa, cucuşa, cucuşa”. Îmi întinde păpuşa.
“I-a căzut căciula?”
“Cucuşa, cucuşa”.
Aşez fesul păpuşii pe capul chel şi mă ridic. Mă clatin uşor, apoi mă întind până îmi trosnesc oasele, mi-e clar că n-o sa mai dorm.

“Mama chintă, chintă, chintă, chintă”
“Ce vrei să-ţi cânt puiule?”
“Chintă ahaha, ahaha, ahaha”

Şi uite aşa într-un dormitor cu girafe pe pereţi, într-un orăşel liniştit, cu noaptea-n cap, o mama cu ochii umflati, cântă Boroboaţă în timp ce copila îngână şi ea refrenul “ahaha, ahaha”

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: www.babycentre.co.uk