Nu-i o mare pupăcioasă. Adică “Iris, hai te rog dă-mi un pupic” e aproape de fiecare dată ignorat cu eleganţă. Ştie că e ceva ce ne dorim şi se bucură că are puterea să decidă dacă ne ştampilează sau nu, cu gura aia ca o căpşună. Aşa că râde ştrengăreşte şi fuge când aude de pupat.

Mai puţin când sunt copii în preajmă, pe care îi pupă voluntar, prea voluntar dacă e să mă întrebaţi pe mine. Când copilul pe care îl ia in vizor (mare sau mic, fetiţă sau băiat, Iris nu face discriminări) înţelege ce urmează sa i se  întâmple şi încearcă să fugă de ea, îl imobilizează după puterile ei, se ridică pe vârfuri, îl apucă şi-l trage de guler până ajunge cu buzele undeva pe faţa prichindelului, şi-l ţocăie cu satisfacţie, vociferând “muuaaaa”.

Pe mă-sa sau ta-su însă, pauză. Aşa că am dezvoltat o strategie.
“Iris, fugi şi dă-i un pupic lui tata”. Rapid, pe vârfuri, copila aleargă cu gura până la urechi în braţe la ta-su şi-l pupă direct pe gură, uitându-se fix în ochii lui.
“Iris, hai te rog, du-te şi pup-o pe mama puţin”. Cu zulufii blonzi săltând, găluşca mă dărâmă când mi se aruncă în braţe, îşi odihneşte mâinile pe după gâtul meu, mă pupă veselă şi râde în hohote.

Aşa că am făcut ochii cât cepele când la ultima vizită în parc, Iris a alergat către o mamă la întâmplare, i-a luat capul în mâini şi a pupat-o. Fără să o cunoască, fără că ea s-o fi strigat sau s-o fi băgat în seamă în vreun fel. Recunosc, m-am crispat de îndată. Cred că am zâmbit uşurel, scena era delicioasă desigur, însă eu rămăsesem surprinsă de copilul meu care în mod obişnuit nu reacţionează în felul ăsta cu alţi adulţi. Cu atât mai mult cu unul pe care nu-l cunoaşte.

În continuarea plimbării, Iris a agăţat două doamne pe-o alee din parc, pe care părea determinată să le urmărească. I-a întins chiar mâna uneia dintre ele, şi au pornit în sens opus. Şi-a întors privirea către mine, însa doar că să-mi facă cu mâna.
Şi scena asta era desigur drăgălaşă, doamnele râdeau încântate, Iris pleca în lume cu ele, iar eu rămăsesem pe alee, ca o viţică cu ochii umezi, uitându-mă cum se îndepărtează.

Cred că atunci m-a lovit. Drept în piept. Drept în moalele capului. Respiram greu pe măsură ce înţelegeam.

Copila mea creşte. Copila nu mai simte nevoia să fie doar cu mine, nu mai vrea să mă ţină doar pe mine de mâna, nu mai suspină dacă dispar din peisaj două minute, e o lume intreaga acolo care trebuie descoperită.

E ironic când mă gândesc. Cât de mult am aşteptat să nu mai stea lipită de mine în fiecare secundă, să nu mai vrea doar la mama. Şi cât de tare mă doare acum când se întâmplă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/