Copilă, unde te grăbeşti să creşti?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu-i o mare pupăcioasă. Adică “Iris, hai te rog dă-mi un pupic” e aproape de fiecare dată ignorat cu eleganţă. Ştie că e ceva ce ne dorim şi se bucură că are puterea să decidă dacă ne ştampilează sau nu, cu gura aia ca o căpşună. Aşa că râde ştrengăreşte şi fuge când aude de pupat.

Mai puţin când sunt copii în preajmă, pe care îi pupă voluntar, prea voluntar dacă e să mă întrebaţi pe mine. Când copilul pe care îl ia in vizor (mare sau mic, fetiţă sau băiat, Iris nu face discriminări) înţelege ce urmează sa i se  întâmple şi încearcă să fugă de ea, îl imobilizează după puterile ei, se ridică pe vârfuri, îl apucă şi-l trage de guler până ajunge cu buzele undeva pe faţa prichindelului, şi-l ţocăie cu satisfacţie, vociferând “muuaaaa”.

Pe mă-sa sau ta-su însă, pauză. Aşa că am dezvoltat o strategie.
“Iris, fugi şi dă-i un pupic lui tata”. Rapid, pe vârfuri, copila aleargă cu gura până la urechi în braţe la ta-su şi-l pupă direct pe gură, uitându-se fix în ochii lui.
“Iris, hai te rog, du-te şi pup-o pe mama puţin”. Cu zulufii blonzi săltând, găluşca mă dărâmă când mi se aruncă în braţe, îşi odihneşte mâinile pe după gâtul meu, mă pupă veselă şi râde în hohote.

Aşa că am făcut ochii cât cepele când la ultima vizită în parc, Iris a alergat către o mamă la întâmplare, i-a luat capul în mâini şi a pupat-o. Fără să o cunoască, fără că ea s-o fi strigat sau s-o fi băgat în seamă în vreun fel. Recunosc, m-am crispat de îndată. Cred că am zâmbit uşurel, scena era delicioasă desigur, însă eu rămăsesem surprinsă de copilul meu care în mod obişnuit nu reacţionează în felul ăsta cu alţi adulţi. Cu atât mai mult cu unul pe care nu-l cunoaşte.

În continuarea plimbării, Iris a agăţat două doamne pe-o alee din parc, pe care părea determinată să le urmărească. I-a întins chiar mâna uneia dintre ele, şi au pornit în sens opus. Şi-a întors privirea către mine, însa doar că să-mi facă cu mâna.
Şi scena asta era desigur drăgălaşă, doamnele râdeau încântate, Iris pleca în lume cu ele, iar eu rămăsesem pe alee, ca o viţică cu ochii umezi, uitându-mă cum se îndepărtează.

Cred că atunci m-a lovit. Drept în piept. Drept în moalele capului. Respiram greu pe măsură ce înţelegeam.

Copila mea creşte. Copila nu mai simte nevoia să fie doar cu mine, nu mai vrea să mă ţină doar pe mine de mâna, nu mai suspină dacă dispar din peisaj două minute, e o lume intreaga acolo care trebuie descoperită.

E ironic când mă gândesc. Cât de mult am aşteptat să nu mai stea lipită de mine în fiecare secundă, să nu mai vrea doar la mama. Şi cât de tare mă doare acum când se întâmplă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Şi ce dacă?

dog-bite-prevention

Câinii sunt animalele mele favorite. Pentru că îţi caută privirea şi ştiu dacă eşti fericit sau trist. Pentru iubirea necondiţionată pe care o oferă. Pentru că sunt capabili de entuziasm nelimitat. Pentru că te pot înveseli chiar dacă ai cea mai proastă zi.
În acelaşi timp, când ies la plimbare, câinii se transformă în cei mai mari duşmani ai mei.

V-am mai povestit că locuim într-un oraş mic. Nu atât de mic încât să ne cunoaştem cu toţii unii pe ceilalţi, însă suficient de mic încât destui locuitori să creadă că nu e necesar să se supună aceloraşi reguli, aplicate într-un oraş mai mare.
Aici, toată lumea are câine în curte. E foarte fain să ai câine, e adevărat, însă blănosul vine cu diverse cheltuieli şi responsabilităţi. Vaccinări, cip, deparazitări interne şi externe, dresaj. Şi timp. Da, un câine îţi cere şi el timp. Are nevoie să interacţioneze cu tine, să îţi simtă afecţiunea, trebuie să-l perii şi musai să-l plimbi. Să-ţi iei frumos lesa şi să-l scoţi la plimbare.

Aparent, în oraşul nostru, stăpânii câinilor nu sunt dispuşi să le ofere timp. Nu e mereu la îndemână să scoţi câinele la plimbare, e adevărat. Poate afară e frig, plouă, poate e soare şi prea cald, poate stăpânul pur şi simplu n-are chef. Dar stăpânul e inventiv şi îi pasă de animal. Doar n-o să lase puţină vreme rea, un soare prea arzător sau lipsa lui de chef, să stea în calea sănătăţii câinelui care trebuie scos, nu-i aşa?

Soluţia e la îndemna stăpânului în oraşul nostru, acesta deschide poarta, îi urează câinelui plimbare plăcută şi-l lasă să plece singur. Şi stăpânul din faţă, şi ăla din dreapta, şi ăla care stă la colţ, păi ce, el de ce nu şi-ar lasa câinele liber pe stradă, când toată lumea o face?

Şi ce dacă în septembrie 2013 un copil a murit mâncat de maidanezi în Bucureşti?

Şi ce dacă s-ar putea întâmpla din nou, de data asta chiar într-un orăşel ca ăsta al meu, unde
nu numai că avem foarte mulţi maidanezi pe străzi, dar mai contribuie şi stăpânii iresponsabili la formarea de haite în mijlocul drumului?

Şi ce dacă atunci când ies cu copilul meu de un an jumătate la plimbare, o iau pe străzi lăturalnice unde sunt liberi doar pechinezi (pentru că nu există nicio singură stradă fără măcar un câine liber, nici măcar una).

Şi ce dacă ies din casă doar dacă am cu mine dispozitivul ce emite ultrasunete?

Şi ce dacă uneori, un copil care vine de la şcoală, aşteaptă în mijlocul drumului până apare un adult care să-l treacă de câini?

Şi ce dacă cei mici nu se pot plimba cu bicicletele pe stradă?

Şi ce dacă nu-mi pot duce copilul în parc fără să-l păzesc de câinii comunitari flămânzi şi neprietenoşi?

Şi ce dacă l-am rugat pe bătrânul care locuieşte pe bulevard să-şi ţină câinii închişi, ca să nu mai sară la căruciorul în care e aşezată Iris? Şi ce dacă mi-a promis că-i ţine în curte, dar nu se ţine de cuvânt?

Şi ce dacă doamna de la primărie îmi spune că degeaba depun plângere când nici măcar nu-s câini comunitari, că nimeni nu va lua atitudine, doar dacă, poate, depunem plângere mai multe persoane?

Şi ce dacă sunt animalele mele favorite, când mie mi-e frică să ies din casă dacă s-a inserat?

Şi ce dacă?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/
Sursă foto: www.petful.com

Clătita (cucuşa) care salvează dimineaţa

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ieri dimineaţă s-a trezit cu faţa la cearceaf, fără niciun chef. Suzeta nu era pe placul ei aşa că a aruncat-o cât colo, ca imediat să ţipe cu mâinile întinse după ea, s-a supărat că păpuşă a rămas fără căciulă şi a plâns puţin, apoi încă un pic pentru că nu reuşea să îşi pună singură un totoş, dar nici nu accepta ajutorul meu.

Am încercat fără success să-i întru în voie, însă când am intrat cu ea în bucătărie şi am deschis frigiderul, întrebându-mă ce să-i pregătesc la micul dejun, mi-am dat seama că am la îndemână cea mai simplă soluţie. Pentru umplut burtica şi adus cheful bun.

La întrebarea “vrei să-ţi fac clătite?”, copilei i-a venit cheful imediat, smiorcăiala fiind înlocuită (aleluiaaaa) de strigăte nerăbdătoare “cucuşa, cucuşa, mama cucuşa”, ceea ce înseamnă că mama-să îi face clătite.
Nu dau niciodată, absolut nici-o –da-tă greş cu clătitele, oricât de mofturoasă ar fi copila, abia le aşteaptă, când sunt gata şi le îndeasă singură în gură şi declară satisfăcută “mmm, bună”.

Torn într-un castron lapte (la ochi, nu am măsură fixă), adaug o banană coaptă bine şi sfărâmată cu furculiţa, un ou, apoi făină integrală de ovăz sau grâu şi le amestec bine într-un aluat nu prea subţire. Uneori adaug fulgi de cocos sau/şi pudra de roşcove, sunt sigură că funcţionează diverse alte combinaţii.

Le coc pe ambele parţi într-o tigaie antiaderenta, sau adaug o fărâmă de unt înainte să torn clătitele.
Copila le haleşte simple, uneori cu un strop de miere, alteori cu gem făcut de bunica. Misiune îndeplinită, copila bine dispusă, mama-să liniştită, end of story.

Voi ce reţeta salvatoare aveţi la micul dejun?
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Mama, zbang!

giggling-girl

E aşezată în braţele mele, stăm faţă în faţă şi ne giugiulim de zor. Îi mozolesc urechea stânga până rade în hohote, pup nasul mic când mi-l întinde şi sforăi zgomotos pentru c-o amuză tare. O smotocesc aşa până oboseşte. Aşa cred, că a obosit.

Uite cum acum, se uită serioasă fix în ochii mei. Nici nu clipeşte. Mă priveşte adânc în ochi şi mie-mi vine să plâng de emotie. Simt că e unul din momentele alea profunde, pe care o să mi le amintesc vreme îndelungată.

Îi zâmbesc cald ,  în timp ce ea întinde mâna să mă atingă. Sub farmecul momentului, închid ochii. Şi bine fac. Mica panteră, îmi smulge cu o singură mişcare ochelarii şi-i zvârle cât poate de departe, chiuind victorioasă.
Apoi lasă capul pe spate şi cu mâinile pe burtă, râde. Arată ochelarii cu degetul şi iar rade. Aştepta demult momentul ăsta.

“Dosar de Mamă ” e şi pe Facebook

Credit foto: www.patooties.us

Noapte bună, copilă

cute-good-night-moon-stars-Favim.com-1085034

Întoarce capul către mine şi când mă vede, chipul i se luminează. Guriţa de răţuşcă ia formă unui zâmbet larg, ochii îi râd, toată drăgălăşenia de copil mic e pictată acum pe faţă ei frumoasă.

Zâmbetul i se lungeşte până îi răspund, cu zâmbete la rândul meu. Întinde mâna să mă atingă şi se destinde imediat ce o mângâi.

Ştiu că nu voi fi eu mereu persoana pentru care faţa ei se va lumina, ştiu că mâna mea nu va alunga tot ce ar putea-o răni vreodată. Dar azi, acum, sunt şi pot.

Noapte bună, copilă.

“Dosar de Mamă e şi pe Facebook”
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/
Credit foto: womenelite.com

Ozzy şi romantismul

10509711_754981617876283_4281464409834095807_n

Ne-am dorit mereu să meargă şi Ozzy la o întâlnire romantică, am şi aruncat un ochi în stânga şi dreapta după o muieruşcă neagră şi frumoasă că el, dar bietul dulău n-a avut noroc.

Aşa că azi dimineaţă, când m-a sunat un domn dresor să-l invite pe Ozzy în vizită la o duduie conformă cu descrierea de mai sus, am îmbrăcat repede copilu’, am repezit bărbatu’ care a urcat câinele în maşină, şi duşi am fost.

Primele ocheade şi le-au aruncat printr-un gard de sârmă, el fudul şi curios, ea uşor inaccesibilă şi scâncind în direcţia lui. Negri amândoi, cu blana strălucind, el masiv şi impunător, ea mai mică şi delicată, alsacian lângă alsacian, splendidă privelişte, m-aş fi uitat la ei toată ziua.

Băiat finuţ şi politicos, Ozzy a lăsat-o să-l tăvălească puţin când s-au găsit faţă în faţă, doar se afla la ea acasă, unde femeia trebuie lăsată să facă pe şefa. Şi-au arătat unul altuia danturile impecabile, apoi au revenit la sentimente mai bune şi s-au jucat puţin.

Amândoi s-au aflat la prima întâlnire, aşa că în afară de instincte, n-au avut niciun fel de experienţă anterioară care să-i ajute cu ce aveau de făcut. Aşa că au bâjbâit pe lângă subiect până când Ozzy a obosit iar ea a devenit irascibilă.

Am hotărât să încercăm din nou mâine şi de data asta s-o aducem pe Erika (aşa o cheamă pe domnişoară) pe teritoriul lui Ozzy.
Sunt soacră mare, fiţi siguri că o să mă pregătesc pe îndelete, cu bucăţele de caşcaval drept recompensă şi cu un mângâiat energic pe după ureche, dacă m-o lăsa domnişoara.

Aşa că, strângem pumnii şi pumnişorii ca Ozzy să reuşească să fie romantic cu Erika, iar ea să facă pui sănătoşi.

Iris a început să-l strige pe Ozzy, îi spune “Oşu” şi-i da comezi “pas, pas” 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Aspiratorul, duşmanul copilei

Cleaning home - baby with vacuum cleaner

“Nenea” e cuvântul pe care îl foloseşte ca să definească zgomotul sau diferite obiecte care produc zgomot mai puternic. Dacă vecinu lgăureşte pereţii, e “nenea”, dacă prin faţa casei trece un tractor e “nenea”, dacă maşina de spălat e în funcţiune, hop-aşa, tot “nenea” e responsabil.

Asociază cuvântul cu zgomotul, pentru că mamă-sa i-a explicat atunci când vecinul s-a apucat de agăţat tablouri la ora 21 pe peretele comun, că e doar nenea din vecini, care face puţină gălăgie aşa târziu, pentru că el n-are copii şi nu ştie cât de tare se sperie unul mic. Aşa că, chiar şi la auzul unui ciocan, copilul concluzionează că e “nenea”.

Nu e o copilă fricoasă, e mai degrabă curioasă în mod firesc de tot ce o înconjoară şi de tot ce e nou. E nerăbdătoare să pună şi ea mâna, să bage în gură, să lingă şi să călărească tot ce-i în perimetrul ei. E în misiuni de descoperire tot timpul, se avântă în fugă pe canapea, încearcă fără succes să sară pe loc, se urcă cu ambele picioare pe o cutie de plastic ca să îşi ia avant de-acolo, apoi cade şi se ridică fără să plângă, îşi trage neîndemanatic o căciulă pe ochi şi apoi explorează camera până dă cu nasul de pereţi.

Curajul ei însă, se evaporă în faţa aspiratorului. E “nenea” suprem, care o bagă în sperieţi. Dacă e oprit, îl atinge cu un deget,mă priveşte şi repetă îngrijorată: “nenea, nenea”. Altădată îl studiază atentă, se ridică pe vârfuri şi de la distanţă aruncă ocheade în cutia care-l găzduieşte. Uneori merge uşurel până la cutie, aruncă acolo repezit o jucărie şi o ia la fugă strigând,evident, “nenea, nenea”.

Când scot aspiratorul, copila face ochii mari de tot. Tropăie pe loc şi începe să-şi frământe mâinile agitată. Nici o îmbrăţişare sau încercare de a o linişti nu funcţionează. Pe mutricică îi e afişată o îngrijorare care îmi topeşte orice dorinţa de a avea o casă aspirată, nu ştie dacă să rămână pe loc, să se pună la adăpost pe după mobilier sau să se ascundă în vreun colţ. Dacă îl pornesc , începe imediat să plângă. Plânge tare, strident, privirea i se mută repetat de la aparatul casnic la mine şi nu ştie incotro s-o apuce.

De cele mai multe ori renunţam să aspir sau o făceam cu ea în braţe. Am încercat să includ aspiratorul oprit în joacă noastră. Am aşezat păpuşa ei favorită pe el, l-am folosit pe post de maşină, am alergat în jurul lui şi am apăsat împreună pe butoane, acţiuni încheiate cu participarea ei. Totuşi, în clipa în care-l porneam, scena groazei se repeta.

Acum îl folosec doar când M iese cu ea la plimbare.
Nu o sperie un picamer sau sirena ambulanţei, maşina de spălat i se pare de-a dreptul haioasă când şuieră şi stoarce rufele, însă aspiratorul e duşmanul şi cred că “nenea” ăsta nu e unul cu care să se împrietenească prea curând.

Aşa că, dacă veniţi în vizită la noi, să nu vă întrebaţi de ce sunt scame peste tot.

Copiii voştri au “nenea” lor? Voi cum procedati?

“Dosar de Mamă e şi pe Facebook”
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Dragoste de bunic

635846254874724826317063541_grandparents-grandmother-grandfather-child-baby-infant-holding-hands-together-love-elderly-senior-citizens-old-age-814x518

Iris e un copil norocos, toţi bunicii îi sunt în viaţă, cu toţii o iubesc şi aşteaptă mereu nerăbdători următoarea întâlnire cu ea.
Ea însă n-a fost niciodată mare fan bunici. Nu-i vede în fiecare zi, nici măcar săptămânal, aşa că de fiecare dată când mergem în vizită, reacţionează de parcă i-ar vedea pentru prima dată. V-am povestit aici că n-am forţat-o niciodată să interacţioneze cu ei, cu riscul de a le leza lor sentimentele. I-am rugat mereu să-i respecte ritmul, convinşi că va decide singură când să-i bage înseamă pe îndelete.

În braţele bunicii a acceptat uneori să se lăfăie, însă pe bunic nu-l lăsa nici măcar să o atingă cu un deget. Fără motiv, fără să fi avut vreo experienţă neplăcută cu el, pur şi simplu refuza să interacţioneze şi plângea cu tunete şi fulgere atunci când el insista.

Ultima vizită însă a adus lacrimi de bucurie în ochii bunicului. Iris, a decis (aleluia!) că e timpul să fie prietenoasă şi că bunicul nu e un tip prea rău. Ne-am trezit că deodată îl pupă, prin geam e drept la început, chicotea şi se fandosea pe lângă el. Bunicului parcă nu-i venea să creadă, prea multă vreme aşteptase momentul ăsta.

La masă i-am pasat bunicului bucăţelele de carne ( Iris ar putea mânca un bou la micul dejun şi încă unul la cină, carnea e alimentul ei preferat ), iar el o îndemna să vină să mănânce. După ce Iris a venit cu gura deschisă, ca o rândunică, şi bunicul a reuşit să-i dea prima bucăţică, ne-am gândit că e bine să stăm pe lângă el să nu leşine. Bunicul râdea cu gura până la urechi, avea ochii în lacrimi şi ne întreba de zor “aţi văzut, a venit şi a mâncat din mâna mea, vai nu credeam că vreodată o să ne împrietenim, aţi văzut cum a mâncat din mâna mea?”

“Iris, hai la bunicu, uite bunicu are carne, haide, guriţa mare mare. Mulţumesc doamne, a venit copilu’ în sfârşit şi la mine, îmi era teamă că nu mă place şi nici n-o să mă placă vreodată. Hai la bunicu puiule, uite are cărniţă bunicu, bravo Iris.”
M-am bucurat tare că Iris a ales să se împrietenească cu el.

Bunicul e persoana care nu îşi ascunde emoţiile pozitive niciodată, probabil că nici nu poate, iar eu îi sunt recunoscătoare pentru asta.

Face parte din altă generaţie, când copiii erau pupaţi pe creştet doar în somn şi lăudaţi doar când nu erau de faţă.
Însă bunicul nostru dă frâu liber emoţiilor întotdeauna, le scoate acolo în văzul tuturor, ca să nu existe vreun dubiu că ne iubeşte, ne spune asta şi ne-o arată cu fiecare ocazie.

Lăcrimează când venim şi atunci când plecăm. Ne spune întotdeauna cât de importanţi suntem pentru el şi ne încurajează când avem nevoie. Ne face pacheţele, ne adună ouă şi zmeură, îşi munceşte mâinile tot anul cu gândul la copii şi la nepoate. Se bucură zgomotos când ne aude la capătul celălalt al firului. Vrea să ştie mereu dacă suntem bine, sănătoşi, dacă Iris e veselă, dacă avem tot ce ne trebuie şi dacă trăim în înţelegere.

Merge tot mai greu bunicu, dar nu se plânge niciodată. Aşteaptă cuminte să venim când putem, să-şi scalde ochii la vederea nepoatei şi să-şi umple sufletul cu râsetele ei ca sunetele de clopoţei. Aşteaptă bunicu să vină copiii, să-i umple casa şi sufletul, să-i aşeze la masă şi să-i privească în tihna pe toţi, pe îndelete.

Să-i preţuieşti, copila mea, să-ţi iubeşti bunicii, Iris, căci tu eşti copilul copilului lor, tu stai dovadă pentru ei că toate au un rost, că bătrâneţea e frumoasă şi merită trăită.

“Dosar de Mama” este şi pe Facebook.

Credit foto: theodysseyonline.com

De ce nu i-am găurit urechile fiicei mele

PiercedEars

 

“Păi cum să nu-i faci găuri în urechi, doar e fetiţă. Nu te mai prosti atâta, iei cerceii cu tine în spital, îi fac acolo asistentele găuri, ţac pac, plânge puţin şi gata, aţi scăpat. Nu-i faci acum, dup-aia o să fie greu tare. O să o doară mai tare, o să plângă, o să-şi amintească, treaba ta…”

La noi e o practică foarte comună să se găurească urechile fetiţelor încă din maternitate sau la vârste foarte fragede. E o chestie ce ţine de tradiţie culturală, aşa se face, e aproape de neconceput ca o bebeluşă să nu poarte cercei, în ochii tuturor e confirmarea faptului că e o fiinţă de sex feminin. Se presupune din start că fetiţa va dori cercei şi acţionăm ca atare. Cred că la noi, cumva, imaginea fetiţei care nu poartă cercei, nu e completă.

Ele sunt adorabile, e adevărat. Cu moacele lor mici şi drăgălaşe, cerceii pot fi asortaţi cu ochii, pietricica aia strălucind în lobul urechii bebeluşei completează tabloul.

Nu sunt genul care să arunce cu bolovani şi să strige “huuuuooo, aţi chinuit copilu’, abuz, maltratare, puşcărie”, departe de mine gânduri de felul asta. În majoritatea cazurilor, procedura e simplă şi nu produce complicaţii, sănătatea copilului nu este afectată, aşadar nu cred că e cazul să exagerăm.

Totuşi, noi am hotărât ca Iris să nu poarte cercei. Nu deocamdată, cel puţin. Motivele nu-s deloc complicate:

Gândul că aş interveni cu “ajustări” de orice fel la corpul perfect al copilului meu, îmi dădea oarece fiori. Provocarea durerii fără să fie necesar, fără ca fetiţa să fie dispusă voluntar să o suporte pentru a-şi îndeplini o dorinţă.
Era frumoasă şi completă exact aşa cum venise ea lume, nu mi-am dorit nicio clipă să adaug ceva ca să o înfrumuseţez. Simţeam că cerceii vor fi un soi de distragere a atenţiei de la frumuseţea ei pură, inocentă.

Împodobirea lobilor urechilor nu i-ar fi adus nici un beneficiu copilului meu, singurii admiratori ai rezultatului am fi fost noi, adulţii. Iar asta îmi părea uşor egoist. Pentru că nu are cercei, Iris e admirată de mult ori ca fiind “ un băieţel frumos”, iar ăsta e un motiv de distracţie la noi acasă.

E corpul ei, nu vreau să decid eu în locul ei. Probabil că-şi va dori cercei la un moment dat şi când se va întâmpla asta, voi fi pregătită. O să o doară, de acord, însă în urma informaţiilor pe care le va avea referitor la ce presupune împodobirea urechilor, va decide singură dacă da sau ba.

Teamă de infecţie la un copil atât de mic.

Faptul că cerceii prezintă un pericol real în caz de înghiţire. Este puţin probabil să cadă din urechi, însă vai, cei mici sunt mai mult decât pricepuţi la asemenea boacăne.
Copilul se poate sufoca, esofagul poate fi rănit, pot apărea chiar şi leziuni interne.

De asemenea cred că în situaţia în care părinţii aleg să pună cercei bebeluşelor, ar trebui să nu aleagă cercei care atârnă. Există pericolul ca cea mică să tragă de ei din greşeală , să-şi rănească serios sau chiar să rupă lobul urechii. De asemenea cerceii se pot încurca în haine când îmbrăcăm/ dezbrăcăm copilul.

Ştiu că pentru cei mai mulţi părinţi e un eveniment important, o experienţă frumoasă şi pozitivă, însă noi am decis să aşteptăm.

La rândul meu, părinţii mi-au găurit urechile când eram suficient de mare încât să-mi amintesc. Ţin minte policlinica unde s-a întâmplat şi îmi amintesc şi că a durut. Însă evenimentul nu mi-a lăsat nici o trauma, doar bucuria faptului că aveam cercei, pentru mine e şi acum o amintire frumoasă.
Voi cum aţi procedat?

“Dosar de Mama” este şi pe Facebook.
Credit foto: www.todaysparent.com

Friends forever?

fff

Când eşti copil, e simplu. Te împrieteneşti cu cineva la fiecare cinci minute. Pentru că are o rochiţă frumoasă, pentru că ţi-a întins un covrig, pentru că v-aţi dat în balasoar împreună sau pentru că aţi împărţit lopăţica de nisip, hai să fiţi prieteni.

Când mai creşti declari înflăcărat că ai “cel mai bun prieten” , unul mai bun decât oricare altul, care e cumva prin definiţie obligat să participe trup şi suflet la tot ce ţi se întâmplă, să-l doară şi pe el degetul când tu ţi-l înţepi cu acul, să nu meargă să cumpere pâine fără tine, să te aline când în vârful patului hohoteşti după vreun netrebnic, să nu-i placă nici lui de x sau y dacă tu aşa vrei.

Unele din relaţiile astea dospesc frumos şi cresc, se transformă în mai mult şi rezistă intemperiilor. Oamenii împart vulnerabilităţi, uneori se ceartă ca chiorii şi se împacă la fel ca îndrăgostiţii.

Adevărul este totuşi că oamenii se schimbă. Toţi oamenii, inevitabil. Fiecare ajunge să fie trecut de viaţă prin diverse situaţii,transformările survin pe negândite, afinităţile pe care le aveai în comun cu “cel mai bun prieten” se risipesc, vibraţia aia bună dintre voi dispare şi nodul se desface. Neplăcut, trist, dar foarte proababil să se întâmple.

E teribil de greu să recunoşti că prietenia ce va lega nu mai există. Şi te simţi vinovat că totuşi altfel trebuiau să se petreacă lucrurile, altfel v-aţi promis că veţi fi.
Rămâi să contempli ce-a fost, te uiţi atent în viitor şi e posibil să nu-ţi mai vezi “cel mai bun prieten” acolo. La o răscruce de drumuri, fără să plănuiţi, v-aţi rătăcit unul de altul.
Acum vă sunaţi de Crăciun şi la zile de naştere şi conversaţi despre cunoştinţe comune sau despre starea vremii.
Renunţi să mai resuscitezi ceva şi accepţi lucrurile aşa cum s-au aşezat. E ok, e probabil cel mai sănătos lucru de făcut.

Mai sunt şi prieteniile care rezistă. Mult şi bine. Între oameni care poate nu se văd ani de zile, care nu se aud nici măcar la telefon multă vreme. Şi totuşi între ei rămâne vibraţia aia bună. Oameni care se gândesc des unii la ceilalţi, oameni care n-au nevoie de confirmarea prieteniei celuilalt la fiecare cinci minute, ei ştiu că e acolo.

Cu oamenii ăştia poţi să reiei o conversaţie chiar dacă ultima dată când aţi vorbit a fost acum doi ani. Nu te menajează când o iei pe arătură, nu au grijă de orgoliul tău şi nu te dădăcesc dacă exagerezi. Acultă când trebuie şi caută soluţii împreună cu tine. Prietenii buni te trag în faţă sau îţi dau şuturi în fund ca să avansezi. Se bucură împreună cu tine, poate se îmbată în bucătăria ta şi adorm cu capul pe masă în timp ce tu le povesteşti ceva.

Sunt oamenii ăia pentru care te doare în piept atunci când pleacă. Te apasă că n-o să-i vezi şi că nu-i poţi lua pe după umeri mai des.
Nu poţi, e drept, dar îţi rămâne vibraţia.

Mi-e dor de voi!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/