Iris doarme în pătuţ, eu în patul lipit de el, dormim una la capul celeilalte. Cu două nopţi în urmă, după ce mi-am tolănit cu satisfacţie maximă corpul în pat, înainte să adorm, aşa întinsă cum eram, m-am uitat la copila mea care cu respiraţia egală şi liniştită, plutea în lumea viselor.
Îmi mai amintesc că în timpul nopţii, era lângă mine şi că-i şopteam cuvinte liniştitoare, iar dimineaţa ne-a găsit pe amândouă în patul meu, ea la perete, eu la margine. M-a trezit cu zâmbetul ei larg şi plin de dinţi mititei. Şi-abia atunci am înţeles că e cu mine. Că probabil la un moment dat în noapte, pentru că plângea, am luat-o lângă mine, aşa cum am făcut deja de multe ori. Dar nu îmi amintesc când am făcut asta, cum e posibil? Ştiu sigur că n-a escaladat singură pătuţul şi nu s-a strecurat singură în linişte lângă mine, la perete, aşadar înseamnă că eu am luat-o cu braţele mele, am liniştit-o cu vorbe dulci şi apoi am întins-o lângă mine.
Dar nu ţin minte nimic din toate astea şi nici n-am mai păţit vreodată aşa ceva. E oboseală sau sunt deja gesturi pe care le execut automat?
Voi aţi păţit aşa ceva vreodată?
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/
Dosar de Mamă 
O, da! Cred că-i si oboseală si vreun Alzheimer mămicesc. Eu mă trezesc noaptea speriată întrebându- mă daca i-am dat sa mănânce. Bine ca mă uit la ceas de fiecare data când mănâncă, asa ca, daca- l vad dormind linistit, mă calmez.
LikeLike
Inexplicabil pentru mine, acum nu ma mai trezesc de fiecare data cand clipeste sau isi misca degetul mic de la picior. Intr-o noapte, m-am trezit abia cand capul ei trecuse de marginea patului, urmand probabil sa-l urmeze si restul corpului :))
Cred ca se datoreaza faptului ca nu mai sunt atat de ingrijorata ca atunci cand eram la inceput.
LikeLike