Şi mamele vor la mama lor

Mom-and-Daughter-495x365

Azi mi s-a făcut dor de tine, mama. Am răcit, şi ca toţi copiii, atunci când mă doare, vreau la mama.

Mama, la tine acasă sunt doar copilul tău, chiar dacă de-acum îl am şi eu pe-al meu. Sunt iar mică şi cu griji mai puţine, tu eşti mama mea şi numai tu poţi face totul să fie iar bine, cât ai bate din palme. Să fiu cu tine şi tu să ai grijă de mine.

Uşor îngrijorată să-mi atingi fruntea şi să mă trimiţi în pat, iar eu să te ascult cuminte şi să-mi trag plapuma până la nas.

Să mă cerţi domol că nu m-am îmbrăcat suficient de gros şi că iar am ieşit în frig cu capul neacoperit. Apoi să-mi aduci ceai bun, aromat şi aburind într-o cană care să-mi încălzească mâinile.

Să-mi faci supă caldă de pui şi să mă-ndemni să mai iau o lingură, şi-apoi încă una, să insişti serioasă că-mi face bine, pentru că aşa ştii tu să îţi exprimi iubirea.

Noaptea să mă pândeşti grijulie prin uşa întredeschisă, crezând că nu te ştiu acolo. Să stau cu tine până când sunt întremată şi prind iar puteri, căci asta faci tu mama cu copiii tăi, le dai putere.

Să mă ridic sănătoasă şi apoi să plec mamă, să merg mai departe pe drumul meu. O să tuşesc şi altădată mama, o să strănut, capul  o să mă mai doară, iar eu tot la tine o să vreau.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Am născut, dar acasă am câine. Ce mă fac?

toddler-naps-with-puppy-theo-and-beau-2-16

Dacă îl auziţi vreodată pe M vorbind despre copiii lui, unul alb şi altul negru, nu va grăbiţi să îl bănuiţi de vreo aventură extraconjugală. Şi ăla negru e tot al amândurora, un lup alsacian, are 2 ani jumate, spre 40 de kilograme, urechile ascuţite, o blană deasă şi răspunde la numele Ozzy.

Ozzy a fost primul nostru “copil”, prima fiinţă pentru creşterea căreia am fost responsabili împreună. L-am aşteptat să vină într-o zi de septembrie, tocmai de la Budapesta.
Avea nouă săptămâni, ochi ageri şi veseli, se uita la noi curios, uşor speriat şi arăta ca o vulpiţă. Ne-am îndrăgostit iremediabil de el, cu un soi de dragoste pe care o porţi unui membru al familiei, şi l-am tratat întotdeauna ca atare. În schimb, el ne-a îmbunătăţit şi înveselit viaţa considerabil. Cine are câine, ştie despre ce vorbesc.
Aşa că atunci când am rămas însărcinată şi uneori eram întrebaţi ce aveam de gând să facem cu câinele după ce venea bebeluşul, rămâneam surprinşi că cineva şi-ar putea imagina că am renunţa vreodată la Ozzy.

Înainte să se nască ea, l-am dus în dormitorul lui Iris să-i miroasă pătuţul şi hainele care erau deja pregătite. L-am lăsat să adulmece şi să se familiarizeze cu scoica şi căruciorul, scaunul de masă şi toate celelalte obiecte noi din casă.
Apoi când am adus-o pe Iris acasă de la spital, l-am lăsat să o vadă într-un mediu controlat. A reacţionat bine, nu s-a agitat, a mirosit-o puţin şi asta a fost tot. Acum, când Iris are 1 an şi 4 luni, interacţionează cu ea, o pofteşte la joacă şi o pupă, însă nu petrec fiecare moment al zilei împreună, dat fiind faptul că Ozzy stă afară, unde toată curtea e a lui. Iris stă în cărucior sau se plimbă pe jos, Ozzy e liber în curte, uneori nu o bagă în seamă deloc, altădată ea nu mai scapă de el.

Vă întrebaţi dacă mi-am făcut vreodată griji că s-ar putea întâmpla vreo nenorocire? Desigur!

Însă, dacă ascultăm câinele şi învăţăm copilul de mic să îl trateze cu consideraţie şi respect, putem evita accidentele. Situaţiile în care câinele îl muşcă pe cel mic asta sunt, accidente. De cele mai multe ori copiii sunt cei care provoacă animalul fără bună ştiinţă. Câinele nu muşcă niciodată fără motiv, şi întotdeauna dă semne înainte să atace. Datoria noastră a adulţilor e să învăţăm să citim limbajul câinelui pentru a înţelege ce ne transmite şi să impunem anumite limite atât copilului cât şi patrupedului.

Copilul nu are voie să:

– deranjeze câinele când mănâncă, doarme sau stă retras în locul special amenajat pentru el.
– rămână singur cu câinele, fără să fie supravegheat îndeaproape de un adult.
– tragă câinele de urechi, de coadă sau să îl lovească.
– călărească patrupedul
– îl încolţească
– îl îmbrăţişeze (contrar credinţei generale, câinilor nu le place acest gen de apropiere)

Desigur că vrem ca noi şi câinele să coexistăm în armonie, însă hai să nu avem aşteptări exagerate şi să ne imaginăm că un câine trebuie să se comporte ideal ca Lassie, sau că ar putea să se transforme în Cujo. Aşadar ar trebui să ne cunoaştem bine patrupedul şi să încercăm să înţelegem cât mai corect ce vrea să ne transmită. Câinele poate transmite multe semnale că nu e confortabil cu o anumită situaţie:

– cască atunci când nu-i este somn
– îşi linge botul fără să fie mâncare în preajma lui
– îşi muşcă labele sau o altă parte a corpului
– se scutură ca după baie fără să fie ud
– are coada între picioare
– urechile uşor pleoştite în părţi (pentru câinii care în mod normal au urechi drepte, ascuţite)
– se ridică şi pleacă în alt loc
– îşi întoarce capul de la o persoană/ situaţie
– se retrage în timp ce latră
– mârâie
– îşi expune dantura

Atunci când câinele acţionează astfel, e important să privim atenţi contextul în care acesta se află, să vedem ce anume îl deranjează. Poate copilul a încercat să îl îmbrăţişeze sau i-a invadat spaţiul. De îndată ce bănuim că animalul ne avertizează că nu se simte în siguranţă sau e speriat, trebuie să acţionăm în consecinţă. Nu amânăm niciodată şi nu ne culcăm pe-o ureche zicandu-ne că iubeşte copilul şi nu i-ar face rău. Indepartam imediat câinele din situaţia respectivă sau oprim copilul dacă se impune.

Câinele nu vrea să facă rău, el ne “spune” de câteva ori că ce i se întâmplă nu e în regulă, sperând că o să eliminăm situaţiile care îi produc discomfort. Dacă nu îl înţelegem şi nu oprim copilul să îl necăjească (deşi el crede că doar se joacă), este foarte posibil să muşte. Nimeni nu vrea să se întâmple o asemenea nenorocire!

Aşa că atunci când hotărâm să avem un copil, având deja un câine, e important să înţelegem că noi suntem responsabili pentru siguranţă amândurora.
De asemenea e important că blănosul să fie plimbat în fiecare zi, vaccinat şi deparazitat atât intern cât şi extern conform programului impus de veterinar.

Beneficiile pe care un câine sau alt animal de companie le are asupra dezvoltării copilului sunt multiple:

– stil de viaţă mai activ
– o prietenie specială
– învaţă responsabilitate ( pe termen lung )
– se îmbolnăveşte mai rar
– risc mai scăzut de alergii
– iubire necondiţionată
– copil mai empatic

Aşa că hai să nu ne mai speriem de faptul că vine ăla micu’ şi aoleu, o să-l mănânce căţelul. Stă în puterea noastră să supraveghem şi să educăm, hai s-o facem responsabil!
Hai să ne păstrăm promisiunea pe care o facem câinelui atunci când ajunge prima dată în casă noastră: “te voi iubi mereu şi nu te voi părăsi niciodată”.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto:shockied.com

Hai să ne jucăm!

20151104_123343.jpg

M-am jucat cu ea toată ziua. De dimineaţă şi până seara, cu pauză doar pentru somnul ei de după-amiază. N-am făcut nimic altceva, n-am lucrat, n-am gătit, citit, spălat sau dereticat prin casă, văzut vreun film, nici afară n-am putut ieşi din cauza ploii. Aşa că ne-am jucat o zi întreagă.

Ne-am alergat, am mers în patru labe, am construit clădiri din cuburi (eu am construit, ea le-a trântit la pământ), am făcut puzzle din lemn (eu am încercat să-l fac, ea fura câte o piesă două şi fugea cu ele chicotind, sperând că o urmăresc).

Am citit toate cărţile pe care le are, i-am citit şi oferta de la Lidl cât a stat pe oliţă (aparent funcţionează), am ascultat cântecele şi le-am cântat şi noi în gura mare, ea a călărit căluţul de cauciuc în timp ce eu îl îndemnam “diii, diiii”.

Am aruncat-o cât de sus am putut şi până m-au durut mainle, pentru că îi place şi râde în hohote.

Am “gătit” cu ea la bucătăria de plastic, şi ca un adevărat pirat mi-a pus cuţitul (de jucărie, don’t freak out) la gât, apoi a încercat să mă hrănească cu o spatulă.

I-am făcut teatru de păpuşi în timp ce aplauda zgomotos şi tropăia de încântare.

Din timp în timp, alerga în braţele mele, îşi lăsa capul pe pieptul sau umărul meu şi rămânea acolo. Doar puţin, însă suficient cât să o respir, să o lipesc de mine şi s-o ţin acolo nemişcată. Puţin. Dar atât de mult, atât de bine, atât de perfect.

Acum ea doarme, iar eu sunt destul de obosită. Însă hei, sunt şi fercită! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

E mai uşor înainte să împlinească un an sau după?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Se dă un copil cu vârsta mai mică de un an. Un bebeluş simpatic care stă acolo unde îl aşează/ întinde mamă-sa. Stă pentru că n-are de ales, nu ştie să se ridice, nu se poate deplasa singur însă urmăreşte tot ce se întâmplă în jur. Gângureşte, zâmbeşte, vrea în braţe tot timpul, iar atunci când dorinţa nu-i este îndeplinită plânge de se zguduie pereţii.

E cu ochii după mama tot timpul, mama să-l hrănească, să-l schimbe, să-l mângâie şi să-i cânte, mama mama ma-ma-ma-ma, oh da şi să-l ţină în braţe. Să-l poarte toată ziua dacă s-ar putea.

Se da un alt copil, de data aceasta unul care a împlinit deja un an. Simpatic şi el, mai ales când aleargă deşi abia a învăţat să meargă, cade, dă cu capul de frigider şi-i răsare instant ditamai vânătaia, de stă mamă-sa să leşine.
Simpatic e şi când vrea să urce scările singur, însă chiar dacă urci şi cobori cu el de 15 ori, plânge de mama focului când după ce ai făcut febră musculară decizi că ajunge.

E simpatic foc şi când învaţă să se caţere singur şi aleargă pe canapea, veselindu-se nevoie mare, în timp ce tu alergi pe lângă sperând să-l prinzi dacă e nevoie.

Tot simpatic e şi când descoperă ghivecele de flori şi vrea să se joace cu ele. Drăgălaş foc atunci când trage de uşa de la baie şi strigă înlăcrimat mama mamaaaaaaa în timp ce tu stai pe budă.

De-a dreptul haios e când deşi nu se joacă cu ele, scoate toate jucăriile pe care le are şi le înşiră peste tot. Chiar peste tot, nu glumesc. Aţi călcat vreodată cu picioarele goale pe o cărămidă lego? Atunci ştiţi despre ce vorbesc.

Aşadar, e la mintea cocoşului când e mai uşor, aşa-i?

Surprinzător, pentru mine după un an , după ce a învăţat să meargă a devenit mai uşor. E drept că sunt în urma ei supraveghind-o în fiecare clipă, însă fără dubiu mi-e mai uşor. Pentru că chiar dacă tot eu sunt centrul universului ei, acum e interesată şi de alte lucruri. De cărţi, de jucării si alte obiecte, de interacţiunea cu alte persoane.

Acum, e un omuleţ mic în adevăratul sens al cuvântului, unul care se deplasează singur, descoperă fiecare colţişor din casă, se entuziasmează şi vocalizează atunci când îi place ceva, dansează, se joacă de-a prinsa, se învârte pe loc până ameţeşte şi cade înfund. E extraordinar să urmăreşti un copil care e în faza asta.

 Plus că acum e drăgăstoasă, vine singură să ne îmbrăţişeze, ne pupă din proprie iniţiativă şi îşi exprimă foarte clar sentimentele. Plânge mai puţin.
Vorbeşte, repetă cuvintele care i se par interesante şi participă la diferite acţiuni. Îmi aduce şosetele dacă i le cer, îşi ţine piciorul întins ca să o încalţ, încearcă să-şi pună singură căciula, etc.
Sunt fanul ei, ce să mai!Aşa că, hang în there, it gets better  🙂

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Mama uitucă

The-cure-for-Mommy-Brain-400x268

Iris doarme în pătuţ, eu în patul lipit de el, dormim una la capul celeilalte. Cu două nopţi în urmă, după ce mi-am tolănit cu satisfacţie maximă corpul în pat, înainte să adorm, aşa întinsă cum eram, m-am uitat la copila mea care cu respiraţia egală şi liniştită, plutea în lumea viselor.

  Am adormit cu gâtul sucit către ea, îmi amintesc clar.

Îmi mai amintesc că în timpul nopţii, era lângă mine şi că-i şopteam cuvinte liniştitoare, iar dimineaţa ne-a găsit pe amândouă în patul meu, ea la perete, eu la margine. M-a trezit cu zâmbetul ei larg şi plin de dinţi mititei. Şi-abia atunci am înţeles că e cu mine. Că probabil la un moment dat în noapte, pentru că plângea, am luat-o lângă mine, aşa cum am făcut deja de multe ori. Dar nu îmi amintesc când am făcut asta, cum e posibil? Ştiu sigur că n-a escaladat singură pătuţul şi  nu s-a strecurat singură în linişte lângă mine, la perete, aşadar înseamnă că eu am luat-o cu braţele mele, am liniştit-o cu vorbe dulci şi apoi am întins-o lângă mine.

Dar nu ţin minte nimic din toate astea şi nici n-am mai păţit vreodată aşa ceva. E oboseală sau sunt deja gesturi pe care le execut automat?

Voi aţi păţit aşa ceva vreodată?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/
Credit foto: todaysmama.com

Mama rea şi mucii

113

Am dus-o la pediatru de îndată ce a făcut muci şi a tuşit uşor. Nu-mi place să aştept să văd cum evoluează, nu ştiu să fiu calmă atunci când se îmbolnăveşte, mă înverzesc dacă tuşeşte puţin, chiar şi când în urma unui consult se adevereşte că are doar muci şi că în condiţii propice îşi revine în câteva zile.

Aşa că după ce medicul a stabilit că e doar o mucoasă, s-a uitat adânc în ochii mei şi mi-a comunicat serios: “Ştiţi că trebuie să-i curăţaţi nasul, nu-i aşa?”
Ştiam, cum să nu ştiu, însă după experienţă cu Roseola Infantum când a urlat ca o mică soprana de fiecare dată când am folosit batista bebeluşului, am rămas amândouă cu sechele şi mi-am dorit în secret să nu mai fiu nevoită vreodată să-i aplic procedura, chiar dacă în sinea mea ştiam că “winter is coming”.

No bun, am pregătit batista, nu cea conectată la aspirator că şi-aşa se sperie de zgomotul pe care îl face iar eu îmi şi imaginez cum ar putea acţiona pe nasul unui copil mic, un  aspirator care poate ridica lejer un covor. Aşa că o folosim pe cea care necesită ca un adult să tragă cu gura de la un capăt al furtunaşului în timp ce dispozitivul e introdus uşor în nara copilului (mucii rămân în dispozitiv, promit solemn)

Ştiu, sună rău, când am citit instrucţiunile de folosire, m-a luat cu leşin. Să fac ce? Să-i trag eu mucii cu gura? Pff, păi eu când văd un copil care nu-i al meu, cu muci la nas, fac stânga împrejur şi dispar în doi timpi şi trei mişcări. Nu-s mare fan nici la propriul copil recunosc, ce să fac..
Aşa că prima dată când am folosit batista, M a fost deschizător de drumuri, eu doar am supravegheat jumate leşinată şi am încercat să liniştesc găluşca. Dar cum M nu e mereu acasă, mai şi munceşte, iar mucii n-au ţinut cont de faptul asta, n-am avut de ales şi am folosit-o.

Între timp m-am specializat, duc procedura la capăt de una singură, nu mai e nevoie să o ţină cineva pe Iris în timp ce îi desfund nasul. Nu ştiu dacă ea rămâne cu traume după o răceală şi câteva aspirări de muci, eu însă sigur. De îndată ce vede dispozitivul, începe să urle. Zdravăn, nu aşa, puţină smiorcăiala, numai bine că să-mi tremure mâna de frică să n-o rănesc (deşi ştiu clar că procedura nu e dureroasă).

Nu e cale să o îmbunez vorbindu-i, mângâind-o sau cântându-i, se sperie şi urlă, mă împinge cu mâinile şi picioarele, are o expresie de suprindere că am imobilizat-o şi o privire care mă roagă să încetez. Fiecare sesiune de scos muci mă stoarce bine bine şi da cu mine de toţi pereţii, şi de fiecare dată jur că n-o mai fac din nou. Până vine seară şi Iris se îneacă cu muci sau nu reuşeşte să doarmă şi atunci o luăm de la capăt.

Am incercat şi treaba cu ceapa tăiată la capul copilei în timp ce doarme, însa nu funcţionează atunci când răceala e deja instalată.
Voi cum faceţi, aveţi o soluţie mai simplă?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto: www.rantchic.com