Ştiu că sunt mulţi copii deschişi către persoane noi şi care sunt foarte sociabili în general, însă nu şi Iris.

Mergem în fiecare lună să vizităm perechea de bunici ce locuieşte la 100 de kilometri distanţă. Deşi îi vede lunar şi i-a văzut şi cu alte ocazii când au petrecut mai mult timp împreună, Iris nu reacţionează niciodată pozitiv în momentul întâlnirii. Bunicii o aşteaptă cu sufletul la gură de fiecare dată şi atunci când o văd, vor desigur să o ia în braţe, să o pupe şi să o smotocească.

Fără excepţie însă, de fiecare dată, Iris începe să plângă atunci când îi vede. Se lipeşte de mine sau de tată-su şi nu se lasă convinsă de rugăminţile bunicilor să coboare de acolo.
Abia după ce se linişteşte şi înţelege că nu îi dau drumul şi nu e nevoită să meargă la bunici dacă nu vrea ea, îi studiază de la distanţă. Poate le şi zâmbeşte frumos, aşa ca pentru bunici, dar tot nu se arată interesată să aibă contact cu ei.

Se întâmplă să plecăm uneori de la bunici, fără că ei să aibă măcar ocazia să o ţină pe Iris în braţe. Pentru că dacă ea nu vrea, noi îi respectăm decizia şi n-o forţăm.

A fost dificil să le explic bunicilor că prefer să nu o ridice împotriva dorinţei ei, mai ales că o iubesc atât de mult şi numără mereu clipele până la următoarea vizită, însă au înţeles. Sau poate doar s-au conformat, nu ştiu.

Uneori îi invită copilăreşte să se joace cu ea, alteori îi ignoră mai mult sau mai puţin toată vizita. Nu-i deranjăm niciodată ritmul şi îi permitem să aleagă singură dacă vrea sau nu să socializeze cu ei.
Cert e că cei mici ar trebui să aibă dreptul să refuze să fie luaţi în braţe chiar şi de bunici, fără să le fie atribuite etichete de alintaţi, răsfăţaţi sau prea mămoşi.

La spaţiul de joacă, atunci când un alt copil vrea să-i ia jucăria din mâna, prefer să nu intervin. Vreau să decidă singură dacă i-o dă sau dacă refuză. Vreau să mă scutur de teoria conform căreia ar trebui să îmi cert copilul şi să-i spun că e tare frumos să împarţi şi tare urat să nu, chiar dacă risc ca mama celuilalt copil să se uite urât şi cu reproş la mine că n-o fac.

Cred că generozitatea e o calitate care se dobândeşte treptat şi natural, una pe care fiecare copil şi-o insuşeşte în ritmul lui, ritm pe care ar trebui să învăţăm să-l respectăm. S-o oblig pe Iris să-i dea altui copil jucăria cu care ea tocmai se joacă, i-ar transmite că nu-i sunt alături necondiţionat, aşa cum ar trebui de fapt să fiu.

Ştiu că se apropie momentul în care îl va lua pe “nu” în braţe. Citesc şi înţeleg că e o faza normală în dezvoltarea copiilor şi vreau să mă prindă pregătită, cu temele făcute.
Voi învăţa să fac diferenţa între un “nu” serios şi unul cu care doar va testa limite, însă copilei mele îi voi acorda mereu dreptul de a spune şi “nu”.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: www.naturalchildmagazine.com