După multele frustrări şi nervii tociţi, când am reuşit să o adorm în pătuţ câteva zile consecutive, am considerat că am mai rezolvat o problema de pe listă, că am purtat o victorie impecabilă şi binemeritată asupra refuzului ei de a dormi.
M-am înşelat.

Da, doarme în pătuţ şi acum, adevărat, iar eu în patul alăturat, lipit de al ei. Eu o adorm la fiecare somn, sunt lângă ea pentru tandreţuri şi alte romantisme ce preced somnul. Practic rutina cu baia, apoi spunem împreună noapte bună animalelor de pe pereţii camerei de bebeluş: noapte bună maimuţă, noapte bună bufniţelor, noapte bună fluturaş şi vrăbiuţă, ca mai apoi să îşi servescă tacticos biberonul cu lapte.

Sting lumina şi începe dansul. Al ei, căci eu n-am energie de cheltuit. Se zvârcoleşte ca un peşte pe uscat câteva secunde, ca apoi să se aşeze în fund şi să mă caute cu privirea în întunericul camerei. Zâmbeşte când mă vede şi începe să turuie toate cuvintele pe care le ştie, în timp ce se ridică în picioare.
O întind la loc, ca imediat să protesteaze cu mârâieli şi o smiorcăiala finuţă. Se întoarce de pe burtă pe spate, de pe spate pe burtă, îşi ridică fundul în aer şi rămâne aşa câteva secunde.

Îl strigă pe tată-su de câteva ori, apoi mă pândeşte printre barele pătuţului. Se ridică în picioare şi îşi întinde mâinile către mine, în timp ce vociferează. Cânta. Râde. Începe să se smiorcăie.

O întind din nou şi observ că a trecut jumătate de oră de când încerc s-o adorm.
Se foieşte din nou până când accidental îşi loveşte capul de barele pătuţului şi începe să plângă. O consolez până se linişteşte şi drept răsplată, începe să-l strige din nou pe tată-su. Se supără că nu-i răspunde şi plânge.

Reuşeşte să se blocheze de-a latul patutului în timp ce îşi caută o poziţie de somn şi evident, plânge. De fericire că am eliberat-o se ridică în picioare şi începe să latre, apoi să imite gâsca.
Când reuşesc să o întind, se întoarce de pe-o parte pe alta, până când o mâna îi rămâne prinsă sub ea. Bineînţeles, plânge.

Procedura de mai sus se întâmplă mai mult sau mai puţin, înainte de fiecare partida de somn, aşadar de două ori pe zi, la prânz şi seara. Nu adoarme decât după cel puţin o ora, uneori două, în seara asta chiar două ore jumătate (!!!), în timp ce se mişcă şi se tânguie de mama focului.

Noaptea se mişcă mult tare şi se trezeşte uneori la fiecare douăzeci de minute, alteori doar de cinci ori. Însă niciodată nu doarme o noapte legată, fără să se trezească.,
Ştiu sigur că e obosită, că am hrănit-o, spălat-o, schimbat-o, am alintat-o, am făcut totul ca la carte. Însă copila asta a mea nu adoarme, iar eu mă simt neputincioasă. Şi obosită. Mi-e somn!
Mi-e foarte, foarte somn! Au trecut cincisprezece luni de când nu am mai dormit o noapte întreagă, şi ştiu că vor mai trece câteva.

Ştiu că pentru alte mame e şi mai greu de-atât, poate au doi sau trei copii mici, poate şi soţul e departe, sunt conştientă că ar putea fi şi mai greu de-atât.

Însă, mi-e somn. În fiecare clipă a fiecărei zile, mi-e somn!
Aştept ziua x în care să nu mă mai usture ochii şi să nu mă uit cu ciuda la ceas de câteva ori pe noapte.

Copiii voştri cum (a)dorm?

Să fii mama unui nou născut şi în acelaşi timp să rămâi aceeaşi soţie care erai cu câteva zile sau săptămâni înainte, e greu, tare, tare greu. Ba nu, îndrăznesc să zic în gura mare că e chiar imposibil.

Toată, dar absolut toată atenţia îţi e îndreptată spre copil. Mai ales dacă e primul.

De bărbatul casei, eu îmi aminteam doar atunci când mă scotea din sărite. Pentru că da, lăsaţi-mă să vă spun că în perioada ce a urmat după naştere, nu mi-a plăcut prea tare de el.
Mă enerva când nu schimba scutece, mă enerva că putea ieşi din casă atunci când dorea, că mergea la serviciu, că putea merge la cumpărături, că putea sta în mijlocul străzii să se uite la cer dacă voia, că trebuia să doarmă noaptea ca să fie odihnit la serviciu, mă enervam şi dacă doar îmi adresa o întrebare inofensivă.

Mă simţeam nedreptăţită şi îmi doream uneori în secret ca eu să fiu cea care merge la serviciu şi el să stea acasă cu boţul de om plângăcios. Simţeam profund că niciodată lucrurile nu vor reveni pe un făgaş normal, şi mă temeam că noi doi nu ne vom mai regăsi unul pe celălat niciodată. Incercam să înţeleg de ce un copil îndepărtează un cuplu în loc să îl apropie.

Mă absolveam singură de orice vină şi mă percepeam eronat ca pe o eroina ce stă nopţile trează şi veghează la capul copilului, în timp ce M doarmea în camera alăturată. Nu cred că vreodată în perioada respectivă am încercat să văd lucrurile şi din perspectiva lui, şi dacă e să fiu sinceră până la capăt, sunt sigură că de multe ori îi refuzam ajutorul atunci când mi-l oferea.

Deh, hormoni, viaţă dată peste cap şi oboseală, trebuiau să se spargă toate astea în capul cuiva, neapărat al cuiva care să aştepte cu răbdare ca furtuna să treacă şi apele să se mai liniştească.

Mamele poartă grija copilului, însă taţii poartă grija amândurora, a mamei şi a bebeluşului. Poate e greu ca ei să înţeleagă vârtejul prin care trec mamele după naştere, dar sunt acolo, lângă ele, calmi şi răbdători, aşteptându-le să se întoarcă la ei, înţelegând că acum alta e prioritatea.

S-au liniştit apele, valurile s-au domolit chiar dacă viata nu şi-a reluat cursul dinainte, ci a luat-o pe alt drum, acum în trei. Ne-am regăsit, chiar dacă am facut-o în spatele unui munte de scutece şi suzete.

Răbdare, o să va placă din nou de ei  🙂

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Ştiu că sunt mulţi copii deschişi către persoane noi şi care sunt foarte sociabili în general, însă nu şi Iris.

Mergem în fiecare lună să vizităm perechea de bunici ce locuieşte la 100 de kilometri distanţă. Deşi îi vede lunar şi i-a văzut şi cu alte ocazii când au petrecut mai mult timp împreună, Iris nu reacţionează niciodată pozitiv în momentul întâlnirii. Bunicii o aşteaptă cu sufletul la gură de fiecare dată şi atunci când o văd, vor desigur să o ia în braţe, să o pupe şi să o smotocească.

Fără excepţie însă, de fiecare dată, Iris începe să plângă atunci când îi vede. Se lipeşte de mine sau de tată-su şi nu se lasă convinsă de rugăminţile bunicilor să coboare de acolo.
Abia după ce se linişteşte şi înţelege că nu îi dau drumul şi nu e nevoită să meargă la bunici dacă nu vrea ea, îi studiază de la distanţă. Poate le şi zâmbeşte frumos, aşa ca pentru bunici, dar tot nu se arată interesată să aibă contact cu ei.

Se întâmplă să plecăm uneori de la bunici, fără că ei să aibă măcar ocazia să o ţină pe Iris în braţe. Pentru că dacă ea nu vrea, noi îi respectăm decizia şi n-o forţăm.

A fost dificil să le explic bunicilor că prefer să nu o ridice împotriva dorinţei ei, mai ales că o iubesc atât de mult şi numără mereu clipele până la următoarea vizită, însă au înţeles. Sau poate doar s-au conformat, nu ştiu.

Uneori îi invită copilăreşte să se joace cu ea, alteori îi ignoră mai mult sau mai puţin toată vizita. Nu-i deranjăm niciodată ritmul şi îi permitem să aleagă singură dacă vrea sau nu să socializeze cu ei.
Cert e că cei mici ar trebui să aibă dreptul să refuze să fie luaţi în braţe chiar şi de bunici, fără să le fie atribuite etichete de alintaţi, răsfăţaţi sau prea mămoşi.

La spaţiul de joacă, atunci când un alt copil vrea să-i ia jucăria din mâna, prefer să nu intervin. Vreau să decidă singură dacă i-o dă sau dacă refuză. Vreau să mă scutur de teoria conform căreia ar trebui să îmi cert copilul şi să-i spun că e tare frumos să împarţi şi tare urat să nu, chiar dacă risc ca mama celuilalt copil să se uite urât şi cu reproş la mine că n-o fac.

Cred că generozitatea e o calitate care se dobândeşte treptat şi natural, una pe care fiecare copil şi-o insuşeşte în ritmul lui, ritm pe care ar trebui să învăţăm să-l respectăm. S-o oblig pe Iris să-i dea altui copil jucăria cu care ea tocmai se joacă, i-ar transmite că nu-i sunt alături necondiţionat, aşa cum ar trebui de fapt să fiu.

Ştiu că se apropie momentul în care îl va lua pe “nu” în braţe. Citesc şi înţeleg că e o faza normală în dezvoltarea copiilor şi vreau să mă prindă pregătită, cu temele făcute.
Voi învăţa să fac diferenţa între un “nu” serios şi unul cu care doar va testa limite, însă copilei mele îi voi acorda mereu dreptul de a spune şi “nu”.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: www.naturalchildmagazine.com

Fiecare generaţie creşte şi se dezvoltă diferit. O să fiu că o mamaie acum, şi o să pomenesc despre cum generaţia din care fac parte îşi petrecea timpul liber în faţa sau spatele blocului, ţopăind elastic sau şotron, jucând şapte pietre, de-a v-aţi ascunselea, de-a magazinul, etc. Mamele noastre nu ştiau tot timpul unde eram, mergeam şi ne întorceam de la şcoală singuri, ne încălzeam mâncarea pe aragaz de la şapte ani.

Copiii de azi au la dispoziţie foarte multă informaţie, unii fac afterschool, alţii, în fiecare zi după ore, au activităţi programate: dansuri, sport, pictură, etc. Părinţii sau cineva apropiat familiei, îi duce şi aduce de peste tot. Părinţii sunt dornici să ofere copilului cât mai mult şi în general sunt mai orientaţi către el.

Mulţi dintre părinţii noştri păzeau vaca de la cinci ani, dacă nu chiar mai repede. La şase ani ştiau să prăşească porumbul, cei mai mari ştiau să taie chiar şi o găină. Un copil în ogradă însemna de multe ori încă o gură de hrănit, aşa că trebuia să contribuie de timpuriu la treburile gospodăriei. De multe ori cei mici gustau un desert doar la Crăciun şi primeau o haina nouă doar la Paşte.

Copiii cresc şi supravieţuiesc în condiţii diferite, e adevărat. Însă oricât de diferit cresc ei, cel puţin una din nevoile pe care le au, nu se schimbă niciodată: nevoia de dragoste. Nu orice fel de dragoste, vorbesc aici de dragostea părintească. Aia care validează tot, care dă încredere şi care asigură boţul de om că e tot timpul în siguranţă.

Crescând, am simţit într-adevăr dragostea părinţilor mei. Chiar dacă nu mereu, chiar dacă erau ocupaţi cu serviciul obositor, cu împărţitul banilor pentru cheltuielile obligatorii, cu grijile zilnice şi ce-or mai fi avut sărmanii pe umeri. Eu fac parte din generaţia celor cărora părinţii nu le spuneau niciodată cuvintele alea două: “te iubesc”. Ştiam că mă iubesc, dar nu îmi spuneau asta niciodată, nu cred că socoteau important să îşi valideze sentimentele prin cuvinte.

Nici nu cred că ar fi ştiut cum să facă asta, exteriorizarea sentimentelor îi făcea să se ruşineze, copiii erau pupaţi când dormeau şi lăudaţi doar atunci când nu erau de faţă, că să nu şi-o ia în cap. Aşa se creşteau copiii, aşa o făcea aproape toată lumea, dezvoltarea universului emoţional al unui copil nefiind o prioritate mai mare decât hrănitul, curăţenia şi îmbrăcarea lui. Aşa îşi exprimau ei dragostea. Prin fapte, nu cuvinte.

La rândul lor, au crescut fără cuvintele alea două: “te iubesc”, cuvinte care le-ar fi dat încredere şi siguranţă. Încredere că pot primi şi dărui dragoste la rândul lor, siguranţă că pot rosti şi ei cuvintele alea două, că nu e ruşine să le spui.

Aşa că, draga mea Iris, sunt sigură că voi face multe greşeli în anii ce vor veni, însă îţi promit că pe asta nu am s-o repet, îţi promit că începând cu generaţia mea, o să spunem cuvintele alea, în fiecare zi: te iubesc, Iris! Te iubeam ieri, te iubesc azi şi te voi iubi şi mâine!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Credit foto: http://www.conversationsforabetterworld.com

Exemplul unu:
– Crezi că ar trebui să verificăm dacă mai sunt bine ancorate în perete, corpurile suspendate din bucătărie?
– De ce? mă întreabă M
– Mă gândesc că ancorele alea pot slabi şi ele în timp, şi în cel mai rău caz ar putea ceda.
– Nu, nu e nevoie să le verificăm. Sunt bine prinse şi nu slăbesc aşa, de pe azi pe mâine. Nu ai motiv de îngrijorare.
– Dar dacă totuşi în timp slăbesc şi cade vreun corp?
– Dacă vreunul cade, îl fixăm la loc. Dar îţi repet că n-o să cadă nimic, sunt foarte bine prinse.
Îmi frământ mâinile puţin şi-l întreb:
– Dacă totuşi unul ar cădea? Şi…. dacă Iris s-ar afla fix sub el?
Linişte. Ridică ochii şi se uită fix la mine să vadă dacă vorbesc serios. Sunt foarte serioasă, fricile astea există permanent în mine.
Calm, M mă linişteşte:
– Haide să nu ne gândim la drobul de sare, să nu ne fabricăm singuri motive de îngrijorare acolo unde nu sunt necesare.

Exemplul doi:
Iris e tot timpul tentată să urce scările singură, mai ales că acţiunea asta e un “nu-i voie” care nu e negociabil niciodată, iar ea îşi exersează din plin dreptul la independenţă. Uneori o ajutăm noi, ţinând-o de mâini, altădată le escaladează singură în patru labe, însa doar supravegheată de mine sau de M.

Fericirea şi mândria de pe chipul ei sunt nepreţuite în momentele acelea, e adevărat. Însă la fel de nepreţuită este şi teama mea că s-ar putea rostogoli la vale într-o clipă de neatenţie. Aşa că atunci când o supraveghez eu în urcuşul ei, o ţin strâns de mâini, sau aproape că o sufoc dacă se caţără în patru labe, flancând-o cu braţele pe-o parte şi pe alta.

M  în schimb, se îndreaptă relaxat către ea (spre disperarea mea), abia când chiuind de încântare, alpinista s-a căţărat deja pe a două treaptă. Iris urcă scările liniştită, uitându-se la tată-su cu gură până la urechi, la fiecare treaptă cucerită. El nu o ţine, nu o încurcă, o priveşte cum urcă şi o încurajează. Aşa că nu e cazul să mă mai întreb cine o să fie părintele ăla responsabil cu distracţia.

Eu tot sper în continuare că pe măsură ce ea creşte, grijile mele se mai potolesc. Deocamdată însă, instensitatea lor mă ţine în alertă maximă, fără să-mi dea pace o clipă.
Sunt recunoscătoare măi bărbate, că măcar tu eşti calm şi relaxat.
Ceea ce va doresc şi vouă!  🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: abcnewsradioonline.com