Punct şi de la capăt

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ăsta a fost primul meu an întreg cu Iris. La sfârşitul anului trecut avea trei luni jumătate.

E primul an întreg de când sunt mama cuiva şi încă nu-mi vine să cred că asta sunt. Mama unei copile. Numai mie îmi va spune aşa, doar la mine în braţe va găsi alinare încă mulţi ani de-acum înainte, eu sunt centrul universului ei iar ea e buricul pământului meu, chiar şi numai gândul la ea va fi suficiet să-mi umezească veşnic ochii într-o clipă.

Anul ăsta ce se duce la miezul nopţii, mi-a fost un rollercoaster emoţional. Cu bucuria permanentă că o am pe ea, cu frustrarea că greşesc de multe ori, cu râsetele ei de clopoţei, cu vina şi îndoielile ce mi-au fost străjeri în permanenţă.

Iris m-a pus faţă în faţă cu propria-mi copilărie, cu lucrurile bune dar şi cu cele mai puţin bune. M-a ajutat să le înţeleg mai bine, însă mititica nu mă poate ajuta să dau paginile fără că mâinile să-mi tremure. Asta va trebui s-o fac singură.

Aşa că asta îmi doresc în următorul an, să închid capitole rămase deschise şi din care nu mai am nimic de citit, să iert şi să fiu iertată, să-mi fie pruncul sănătos.
Din suflet va dorim să-l încheiaţi împăcaţi pe cel vechi, şi să-l începeţi sănătoşi pe cel nou!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Crăciunul meu de mamă

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ţac-pac, Crăciunul a trecut. V-am spus că am casă plină şi c-o să fie fain? A fost. Nu fix cum descriam şi-mi imaginam eu acum câteva zile, însă fain tot a fost.
Vin n-am fiert, nici cozonac n-am făcut aşa cum plănuiam,in schimb sarmale tot a făcut mama, copiii tot au primit cadouri multe, au râs şi au urlat în timp ce le desfăceau, au zgrăngănit colinde la chitara mea, până au dezacordat-o, şi oameni dragi tot ne-au călcat pragul.

Iris a alergat de la o verişoară la alta în prima zi, de la mătuşă la bunică, de la bunicul înapoi la verişoare, fără să pară că-şi aduce aminte şi de mămă-sa. Prilej de bucurie pentru cea din urmă care l-a luat pe M de mâna şi a fugit de-acasă pentru câteva ore.

A doua zi însă, Iris şi-a renegat neamurile dis de dimineaţă, fără drept de apel şi a refuzat categoric să mai coboare din braţele mele, iar când nu se cuibărea comod acolo, se agăţa de picioarele mele, atentă să nu mă piardă din priviri. Nu s-a lăsat înduplecată de rugăminţile bunicilor care au aşteptat atât de tare să o vadă. Singurele persoane care i-au intrat în graţii au fost verişoarele, pe care le-a călărit şi cu care s-a jucat în fiecare zi de dimineaţă până seara.

Timp de patru nopţi Iris a avut somnul înfiorător de agitat, cu treziri dese şi refuz de a adormi la loc. În medie, a stat trează de la 1:00 am până la 4:00 am în fiecare noapte, încercând probabil să-mi amintească de vremuri apuse când ea era nou născută şi nu închideam ochii până în zori. De trezit s-a trezit în fiecare dimineaţă la ora ei obişnuită, prilej de miorlăială şi indispoziţie bebeluşească pentru că nu reuşea să se odihnească.
Ultimele două nopţi ne-au adus ceva mai mult somn, iar ziua de azi bonus, nişte muci. Buuun!

Trebuie să mă laud cu cele mai faine cadouri pe care subsemnata le-a primit de Crăciun.

Una bucată icoană pictată în ulei de Jeny (nepoata mea, verişoara lui Iris), pe când avea şapte ani. Nu-s eu mare bisericoasă, dar pe lângă importanţa faptului că a pictat-o ea, ăsta fiind motivul principal pentru care mi-o doream, faptul că a ajuns la mine m-a surprins plăcut.
Jeny a scos icoana la licitaţie în scop caritabil (banii au ajuns la o familie de bătrâni nevoiaşi), am licitat şi eu, însă obiectul a fost cumpărat de altcineva care a oferit o sumă mult mai mare decât cea oferită de mine. Apoi, persoana respectivă a împachetat-o frumos şi mi-a oferit-o de Crăciun. S-a lăsat cu ochi umezi, recunosc. Mulţumesc, Paula!

Alt cadou pe care l-am savurat de-a dreptul, a fost faptul că am avut o jumătate de zi pentru mine, no baby attached. Am băut cafeaua de dimineaţă la cârciumă, cu o prietenă dragă pe care n-o mai văzusem de anul trecut. Nu ştiu dacă se pune, pentru ca in timpul asta am sunat-o pe mama de două ori şi i-am trimis un sms, verificând dacă Iris e în regulă, dacă a plâns, dacă nu mai poate de dorul meu, etc.

După amiază, pentru că a fost o zi călduroasă, împreună cu M ne-am pus pantalonii şi gecile de piele, bocancii şi ne-am urcat pe motor. Şi duşi am fost câteva ore. Plimbarea mi-a făcut foarte bine, am fost doar noi doi, el în faţă, eu în spatele lui ţinându-l strans de mijloc, cu vântul în faţă, până când mintea mi s-a limpezit. Recomand!
Mulţumesc M pentru plimbare, mulţumesc mama că ai fost dădacă!

Acum ne pregătim de Revelion, mâine mai adăugăm doi bunici la gaşcă, Iris probabil o să-i ignore şi pe ei, pesemne i-o fi plăcând să se tot roage lumea de ea. 

Crăciunul vostru cum a fost?
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Mi-e som! Eu când mai dorm o noapte întreagă?

2685632_4x3

După multele frustrări şi nervii tociţi, când am reuşit să o adorm în pătuţ câteva zile consecutive, am considerat că am mai rezolvat o problema de pe listă, că am purtat o victorie impecabilă şi binemeritată asupra refuzului ei de a dormi.
M-am înşelat.

Da, doarme în pătuţ şi acum, adevărat, iar eu în patul alăturat, lipit de al ei. Eu o adorm la fiecare somn, sunt lângă ea pentru tandreţuri şi alte romantisme ce preced somnul. Practic rutina cu baia, apoi spunem împreună noapte bună animalelor de pe pereţii camerei de bebeluş: noapte bună maimuţă, noapte bună bufniţelor, noapte bună fluturaş şi vrăbiuţă, ca mai apoi să îşi servescă tacticos biberonul cu lapte.

Sting lumina şi începe dansul. Al ei, căci eu n-am energie de cheltuit. Se zvârcoleşte ca un peşte pe uscat câteva secunde, ca apoi să se aşeze în fund şi să mă caute cu privirea în întunericul camerei. Zâmbeşte când mă vede şi începe să turuie toate cuvintele pe care le ştie, în timp ce se ridică în picioare.
O întind la loc, ca imediat să protesteaze cu mârâieli şi o smiorcăiala finuţă. Se întoarce de pe burtă pe spate, de pe spate pe burtă, îşi ridică fundul în aer şi rămâne aşa câteva secunde.

Îl strigă pe tată-su de câteva ori, apoi mă pândeşte printre barele pătuţului. Se ridică în picioare şi îşi întinde mâinile către mine, în timp ce vociferează. Cânta. Râde. Începe să se smiorcăie.

O întind din nou şi observ că a trecut jumătate de oră de când încerc s-o adorm.
Se foieşte din nou până când accidental îşi loveşte capul de barele pătuţului şi începe să plângă. O consolez până se linişteşte şi drept răsplată, începe să-l strige din nou pe tată-su. Se supără că nu-i răspunde şi plânge.

Reuşeşte să se blocheze de-a latul patutului în timp ce îşi caută o poziţie de somn şi evident, plânge. De fericire că am eliberat-o se ridică în picioare şi începe să latre, apoi să imite gâsca.
Când reuşesc să o întind, se întoarce de pe-o parte pe alta, până când o mâna îi rămâne prinsă sub ea. Bineînţeles, plânge.

Procedura de mai sus se întâmplă mai mult sau mai puţin, înainte de fiecare partida de somn, aşadar de două ori pe zi, la prânz şi seara. Nu adoarme decât după cel puţin o ora, uneori două, în seara asta chiar două ore jumătate (!!!), în timp ce se mişcă şi se tânguie de mama focului.

Noaptea se mişcă mult tare şi se trezeşte uneori la fiecare douăzeci de minute, alteori doar de cinci ori. Însă niciodată nu doarme o noapte legată, fără să se trezească.,
Ştiu sigur că e obosită, că am hrănit-o, spălat-o, schimbat-o, am alintat-o, am făcut totul ca la carte. Însă copila asta a mea nu adoarme, iar eu mă simt neputincioasă. Şi obosită. Mi-e somn!
Mi-e foarte, foarte somn! Au trecut cincisprezece luni de când nu am mai dormit o noapte întreagă, şi ştiu că vor mai trece câteva.

Ştiu că pentru alte mame e şi mai greu de-atât, poate au doi sau trei copii mici, poate şi soţul e departe, sunt conştientă că ar putea fi şi mai greu de-atât.

Însă, mi-e somn. În fiecare clipă a fiecărei zile, mi-e somn!
Aştept ziua x în care să nu mă mai usture ochii şi să nu mă uit cu ciuda la ceas de câteva ori pe noapte.

Copiii voştri cum (a)dorm?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Credit foto: www.babycenter.com

Recunoştinţă

deposit-700x501

Azi am avut parte de cea mai frumoasă surpriză.

De dimineaţă, când încă Iris picta cu micul dejun pe frigider, toată familia mea a dat buzna pe uşa. Mama, tata, sora mea cu cele mai faine nepoate ever.
Surpriză, au venit cu toţii să facem sărbătorile împreună! Parcă plutesc, nici nu-mi puteam dori altceva de la Moşu.

Crăciunul a fost întotdeauna sărbătoarea mea favorită, îmi plac toate clişeele care vin cu ea, beculeţe, miros de cozonac şi sarmale ( pe care le face mama anul asta, am scăpat ), vin fiert cu scorţişoară, brad şi luminiţe, bonus copii care să se bucure de cadouri, cu bucurie adevărată aşa cum numai copiii ştiu.

Iar anul asta o să le am pe toate: M, Iris şi toată familia mea, la mine acasă.
Mulţumesc M pentru complot şi că te laşi ” invadat” de tot clanul de câte ori e nevoie 🙂

“Dosar de Mama” e si pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: www.yourmodernfamily.com

Primele cuvinte de bebeluş

 

La cincisprezece luni, e tot mai guralivă. Vorbeşte toată ziua în bebeluşeasca ei şi jur că e aşa de haioasă, încât aş putea să stau şi s-o ascult la nesfârşit, fără să mă plictisesc.

Merge pe vârfuri din living în hol, se întoarce, ca apoi să mai facă o tură pe acelaşi traseu, în timp ce bodogăne vrute şi nevrute. Se opreşte, îşi dă capul pe spate şi râde zgomotos, ca apoi imediat să continue cu vorbăria şi plimbatul. Ai putea zice că e pe promenadă şi poartă o conversaţie cu cineva care o face să radă, deşi ştiu că-i devreme să aibă prieteni invizibili.

Înţelege chestii simple, gen “adu-mi te rog şosetele” sau “ unde ţi-ai pus suzeta”, răspunde şi îi place să fie implicată în toate conversaţiile noastre.
A se înţelege că atunci când vorbesc cu tată-su, ea ridică tonul încercând să ne acopere, ca să ne fie clar că e şi ea acolo şi are un punct de vedere demn de luat în seamă.

Cuvintele pe care le rosteşte singură sunt:

sasa = suzeta
işa = uşa
mâne = mâine
buda = budă (ups)
pupu = înseamnă pipi, pârţ, oliţă şi numărul doi deopotrivă, tot ce se întâmplă în zona respectivă are alocat cuvântul ăsta
mă-sa = masă
mâşi = mănuşi
bebe = bebe
ta-ta-ta = totoşi
mama
tata
au = au

Pe lângă astea, de la Ozzy, alsacianul nostru, a învăţat să latre, aşadar când ne plimbam latră la stâlpi, borduri şi alţi câini. Face ga ga ca gâsca, be be ca oaia, mu ca vaca, pisica aparent latră şi ea, ursul face mo mo iar raţa ma ma.

Însă mai des decât orice alt cuvânt, foloseşte “nenea”. Lungeşte cuvântul de parcă l-ar cânta şi-l rosteşte toată ziua, mai mult chiar decât zice “mama” sau “tata”, nenea în sus şi nenea în jos. Acum, aţi putea crede că nenea e vreun tataie pe care îl cunoaştem, însă v-aţi înşela.
Nenea nu e o persoană, e maşina de spălat sau bormaşina, aspiratorul, uscătorul de păr, orice produce zgomot ceva mai puternic.

Într-o seară vecinul dădea găuri în pereţi şi am încercat să-i explic copilei inspaimântate că e doar nenea care face puţin zgomot, iar ea a asociat imediat gălăgia cu cuvântul. Şi cum locuim într-un cartier în care se construieşte, iar pe parcursul întregii zile se aud ciocănituri, bufnituri şi diverse utilaje, cuvântul ei preferat a devenit “nenea”.

Abia aştept să înceapă să formeze propoziţii şi să vorbim ca fetele.
Ai voştri ce cuvinte spun?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Îmi place din nou de soţul meu

IMG_0055

Să fii mama unui nou născut şi în acelaşi timp să rămâi aceeaşi soţie care erai cu câteva zile sau săptămâni înainte, e greu, tare, tare greu. Ba nu, îndrăznesc să zic în gura mare că e chiar imposibil.

Toată, dar absolut toată atenţia îţi e îndreptată spre copil. Mai ales dacă e primul.

De bărbatul casei, eu îmi aminteam doar atunci când mă scotea din sărite. Pentru că da, lăsaţi-mă să vă spun că în perioada ce a urmat după naştere, nu mi-a plăcut prea tare de el.
Mă enerva când nu schimba scutece, mă enerva că putea ieşi din casă atunci când dorea, că mergea la serviciu, că putea merge la cumpărături, că putea sta în mijlocul străzii să se uite la cer dacă voia, că trebuia să doarmă noaptea ca să fie odihnit la serviciu, mă enervam şi dacă doar îmi adresa o întrebare inofensivă.

Mă simţeam nedreptăţită şi îmi doream uneori în secret ca eu să fiu cea care merge la serviciu şi el să stea acasă cu boţul de om plângăcios. Simţeam profund că niciodată lucrurile nu vor reveni pe un făgaş normal, şi mă temeam că noi doi nu ne vom mai regăsi unul pe celălat niciodată. Incercam să înţeleg de ce un copil îndepărtează un cuplu în loc să îl apropie.

Mă absolveam singură de orice vină şi mă percepeam eronat ca pe o eroina ce stă nopţile trează şi veghează la capul copilului, în timp ce M doarmea în camera alăturată. Nu cred că vreodată în perioada respectivă am încercat să văd lucrurile şi din perspectiva lui, şi dacă e să fiu sinceră până la capăt, sunt sigură că de multe ori îi refuzam ajutorul atunci când mi-l oferea.

Deh, hormoni, viaţă dată peste cap şi oboseală, trebuiau să se spargă toate astea în capul cuiva, neapărat al cuiva care să aştepte cu răbdare ca furtuna să treacă şi apele să se mai liniştească.

Mamele poartă grija copilului, însă taţii poartă grija amândurora, a mamei şi a bebeluşului. Poate e greu ca ei să înţeleagă vârtejul prin care trec mamele după naştere, dar sunt acolo, lângă ele, calmi şi răbdători, aşteptându-le să se întoarcă la ei, înţelegând că acum alta e prioritatea.

S-au liniştit apele, valurile s-au domolit chiar dacă viata nu şi-a reluat cursul dinainte, ci a luat-o pe alt drum, acum în trei. Ne-am regăsit, chiar dacă am facut-o în spatele unui munte de scutece şi suzete.

Răbdare, o să va placă din nou de ei  🙂

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Copila mea are voie sa spună “NU”

saying_no

Ştiu că sunt mulţi copii deschişi către persoane noi şi care sunt foarte sociabili în general, însă nu şi Iris.

Mergem în fiecare lună să vizităm perechea de bunici ce locuieşte la 100 de kilometri distanţă. Deşi îi vede lunar şi i-a văzut şi cu alte ocazii când au petrecut mai mult timp împreună, Iris nu reacţionează niciodată pozitiv în momentul întâlnirii. Bunicii o aşteaptă cu sufletul la gură de fiecare dată şi atunci când o văd, vor desigur să o ia în braţe, să o pupe şi să o smotocească.

Fără excepţie însă, de fiecare dată, Iris începe să plângă atunci când îi vede. Se lipeşte de mine sau de tată-su şi nu se lasă convinsă de rugăminţile bunicilor să coboare de acolo.
Abia după ce se linişteşte şi înţelege că nu îi dau drumul şi nu e nevoită să meargă la bunici dacă nu vrea ea, îi studiază de la distanţă. Poate le şi zâmbeşte frumos, aşa ca pentru bunici, dar tot nu se arată interesată să aibă contact cu ei.

Se întâmplă să plecăm uneori de la bunici, fără că ei să aibă măcar ocazia să o ţină pe Iris în braţe. Pentru că dacă ea nu vrea, noi îi respectăm decizia şi n-o forţăm.

A fost dificil să le explic bunicilor că prefer să nu o ridice împotriva dorinţei ei, mai ales că o iubesc atât de mult şi numără mereu clipele până la următoarea vizită, însă au înţeles. Sau poate doar s-au conformat, nu ştiu.

Uneori îi invită copilăreşte să se joace cu ea, alteori îi ignoră mai mult sau mai puţin toată vizita. Nu-i deranjăm niciodată ritmul şi îi permitem să aleagă singură dacă vrea sau nu să socializeze cu ei.
Cert e că cei mici ar trebui să aibă dreptul să refuze să fie luaţi în braţe chiar şi de bunici, fără să le fie atribuite etichete de alintaţi, răsfăţaţi sau prea mămoşi.

La spaţiul de joacă, atunci când un alt copil vrea să-i ia jucăria din mâna, prefer să nu intervin. Vreau să decidă singură dacă i-o dă sau dacă refuză. Vreau să mă scutur de teoria conform căreia ar trebui să îmi cert copilul şi să-i spun că e tare frumos să împarţi şi tare urat să nu, chiar dacă risc ca mama celuilalt copil să se uite urât şi cu reproş la mine că n-o fac.

Cred că generozitatea e o calitate care se dobândeşte treptat şi natural, una pe care fiecare copil şi-o insuşeşte în ritmul lui, ritm pe care ar trebui să învăţăm să-l respectăm. S-o oblig pe Iris să-i dea altui copil jucăria cu care ea tocmai se joacă, i-ar transmite că nu-i sunt alături necondiţionat, aşa cum ar trebui de fapt să fiu.

Ştiu că se apropie momentul în care îl va lua pe “nu” în braţe. Citesc şi înţeleg că e o faza normală în dezvoltarea copiilor şi vreau să mă prindă pregătită, cu temele făcute.
Voi învăţa să fac diferenţa între un “nu” serios şi unul cu care doar va testa limite, însă copilei mele îi voi acorda mereu dreptul de a spune şi “nu”.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: www.naturalchildmagazine.com

Mama, spune-mi că mă iubeşti!

8839468-i-love-you-hd

Fiecare generaţie creşte şi se dezvoltă diferit. O să fiu că o mamaie acum, şi o să pomenesc despre cum generaţia din care fac parte îşi petrecea timpul liber în faţa sau spatele blocului, ţopăind elastic sau şotron, jucând şapte pietre, de-a v-aţi ascunselea, de-a magazinul, etc. Mamele noastre nu ştiau tot timpul unde eram, mergeam şi ne întorceam de la şcoală singuri, ne încălzeam mâncarea pe aragaz de la şapte ani.

Copiii de azi au la dispoziţie foarte multă informaţie, unii fac afterschool, alţii, în fiecare zi după ore, au activităţi programate: dansuri, sport, pictură, etc. Părinţii sau cineva apropiat familiei, îi duce şi aduce de peste tot. Părinţii sunt dornici să ofere copilului cât mai mult şi în general sunt mai orientaţi către el.

Mulţi dintre părinţii noştri păzeau vaca de la cinci ani, dacă nu chiar mai repede. La şase ani ştiau să prăşească porumbul, cei mai mari ştiau să taie chiar şi o găină. Un copil în ogradă însemna de multe ori încă o gură de hrănit, aşa că trebuia să contribuie de timpuriu la treburile gospodăriei. De multe ori cei mici gustau un desert doar la Crăciun şi primeau o haina nouă doar la Paşte.

Copiii cresc şi supravieţuiesc în condiţii diferite, e adevărat. Însă oricât de diferit cresc ei, cel puţin una din nevoile pe care le au, nu se schimbă niciodată: nevoia de dragoste. Nu orice fel de dragoste, vorbesc aici de dragostea părintească. Aia care validează tot, care dă încredere şi care asigură boţul de om că e tot timpul în siguranţă.

Crescând, am simţit într-adevăr dragostea părinţilor mei. Chiar dacă nu mereu, chiar dacă erau ocupaţi cu serviciul obositor, cu împărţitul banilor pentru cheltuielile obligatorii, cu grijile zilnice şi ce-or mai fi avut sărmanii pe umeri. Eu fac parte din generaţia celor cărora părinţii nu le spuneau niciodată cuvintele alea două: “te iubesc”. Ştiam că mă iubesc, dar nu îmi spuneau asta niciodată, nu cred că socoteau important să îşi valideze sentimentele prin cuvinte.

Nici nu cred că ar fi ştiut cum să facă asta, exteriorizarea sentimentelor îi făcea să se ruşineze, copiii erau pupaţi când dormeau şi lăudaţi doar atunci când nu erau de faţă, că să nu şi-o ia în cap. Aşa se creşteau copiii, aşa o făcea aproape toată lumea, dezvoltarea universului emoţional al unui copil nefiind o prioritate mai mare decât hrănitul, curăţenia şi îmbrăcarea lui. Aşa îşi exprimau ei dragostea. Prin fapte, nu cuvinte.

La rândul lor, au crescut fără cuvintele alea două: “te iubesc”, cuvinte care le-ar fi dat încredere şi siguranţă. Încredere că pot primi şi dărui dragoste la rândul lor, siguranţă că pot rosti şi ei cuvintele alea două, că nu e ruşine să le spui.

Aşa că, draga mea Iris, sunt sigură că voi face multe greşeli în anii ce vor veni, însă îţi promit că pe asta nu am s-o repet, îţi promit că începând cu generaţia mea, o să spunem cuvintele alea, în fiecare zi: te iubesc, Iris! Te iubeam ieri, te iubesc azi şi te voi iubi şi mâine!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Credit foto: www.conversationsforabetterworld.com

Tata e mai relaxat

AA013115

Exemplul unu:
– Crezi că ar trebui să verificăm dacă mai sunt bine ancorate în perete, corpurile suspendate din bucătărie?
– De ce? mă întreabă M
– Mă gândesc că ancorele alea pot slabi şi ele în timp, şi în cel mai rău caz ar putea ceda.
– Nu, nu e nevoie să le verificăm. Sunt bine prinse şi nu slăbesc aşa, de pe azi pe mâine. Nu ai motiv de îngrijorare.
– Dar dacă totuşi în timp slăbesc şi cade vreun corp?
– Dacă vreunul cade, îl fixăm la loc. Dar îţi repet că n-o să cadă nimic, sunt foarte bine prinse.
Îmi frământ mâinile puţin şi-l întreb:
– Dacă totuşi unul ar cădea? Şi…. dacă Iris s-ar afla fix sub el?
Linişte. Ridică ochii şi se uită fix la mine să vadă dacă vorbesc serios. Sunt foarte serioasă, fricile astea există permanent în mine.
Calm, M mă linişteşte:
– Haide să nu ne gândim la drobul de sare, să nu ne fabricăm singuri motive de îngrijorare acolo unde nu sunt necesare.

Exemplul doi:
Iris e tot timpul tentată să urce scările singură, mai ales că acţiunea asta e un “nu-i voie” care nu e negociabil niciodată, iar ea îşi exersează din plin dreptul la independenţă. Uneori o ajutăm noi, ţinând-o de mâini, altădată le escaladează singură în patru labe, însa doar supravegheată de mine sau de M.

Fericirea şi mândria de pe chipul ei sunt nepreţuite în momentele acelea, e adevărat. Însă la fel de nepreţuită este şi teama mea că s-ar putea rostogoli la vale într-o clipă de neatenţie. Aşa că atunci când o supraveghez eu în urcuşul ei, o ţin strâns de mâini, sau aproape că o sufoc dacă se caţără în patru labe, flancând-o cu braţele pe-o parte şi pe alta.

M  în schimb, se îndreaptă relaxat către ea (spre disperarea mea), abia când chiuind de încântare, alpinista s-a căţărat deja pe a două treaptă. Iris urcă scările liniştită, uitându-se la tată-su cu gură până la urechi, la fiecare treaptă cucerită. El nu o ţine, nu o încurcă, o priveşte cum urcă şi o încurajează. Aşa că nu e cazul să mă mai întreb cine o să fie părintele ăla responsabil cu distracţia.

Eu tot sper în continuare că pe măsură ce ea creşte, grijile mele se mai potolesc. Deocamdată însă, instensitatea lor mă ţine în alertă maximă, fără să-mi dea pace o clipă.
Sunt recunoscătoare măi bărbate, că măcar tu eşti calm şi relaxat.
Ceea ce va doresc şi vouă!  🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: abcnewsradioonline.com

Haine şi lacrimi

baby_crying_caricature_cartoon

Mă gândesc că o să-i placă să facă nudism când va creşte. Sau poate va alege să trăiască undeva unde e cald tot timpul anului şi hainele sunt opţionale. Căci altfel nu înţeleg de ce nici la aproape 15 luni, copilei mele nu-i place să fie îmbrăcată.

S-o dezbrac, deh, treacă meargă, până la trasul bluzei/ body-ului/ tricoului peste cap; acolo oricât cucu-bau aş face şi oricât m-aş maimuţări, se lasă cu jelanie, în rest însă colaborează. Dar s-o îmbrac, e o adevărată provocare din prima zi. Ca s-o scot afară acum, când temperaturile impun căciulă şi geacă, trebuie să respir adânc înainte. Think happy thoughts, think babies are the best, îmi şoptesc într-una, în timp ce ea urlă ca din gură de şarpe.

Uite mânuţa stângă, scoatem mânuţa stângă, uite mânuţa dreaptă, are cinci degeţele, uite şi căciula, ce mai faci căciulă, hai să te punem pe cap. Se zbate, se scurge din braţele mele, nu vrea s-o îmbrac şi n-are de gând să se lase convinsă cu cântecele inventate pe loc. Fuge, ţipă când vede că o urmăresc, îşi scoate căciula şi o trânteşte pe jos. Jur că uneori pregătitul durează mai mult decât plimbarea în sine.

Însă apogeul supărării pe momentul în care trebuie să fie îmbrăcată, se întâmplă întotdeauna după baie. La fel, tot din prima zi şi până în zilele noastre. Baia decurge cu voie bună, bălăceală, animale de plastic a căror sunete trebuie să le reproduc şi apoi să le repet într-una, spre deliciul tinerei dudui, stropit pereţi şi podele, râsete şi fericire. Chiar şi atunci când îi spăl părul e veselă, nu ripostează şi nici nu plânge dacă îi intră apă în ochi.

Nici când o scot din apă şi-o înfăşor bine, bine, în prosopul pufos nu se supără, ba chiar se lipeşte de mine veselă, îmi prinde faţa cu mânuţele şi îşi lipeşte nasul mic de al meu, chicotind.

Nici când o usuc nu e supărare, chiar dacă îi şterg urechile cu colţul prosopului sau îi masez umerii energic.

Asta până când vede un articol de îmbrăcăminte. Atunci nudista din ea se răzvrăteşte, se înfoaie şi refuză să-i trag un tricou pe cap. Haide pisoiule, cucu bau, unde te-ai ascuns, haide să te îmbrac. Nu şi nu, istoria cu zbătutul, tipatul şi scursul din braţe se repetă până frustrarea mea atinge cote înalte. Renunţ şi o las să se zbenguie în fundul gol, sperând că se plictiseşte şi poate apoi reuşesc să-i pun măcar scutecul. Aş, nu se plictiseşte, aleargă de-a lungul dormitorului fericită nevoie mare, vociferând.

Mă hotărăsc să folosesc artileria grea aşa că aduc din baie animalele de plastic şi încep să măcăn, să mormăi ca ursul şi să latru. Funcţionează, Mowgli aleargă spre mama-să rânjind, jap tricoul peste cap, jap copilul pe spate, scutecul sub fund, ţac pac, misiune îndeplinită. Rămâne să-i mai pun pantalonii.

Pe care într-un final ajung să-i trag în timp ce urlă iar, chiar dacă acum imit elefantul şi vulturul, căci raţele şi câinii n-o mai amuză.

Plânsetele încetează de îndată ce e îmbrăcată, de parcă totul s-ar fi întâmplat doar în imaginaţia mea. Aşa că îmi repet, think happy thoughts, think babies are the best. Think happy thoughts, think babies are the best.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit animatie: raura.info