Mame fără vină

zen

Mai toate mamele au tendinţa să se autoînvinovăţeasca atunci când vine vorba de felul în care îşi cresc copiii.

Dacă nu alăptează, indiferent ce motive ar avea, mama se învinovăţeşte că n-o face, că ataşamentul între ea şi copil va întârzia să apară sau că îl privează de tot ce e mai bun, că e egoistă şi pe scurt, o mama oribilă.

Dacă vrea să iasă la plimbare/ cafea/ cumpărături/ whatever, singură, fără copil după ea, iar se va învinovăţi că simte nevoia să petreacă timp fără să fie înconjurată de orice aduce aminte de un bebeluş sau copil mic.

Dacă uneori punctul cel mai fain al zilei e momentul ăla când copilul se duce la culcare, evident, se simte vinovată. Pentru că o mama bună vrea să petreacă 24/24 ore cu copilul ei, iar una rea se bucură atunci când are o clipă de linişte.

Dacă preferă să se întoarcă la serviciu înainte să împlinească ăla micu’ doi ani, iar nu e bine. Oare e o mama iresponsabilă că lasă un copil atât de mic cu bunica/ bona sau la creşă? Oare ar fi mai bine totuşi să stea acasă, chiar dacă se simte nefericită fără activitatea profesională?

Dacă îi dă copilului să mănânce un covrig înainte să împlinească un an, aoleu, dacă l-a condamnat la obezitate ca o mama nepăsătoare?

Stop!

Presiunea pe care o pune societatea pe mame, nu e nici pe departe atât de mare cum e aceea pe care chiar ele singure şi-o aplică. Nimeni nu se aşteaptă să le faceţi pe toate, nu există mama perfectă.

Nu poţi fi o mama bună care acordă atenţie copilului în fiecare secundă a zilei, în acelaşi timp gospodina din reclame care face două feluri de mâncare şi un desert, apoi curăţenie lună în toată casa, eventual mai are grijă şi de o afacere proprie, şi apoi seara eşti toată numai zâmbete când se întoarce tatăl de la serviciu. Nimeni nu mă poate convinge vreodată că există mama care să facă toate astea în fiecare zi. Mă rog, cel puţin nu una care să le facă şi să fie fericită.

Şi zău că nici nu trebuie să le facă pe toate sau să se învinovăţească. Prioritatea fiecărei mame trebuie să fie ea însăşi. Da, susţin asta. Şi înainte să îmi sară cineva în cap, lăsaţi-mă să explic de ce.

Atunci când eu nu pun presiune pe mine, evident mă pot relaxa. Când eu sunt relaxată, copilul meu e relaxat. Când eu zâmbesc, copilul meu se simte liniştit şi în siguranţă. Şi nu doar atât, îndrăznesc să spun că atunci când eu mă simt bine, familia mea se simte bine, atât copilul cât şi tatăl. Pentru că eu mama, sunt motorul casei mele. Eu dau celorlaţi vibraţia bună sau rea, eu am puterea asta, trebuie să fiu conştientă de ea şi să o folosesc cu responsabilitate.

În jurul mamei se adună familia, de la ea se cere iubire. Iubirea voastră e tot ce le trebuie copiilor voştri, ei nu va cer să fiţi perfecte, lor nu le pasă dacă uneori greşiţi. Nu puneţi singure presiune pe voi şi nu va simţiţi vinovate, iubiţi-vă si pe voi si nu va lăsaţi prinse în vâltoarea asta care vă poate consuma.

Vorba cântecului 🙂

“Dosar de mama” e si pe Facebook

Mama, ai grijă şi de tine

mom_tattoo

Mama. Chiar tu, mama. Îţi spun cuvântul ăsta de câteva ori pe zi. E muzică pentru urechile tale.

Mama, în braţele tale e ca în rai, aici e cald şi nimic rău nu mi se poate întâmpla. Se mulează perfect pe forma corpului meu, de parcă au fost special făurite ca să mă poarte pe mine.

Mama, mâinile tale îmi trec prin par până adorm şi îmi şterg lacrimile când plâng. Ele îmi arată copaci şi păsări, unde e nasul şi urechea, îmi construiesc turnuri şi castele.

Mama, tu mă ridici când cad şi îmi săruţi cucuiul până trece, tu mă îndemni să încerc din nou atunci când îmi e frică.
Mama, tu te trezeşti în fiecare noapte când plâng sau când visez urât. Îmi cânţi şi îmi şopteşti cuvinte pe care nu le înţeleg, dar care mă adorm la loc de fiecare dată.

Mama, tu ştii când îmi este sete şi când e timpul să mănânc, dacă mi-e cald sau dacă doar m-am plictisit.

Mama, cu tine râd în hohote când ne jucăm de-a prinselea sau când mă gâdili înainte de culcare.

Mama, te-aş asculta la nesfârşit, când cu vocea molcomă îmi citeşti de-o mie de ori cartea mea preferată.

Mama, tu înţelegi dintr-o privire de ce ţip, de ce plâng şi ştii mereu cum să mă ajuţi.

Mama, tu ai grijă de mine în fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare minut al vieţii tale. Şi când eşti veselă sau când ţi-e somn şi dacă eşti tristă sau bolnavă.

Şi mă întreb mama, de tine cine are grijă? Cine îţi arată şi ţie păsări şi copaci şi cine îţi trece mâinile prin par ca să adormi liniştită? Cum reuşeşti mama să-ţi vindeci cucuiul şi cine te îndeamnă să te ridici atunci când îţi e frică?

Mama, ai grijă de tine! Ai grijă şi de tine, nu doar de mine, aminteşte-ţi că şi tu eşti importantă! Nu vreau să uiţi de tine, mama!

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Credit foto: www.theentrepreneurialjourney.com

Aripile copiilor se frâng uşor

Activities-for-teachers-implementing-Character-Education

Niciodată nu mi-a plăcut matematica. N-am fost chiar genul “9 ori 7 egal 97, 4 ori 3 egal 43” dar n-am avut nicio înclinaţie pentru materia asta. Probabil că e o disciplină fascinantă pentru cei care o îndrăgesc, însă eu n-am reuşit să mă împrietenesc cu ea. Datorită unei anumite doamne profesoare.

Mai ştii că în anii ’90, uneori în şcoli, profesorii făceau delimitări clare între clase de copii “buni la învăţătură” şi clase de “copii mai prostuţi”? Adică intenţionat aşa erau repartizaţi copiii pe clase. Aşa se face că A era clasa cu copii deştepţi, iar B era cea cu copii mai puţin deştepţi. Nu se gândea nimeni că o asemenea delimitare era absolut nedreaptă, că elevii erau umiliţi de criteriile după care erau repartizaţi în clase, sau că aceşti copii ar putea rămâne marcaţi de felul în care înţelegeau cadrele didactice să nu îi perceapă ca indivizi, ci ca pe o gloată care putea fi catalogată drept prostuţă.

Şi nu ştiu cum se făcea că mai mereu, cei din clasele B erau copii din familii simple, fără potenţă finaciară, pe când cei din clasele A veneau din medii ceva mai înstărite. Iar clasa A era dată veşnic exemplu pozitiv pentru clasa B, “uitaţi copii, să învăţaţi bine şi să fiţi cuminţi ca să ajungeţi şi voi acolo”. Cel puţin aşa percepeam eu situaţia, copil fiind.

Aveam doisprezece sau treisprezece ani, începeam clasa a şaptea, când s-a hotărât mutarea mea de la prostuţi la deştepţi. N-am ştiut niciodată în urmă căror criterii, sau cine a hotărât că deodată eram mai deşteaptă şi că era înţelept să fiu mutată de lângă colegii cu care învăţasem timp de doi ani, colegi cu care mă obişnuisem şi care îmi erau dragi. Nu m-a întrebat nimeni dacă îmi doresc transferul în cealaltă clasă, nu i-a informat nimeni pe părinţii mei despre mutarea asta, nici măcar nu-mi imaginasem vreo clipă că aş avea vreun drept să refuz. Nici eu, nici ceilalţi doi sau trei colegi deveniţi deştepţi peste noapte şi care erau transferaţi deodată cu mine.

Bun aşa, cert e că acum eram considerată deşteaptă, mi se amintea tot timpul lucrul ăsta şi mi se spunea că trebuie să apreciez şansa care mi se dădea. Colegii erau alţii dar profesorii nu se schimbaseră, iar eu niciodată n-am înţeles de ce deodată, profesoara noastră de matematică îşi modificase radical comportamentul vizavi de noi, de îndată ce am păşit în clasa A. Dintr-o femeie normală se transformase într-o persoană care-mi dădea coşmaruri noaptea.

Cu ochii minţii o văd şi acum, pulover în dungi mov şi negre, masivă şi grasă, tunsă scurt, trecea printre bănci cu atitudine voit intimidantă. Ştia că unora dintre noi ne era teamă de ea. Ştia şi îi făcea plăcere. Socotea controlul pe care îl avea asupra noastră un soi de drept cuvenit.
Copiii erau deseori loviţi cu capul de tablă, după ce erau scoşi la exerciţiu în faţă clasei. Tot în faţa tuturor îi umilea pe cei care nu ştiau lecţia. Rostea cuvinte grele, cuvinte care rămân întipărite, cuvinte pe care un copil ajunge să le creadă: eşti prost, nu te duce capul, idiotule.

Distracţia ei uneori, era să-i trimită să se spele pe ochi, în băltoaca ce se vedea de la fereastra clasei când ploua, sau în zăpadă când ningea, pe elevii care îndrăzneau să caşte la orele ei. Primele două ore, luni dimineaţă, era interzis să căşte. Şi da, erau copii care chiar se spălau pe faţă cu apă din băltoacă. De frică.

Eram îngrozită când o vedeam, nu mă puteam concentra la lecţia predată, stând în gardă tot timpul de teamă să nu fac ceva greşit, să nu-i dau prilej să mă scuture, să ţipe la mine sau să mă trimită să-mi spăl ochii. Mă făceam mică, în speranţa că va uita de mine şi număram în gând minutele până la sfârşitul orei. Mă cutremura un fior, chiar dacă doar o vedeam în trecere pe coridor.

Dintr-un copil vesel şi sociabil, doamna profesoară mă transformase în câteva luni, într-unul care credea că nu e bun de nimic, că trebuie să taci ca să scapi basma curată, că dacă pleci privirea, cel puternic te lasă în pace mai repede. Doamna profesoară şi-a folosit statutul de dascăl pentru a-şi rezolva propriile frustrări, schilodind personalităţile elevilor ei. Mă gândesc la ea ca la persoana care a pus punct copilăriei mele. Omul care trebuia să mă ghideze cu răbdare, mi-a luat cel mai de preţ lucru pe care îl aveam atunci: veselia.

Acum că sunt mama, nu pot să nu mă gândesc cu teamă la ce experienţe ar putea trăi Iris în viitor. La ce fel de oameni i-ar putea ieşi în drum. Că n-aş putea să o ajut într-o situaţie similară dacă nu mi-ar spune ce se întâmplă, aşa cum nici eu nu le-am spus părinţilor mei. Că un profesor, antrenor sau alt mentor i-ar putea face rău cu bună ştiinţă, doar de dragul plăcerii de a fi în control.

Îmi doresc să pot creşte un copil care să ştie că are dreptul de a alege.
Un copil care să nu creadă ca e prostuţ doar pentru că aşa i-ar putea spune un adult.
Un copil care să vorbească fără frică atunci când are ceva de spus.
Un copil care să recunoască şi să nu accepte niciodată abuzul, de orice fel ar fi acesta.
Un copil care să ştie că e frumos, unic şi minunat.
Un copil vesel.
Un copil care să înţeleagă importanţa cuvintelor şi că ele pot răni.
Un copil empatic.
Îmi doresc să pot creşte acest copil într-o lume în care cei care au rolul de a-l învaţă şi proteja, sunt oameni zdraveni la cap, oameni ce înţeleg pe de-a-ntregul ce responsabilitate au.
Învăţaţi copiii să zboare, nu le mai frângeţi aripile!

Credit foto: nobullying.com

“Dosar de Mama” e si pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Fetiţa mea curajoasă

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Când Iris a început să meargă, am hotărât cu M să o lăsăm să cadă fără să intervenim, desigur, exceptând situaţiile în care era necesar şi avea nevoie de ajutor.

Merge şi acum ca un pinguin, legănat, calcă pe vârfuri sau uneori apăsat pe toată talpa, alteori ridică piciorul de parcă ar urca o scară imaginară, şi de multe ori cade. Niciodată nu se uită pe unde calcă, chiar niciodată. Păşeşte de-a dreptul peste păpuşi, cărţi şi cărămizi lego, nu-i place să le ocolească aşa că se împiedică de ele şi cade. Uneori în fund, alteori în faţă.

Îşi întinde mâinile, se loveşte cu ele de podea şi aterizează pe genunchi. Dacă e rău, îmi caută privirea şi plânge, dar de cele mai multe ori se ridică repejor şi se plimbă mai departe, bodogănind într-o limba doar de ea înţeleasă.

Când suntem afară, procedez la fel, aşa că zielele trecute am lăsat-o să se plimbe pe o alee în parc. Stăteam la distanţă mică de ea supraveghindu-i fiecare mişcare, pentru că îi place maxim să bage în gură fiecare chestie minusculă de pe jos, pe care o ridică tacticos între degetul mare şi arătător.

S-a zbenguit, a mers stânga, dreapta, în sus şi-n jos, până s-a împiedicat şi poc, a căzut. Am văzut imediat cum faţa i-a atins caldarâmul şi s-a făcut linişte câteva secunde. Linişte din-aia când îţi auzi doar respiraţia. A rămas acolo surprinsă, în linişte, era prima dată când cădea aşa de rău. Apoi imediat m-a căutat cu ochii şi de îndată ce m-a văzut a început să plângă. Am ridicat-o în braţe şi am încercat s-o liniştesc, însă plângea foarte tare. Plâns sfâşietor, de durere şi frustrare.

I-am cântat, am mângâiat-o şi am alinat-o până s-a liniştit suficient încât să mă lase să verific eventualele răni. Îşi muşcase buza de jos, două picături de sânge stăteau mărturie că o durea destul de rău. Când a încetat să plângă şi a început să se zvârcolească în braţele mele, am lăsat-o jos. Cu teamă. Să nu cadă iar, să nu se lovească, să nu se întâmple ceva ce nu aş putea eu preveni. Dar am lăsat-o imediat ce s-a liniştit. Iar ea s-a plimbat mai departe, cu ochii umflaţi şi roşii, cu două urme mici pe buza de jos, zâmbind de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

E curajoasă mititica, îmi da câte o lecţie nouă în fiecare zi.

“ Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

 

 

Ruşinea că nu ai alăptat

Mother-feeding-bottle-to-six-month-old-baby

Când după cinci săptămâni de alăptare exclusivă am cântărit-o pe Iris şi am aflat nu câştigase în greutate decât treisute de grame, aşadar abia atinsese din nou greutatea avută la naştere, am înlemnit. Medicul dădea din cap nemulţumit şi îmi repeta deja a treia oară e timpul suplimentez cu lapte praf, Iris nu-şi va dezvolta abilităţile conforme vârstei dacă nu e hrănită corespunzător, am amânat destul, cantitatea de lapte pe care eu o produceam fiind evident insuficientă.

Purtasem discuţia asta de două ori deja, şi tot de atâtea ori hotărâsem mai aşteptăm puţin, şi apoi încă puţin, în speranţa Iris va lua în greutate. Însă situaţia nu s-a îmbunătăţit, Iris părea flămândă tot timpul, plângea fără oprire, iar eu simţeam neputincioasă cu ghemotocul în braţe.

Citisem despre puseele de creştere şi despre cum este imposibil ca o mamă nu producă suficient lapte ca îşi hrănească nou născutul, despre cum nu trebuie cedezi şi suplimentezi cu lapte praf, e nevoie de răbdare, lactaţia se reglează în funcţie de cât de mult stă la sân pruncul, ştiam toată teoria. Cu toate astea, copilul meu nu lua în greutate şi plângea la sân.

După ce naşterea prin cezariană contribuise şi ea la mica depresie în care scăldăm, alăptarea fetiţei mele era acum ancora mea. Sentimentul pe care o mama îl are când îşi alăptează copilul este de uniune perfectă cu fiinţa aceea căreia i-a dat viaţă din corpul ei, corp care mai apoi, hrăneşte pruncul, încălzeşte şi protejează nou născutul. A fost teribil de greu rup legătura asta.

Mama i-a dat primul biberon cu formulă, iar Iris l-a devorat. Am plâns mult şi am simţit am eşuat în calitate de mama şi femeie. Nu puteam îmi hrănesc copilul, corpul meu refuza ajute, cu toate încercasem ceaiuri şi pastille pentru stimularea lactaţiei, iar când nu o alăptam, pompam orice picătură. Simţeam în punctul acela, dacă fi plecat, Iris nu mi-ar fi simţit lipsa în niciun fel, pentru ea nu mai depindea de mine. Oricine poate avea grijă de un bebeluş dacă are la îndemână o cutie cu lapte praf, nişte apă şi un biberon, gândeam. Îmi desprinsesem copilul de la sân, legătura aceea specială fusese ruptă, ancora mea nu mai ţinea la suprafaţă.

Singurul lucru pozitiv a fost Iris a încetat mai plângă tot timpul. Am continuat o alăptez până când treptat, dar sigur, a refuzat mai sugă. Aşa cum spune orice carte, dacă îi dai biberon bebeluşului, acesta va refuza sânul iar asta s-a întâmplat şi în cazul notru. Ajunsesem în punctul în care reuşeam o alăptez doar noaptea, iar în timpul zilei mânca formulă şi ce reuşeam eu pompez. Îmi pompam laptele ziua şi noaptea, o ţineam pe Iris cu o mâna şi pompam cu cealaltă, îl stocam la frigider până reuşeam cu greu umplu un biberon.

Am continuat în acest mod până când cantitatea de lapte pompată a devenit infimă, moment în care Iris a fost hrănită exclusiv cu formulă.

A trecut, Iris a crescut şi cu lapte praf, s-a dezvoltat normal şi frumos ca orice alt copil, e o fetiţă veselă şi drăgăstoasă. Dar sentimentul de vină a rămas, îl simt şi acum. Vină şi ruşine n-am alăptat-o.

Întotdeauna când cineva întreaba dacă am alăptat sau încă alăptez, simţeam nevoia disculp şi povesteam cu amănunte cum am alăptat dar n-am reuşit exclusiv, încercând mi conving interlocutorul nu sunt o mama rea.

Cred nu sunt singură în situaţia asta. Şi zău n-ar trebui simţim e nevoie explicăm cuiva de ce am ales formulă, dacă am reuşit alăptăm sau nu, chiar dacă vrem alăptăm sau nu.

Sigur alăptarea trebuie recomandată tuturor mamelor şi fiecare trebuie înţeleagă nu există nicio formulă care ar putea măcar vag imite compoziţia laptelui matern. Beneficiile alăptării sunt bine cunoscute şi nenumărate, toate mamele ar trebui înţeleagă aceste aspecte înainte ia o decizie. Însă presiunea care se pune pe mama care nu alăptează este destul de mare şi nedreaptă. I se sugerează discret doar mamele bune îşi alăptează copiii şi decizia de a suplimenta sau hrăni copilul exclusiv cu formulă, e una extrem de egoistă. Ştiţi ce impact au toate astea asupra psihicului şi aşa fragil al unei lăuze extenuate?

Înainte le arăţi cu degetul pe aceste femei, opreştete o clipă şi priveşte-le. Sunt mame rele? Îşi abuzează copiii? Nu! Sunt mame, atât! Mame care poate fac alte alegeri decât cele pe care le-ai face tu. Dar tot mame sunt. Cele mai bune pentru copiii lor.

Hai ne gândim puţin la asta!

 

Credit foto: www.healthandfitnesstalk.com

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Draga doamna, nu ma mai opri pe strada!

stop-doing-that-lady

Draga doamna care stai la poarta si ma opresti ca sa-mi spui ca Iris “va raci la creier” daca nu am grija sa poarte caciula, nici nu stiu ce sa-ti spun. Sa incep cu fapul ca sfatul tau e atat de eronat, cu faptul ca nu e deloc politicos sa ma atentionezi subtil ca as fi o mama iresponsabila sau sa te ignor si sa trec mai departe?

Draga doamna care ma opresti pe strada sa-mi spui ca Iris e prea mare ca sa mai fie purtata si n-ar mai trebui tinuta in brate, te rog lasa-ma pe mine sa decid cum e mai bine pentru copilul meu.

Draga doamna casiera de alimentara, care ii spui fetitei mele de 14 luni ca suzeta din care trage e “caca”, te rog sa iti cantaresti foarte bine cuvintele inainte sa i te adresezi unui copil care nu este al tau. Daca vrei neaparat sa comunici cu copilul meu, zambeste-i. Dar taci!

Draga mama de la locul de joaca, de ce arunci mucuri de tigara pe langa gard si iti duci copilul sa faca pipi pe nisip intr-un colt? Copila mea e in perioada in care baga totul in gura. Stii tu cum mi-a stat inima cand i-am scos un chistoc dintre dinti? Sau stii ca astia mici isi pun nisipul ala si-n cap? Locul de joaca nu e buda publica, si nici loc de fumat!

Doamnelor, nu e deloc in regula sa opriti mame pe strada ca sa le sfatuiti voi cum e mai bine! Chiar daca ati crescut la randul vostru copii si poate nepoti si credeti ca stiti mai bine, lasati-ne sa-i crestem si noi pe ai nostri. Sa opresti o necunoscuta pe strada in timp ce aceasta isi plimba responsabil copilul, ca sa o atentionezi tu asupra vreunui aspect care tie ti se pare nelalocul lui, e o dovada clara de prostie.

Exceptand situatiile in care vezi un copil abuzat, smucit, batut, flamand, la care parintele striga sau il poarta dezbracat cand afara sunt sub 0 grade, nimic nu te indreptateste sa ii sugerezi parintelui ca e iresponsabil. Punct.

Credit foto: www.forbes.com

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Esti mama de copil mic daca…

mom-holding-baby-smiling-photo-420x420-ts-78192880

Niciodata nu mergi la toaleta singura.

Stii mai mult de zece cantece pentru copii, in mai multe limbi.

De cateva ori pe zi imiti vaca, pisica, soricelul, maimuta, etc.

Sa te plimbi inseamna sa impingi caruciorul in parc sau sa mergi la locul de joaca.

Spui de cateva ori pe zi “nu-i voie”, “nu trage”, “ai grija”.

“Hai sa iesim” inseamna sa mergeti la supermarket.

Ai inlocuit poseta cu un rucsac/geanta pline cu scutece, servetele umede si uscate, apa, schimburi si jucarii.

Plangi la reclamele pentru scutece.

Descoperi ca esti mai curajoasa decat credeai.

Poti face aproape orice cu o singura mana.

Cel mic se trezeste intotdeauna inainte ca oja sa ti se usuce pe unghii.

Mananci ciocolata si alte dulciuri pe ascuns.

N-ai mai baut alcool de cand ai ramas insarcinata.

Acum intelegi mai bine decat oricand, ca aproape nimic nu sta in controlul tau. Ca orice se poate intampla, oricand. Iar asta te sperie.

I-ai spus sotului “tata”.

Cuvintele mamei tale iti ies pe gura, fara sa intelegi cum. Da, fix cuvintele alea pe care erai sigura ca tu n-o sa le spui copilului tau.

Niciodata n-ai iubit asa cum iubesti acum.

Poti fara probleme sa schimbi un scutec in timp ce mananci.

Ti-ai folosit saliva sa stergi o pata de pe fata cuiva.

Va astept cu adaugari la lista asta 🙂

Credit foto: www.babble.com

“Dosar de mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl