Viata cu copil de un an si (aproape) doua luni

baby boy playing with a toy telephone

Pentru ca in perioada asta mersul e cea mai noua si importanta achizitie, copila exerseaza din plin. Cand ma intreaba cineva ce face Iris, raspunsul meu inevitabil este: merge, Iris merge. De dimineata pana seara, ea merge. In cerc, in zig zag, mai labartat, mai in graba si pe alocuri cu cazaturi, ea ii tot da inainte.

Si daca tot ne laudam cu achizitii, luati de-aici: caninii (oh da, toti odata) si patru masele. Asadar opt bucati deodata, in plina eruptie. Explozia asta dentara e fireste insotita de durere si multa smiorcaiala. Care au leac doar in brate, dar nu in brate la tata sau altcineva, naaa, doar hopa sus la mama. De unde, dupa putina alinare, se cere jos. Ca imediat ce atinge podeaua cu picioarele, sa inceapa sa planga si sa vrea iar in brate.

Da, asa ca zilele astea, facem toate lucrurile impreuna, in echipa. Eu fac chestii, iar ea le supravegheaza atenta din bratele mele.

Joaca e si ea mai elaborata acum. Daca pana mai ieri, principala sursa de amuzament era sa dea papusa cu capul de podea si-apoi sa se uite fix in ochii ei, acum “construieste” cu ajutorul cuburilor si caramizilor tip lego. Ajuta la stransul jucariilor, imi aduce cartile ca sa-i citesc si incaleca/ descaleca singura calutul de cauciuc, pe care-l calareste temeinic, tinandu-se de urechile lui, alatadata dandu-i palme la fund si strigand “diii”. Recunosc, da, am pregatit-o de rodeo, nu stii niciodata cand ai nevoie de abilitati de-astea.

Duce mana la ureche si vorbeste la un telefon imaginar, repetand tare “da, da”, in timp ce merge grabita in cerc. Cand vede copii se grabeste sa-i atinga, imbratiseze, sa le bage degetele in ochi sau sa-i traga cu drag de par. In parc, rupe papadii pufoase, mi le aduce sa suflu in ele si apoi rade zgomotos cand o fac.

Partea foarte faina e ca a devenit dragastoasa, acum ne imbratiseaza si ne pupa. Dar doar cand vrea ea, la cerere nu presteaza niciodata. Papusile insa nu sunt nevoite sa ceara afectiune, Iris le-o ofera din plin, umplandu-le de saliva cu fiecare pupatura aplicata.

Ma ajuta la curatenie, asa ca nu e necesar ca eu sa mai aspir, de exemplu. Pentru ca nu mai am ce. Iris haleste tot ce prinde, rezistand apoi eroic cu dintii inclestati si buzele stranse atunci cand incerc sa-i scot scamele din gura. Ba o ia si la fuga razand, daca vede ca am observat-o molfaind ceva.

Inevitabil, am ajuns si la partea in care e imposibil sa nu-i spun “nu-i voie” uneori.

Nu-i voie la aragaz, nu-i voie sa te cateri singura pe scari, nu-i voie sa mananci furnici, nu-i voie sa atingi cainii comunitari din parc, sunt exemple concludente pentru o zi cu Iris. Incerc sa nu exagerez, vreau sa las loc de desfasurare curiozitatii ei firesti, insa intervin atunci cand siguranta ii e pusa in pericol. Desi nu cred ca intelege mare lucru din ce-i spun, ii explic totusi pe un ton calm, care sa nu-i creeze panica, de ce nu are voie. Pentru ca e periculos, pentru ca e prea murdar, etc. Deduc insa, ca nu apreciaza deloc tonul meu calm, pentru ca de indata ce aude ca nu-i voie, se pune pe tipat, anticipand probabil ca urmeaza sa vin si s-o iau pe sus daca nu se opreste. Si nu, nu se opreste niciodata.

In continuare, activitatea ei favorita la masa e sa intinda pe o latura a frigiderului aflat in apropiere, tot ce are in castron sau sa arunce pe jos eventualele resturi ramase. Mancatul ramane pe loc secund, insa e normal daca ma gandesc la eruptia dentara prin care trece, asa ca nu insist prea mult. Partea buna este ca nu mai e nevoie sa-i gatesc separat tot timpul, acum mananca de multe ori mancarea pregatita pentru noi, pe care o adaptez nevoilor ei. Restrictiile pe care le pastram in continuare sunt pe carnea de porc, fasole uscata, varza si zahar.

Noptile vin cu treziri dese, tot din cauza durerilor cauzate de eruptia dentara, plansete si nevoia de a fi luata langa mine in pat.

Zilele ne sunt pline, trec fulger, una dupa alta si zau ca nici nu mi-as dori sa fie altfel. Fiecare zi e o provocare noua, un carusel de emotii declansate de plansete, rasete, alintaturi si tipete. In mijlocul caruselului insa, gasesc intotdeauna bucuria de a petrece tot timpul meu cu ea, cu copila mea!

Credit foto: www.childrensdayton.org

“Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Mami, mă sufoc. Stinge ţigara!

Pregant-smoking-woman

Am fumat treisprezece sau paisprezece ani, din adolescenţă până pe la 30 de ani. Acum sunt nefumătoare, am renunţat la ţigări de trei ani jumătate. Chiar şi acum, uneori când simt miros de ţigară aprinsă, inspir adânc, cu poftă. Îmi amintesc perfect de ce îmi plăcea fumez, îmi amintesc şi cum după ce aşteptam pauza ore întregi, aprindeam mult dorită ţigară şi fumul îmi inundă plămânii, îmi amintesc şi de uşoara stare de ameţeală plăcută care urma.

Recunosc mi-a plăcut foarte mult fumez. Dimineaţa la cafea, în pauze la serviciu, acasă în bucătărie sau pe balcon, în weekend cu o bere în faţă. Ţigară e companionul perfect, te ajută când eşti furios, când eşti îngândurat, suferi sau când te distrezi, te ajută socializezi cu alţi fumători. Aşadar, e greu te gândeşti la un moment dat, ar trebui faci toate astea fără ţigări.

Întradevăr, nu e uşor deloc te laşi de fumat, primele zile nu faci decât te gândeşti la ţigări. Personal, am reuşit abia la a doua încercare, însă chiar şi acum uneori visez fumând, sau îmi doresc uneori aprind o ţigară. Însă după trei ani jumătate de abstinenţă, e o dorinţă ce dispare în câteva secunde. E greu da, însă devine mai uşor atunci când ai o motivaţie.

Şi ce motivaţie mai bună poţi avea decât eşti însărcinată? în ţine creşte copilul tău, pe care tu îl doreşti?

Între 15% şi 25% din femeile însărcinate fumează. Femei care provin din medii diferite, femei cu diferite nivele de educaţie, femei cu studii şi acces la informaţie sau analfabete, adolescente sau trecute de prima tinereţe, cu venituri mai mari sau mai mici, femei ce au în comun faptul sunt pe cale devină mame. Îmi imaginez măcar o dată cineva le-a spus fumatul dăunează fătului. Îmi imaginez chiar dacă nu le-a spus cineva, ele ştiu oricum.

Şi cred cele mai multe încearcă se oprească, dar nu reuşesc. Şi-atunci se sperie şi se învinovăţesc. Unele fumează pe ascuns, rusinanduse cineva le-ar putea vedea şi le-ar blama, numindu-le inconştiente. Se amăgesc patru, cinci ţigări pe zi, nu au cum dăuneze bebeluşului şi se hotărăsc nu depăşească numărul ăsta. Se ascund după faptul unii medici neprofesionişti, le liniştesc spunându-le dacă fumezi două ţigări pe zi e ca şi cum teai plimba la ora de vârf pe jos, într-un oraş aglomerat, aşa nu-i mare scofală.
Se gândesc poate şi la tatăl bebeluşului, la cum el nu are control când vine vorba de deciziile mamei legate de sănătatea copilului şi iarăşi se simt vinovate.

Departe de mine gândul de a face morală cuiva, asta cred eu simt ele, corectaţi dacă greşesc.

O mama care a fumat în timpul sarcinii, îmi povestea cum atunci când poftea o ţigară, încerca se abţină spunânduşi dacă mai aprinde una, copilul îi va muri în pântec. Se ameninţa singură, încercând se oprească, imaginânduşi cele mai îngrozitoare scenarii legate de copilul afectat de faptul ea fuma. Şi totuşi, aprindea ţigara. Şi azi, şi mâine, în fiecare zi până la naştere. Întrebată de ce nu se oprea, nu găsea un răspuns. Suferea în tăcere, dar fuma în continuare.

Ar trebui fie o alegere simplă, de la sine înţeleasă, însă de multe ori, viitoarele mame aleg fumeze chiar şi după ce testul le arată cele două liniuţe roz.

Fumul de ţigară conţine în jur de 4000 de substanţe chimice, cele mai nocive componente fiind nicotina şi monoxidul de carbon. Intoxicaţia acută cu monoxid de carbon a gravidei poate conduce la decesul intrauterin al fătului sau la apariţia unor malformaţii fetale.

Nicotina scade fluxul de sânge din placentă, aşadar scade oxigenarea fătului. Astfel e afectată mecanica plămânilor cu scăderea ulterioară a frecvenţei respiratorii.

Femeile însărcinate fumătoare, îşi expun copilul la toxinele din fumul de ţigară, într-o perioada critică de dezvoltare a plămânilor acestora, funcţia pulmonară fiindu-le uneori afectată, pentru tot restul vieţii.

Fumătoarele prezintă un risc mai mare de naştere prematură. Funcţiile organelor unui copil născut prematur pot fi insuficient dezvoltate, iar copilul poate avea şi o greutate mică la naştere.

Pentru fumătoare există risc de avort spontan mai mare decât pentru nefumătoare.

Conform unor studii, copiii ai căror mame au fumat în timpul sarcinii, pot dezvolta mai frecvent ADHD (sindromul deficitului de atenţie şi hiperactivităţii), au un risc mai mare de moarte subită (de aproximativ 3 ori mai mare decât copiii născuţi din mame nefumătoare) şi dezvoltă mai frecvent afecţiuni respiratorii (cum ar fi astmul).

Risc de două ori mai mare de a dezvolta complicaţii ale sarcinii legate de placentă: dezlipire de placentă şi interpunerea placentei în calea ieşirii fătului din uter, situaţii ce pot duce la sângerări importante cantitativ, implicit punerea în pericol a vieţilor mamei şi a fătului.

Nu neg sunt copii care se nasc sănătoşi şi cu o greutate bună, în ciuda faptului mamele au fumat pe parcursul sarcinii. Însă există şi situaţii în care complicaţiile au apărut şi sarcinile s-au oprit din evoluţie sau copiii au rămas cu probleme respiratorii pentru tot restul vieţii.

Vrei şi eşti pregătită îţi asumi riscul ăsta?

Încearcă gândeşti atunci când fumezi, nu doar tu o faci. Copilul tău fumează odată cu tine. Rolul nostru e -i protejăm, le oferim un start curat.

Încearcă ceri ajutor fără ţi fie teamă de critici, asumăţi statutul de fumătoare şi cere ajutor. Du-te la medic, e în măsură te îndrume.

Se pune multă presiune pe mamele care fumează şi în schimb nu se face nimic pentru a le veni în ajutor atunci când încearcă renunţe la ţigări, nu cred la noi există vreun program de informare şi susţinere dedicat lor.

Dacă şi soţul tău fumează, roagă-l renunţe împreună cu tine.

Încearcă conştientizezi pe îndelete consecinţele pe care le are fumatul asupra bebeluşului tău.

Imagineazăţi cum arată copilul tău. are mâini, urechi, sprâncene şi tot ce îi mai trebuie ca fie perfect. Închide ochii şi vizualizează-l. E acolo, creşte în tine, o fiinţă perfectă, ruptă din carnea ta. Ajut-o se dezvolte frumos, stinge ţigara!

Acum!

Credit foto: www.tobaccocampaign.com

 “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂

Cand trei cuburi te pot face fericit

12176350_10153648357859876_723628853_oCand ne jucam impreuna, mereu ii construiesc turnuri din cuburi, pe care ea, fara exceptie, cu un dos de manuta bine plasat, le darama de la baza. Niciodata n-apuc sa asez mai mult de patru sau cinci, unul peste altul, pana cand Iris entuziasmata la vederea turnului, se grabeste sa-mi distruga constructia rapid.

Daca nu e fix langa mine, atunci ma grabesc tare, tare, sa il fac cat mai inalt sau poate chiar sa ridic mai multe. Totusi, niciodata nu dureaza prea mult, pana remarca tinta ce trebuie musai culcata, fara mila, pe covor.
Mutrita i se lumineaza de zambete, tipa, ridica mainile si porneste clatinandu-se navalnic spre turnuri. Se apleaca, fundul ii ramane sus, cu o mana se sprijina de podea, cu cealalta matura turnul de la baza si apoi striga vesela. E strigatul victoriei. Urmat de dansul victoriei. Imi arata cu degetul isprava si topaim dansul victoriei impreuna.

Aseara, in timp ce se juca singura, iar noi o priveam gales de la distanta, a luat un cub. Pe care l-a mozolit bine, l-a racait cu un deget, l-a lovit zdravan de podea si apoi l-a lasat acolo. Apoi l-a luat pe al doilea si cu maxima concentrare l-a asezat peste primul.

M si cu mine ne dadeam coate, uite, uite ce face copilu’, mandri nevoie mare de asemenea realizare. Ca sa ne arate ca doua cuburi sunt un fleac, si ca e loc de mai bine, l-a luat pe al treilea si stangaci l-a asezat peste celelelate doua. Se uita acum la un mini turnulet din trei cuburi si la parintii ei care cu gura pana la urechi se agitau, aplaudau si strigau “bravoooo” in tandem, de parca plodul ar fi construit cel putin Empire State Building.

Foarte mandra, s-a plimbat prin tot livingul, aplaudand la randul ei si razand incantata ca a facut ceva pe placul nostru. Cand ovatiile la scena deschisa s-au terminat, s-a repezit la turn si fara mila, l-a pus la pamant dintr-o singura miscare.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Sunt parinte si imi este teama

fear1

Vorbeam cu M despre temerile fiecaruia dintre noi, acum, de cand suntem parinti. Pare ca amandurora ne e teama ca lui Iris i s-ar putea intampla ceva, ca s-ar putea imbolnavi sau ca ar putea suferi vreun accident, ca am putea gresi undeva in cresterea ei sau ca soarta ar putea fi nedreapta cu ea.

Ca viata e plina de pericole si suferinte si ca noi n-o vom putea proteja de toate astea, oricat ne-am stradui.

Cred cu tarie, ca nu cunoastem teama cu adevarat, pana in maduva oaselor, pana nu devenim parinti. Si stiu ca n-o sa mai traim niciodata fara ea, de-acum inainte.

Frica asta te tine treaz noaptea, iti taie respiratia de cateva ori pe zi si iti citeste povesti seara la culcare.

Cand l-am intrebat pe M ce-l sperie cel mai tare, mi-a spus asa:

– Cand va veni timpul, eu vreau sa plec primul. Eu trebuie sa mor primul, n-as putea respira daca voi ati pati vreodata ceva, cu teama asta traiesc eu mereu.

Am amutit si n-am mai avut curaj sa-i spun ca m-a speriat si mai tare. Cand naiba ne-am facut oameni mari, cu temeri mari?

Trece pe masura ce copilul creste, spuneti-mi ca trece?

Credit foto: www.stratejoy.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Cum am învăţat să schimb scutece

644-03405135 © Masterfile Royalty Free Model Release: Yes Property Release: Yes Young woman's hands changing baby's diaper

De când ştiu, dacă se întâmpla fiu în preajmă atunci când un copil făcea numărul doi şi trebuia schimbat, dispăream din încăpere urgent. deranja mirosul, pufnea râsul văzând faţă schimonosită a copilului în timp ce “muncea”, laudele părintelui când în cele din urmă bebeluşul reuşea. Dacă mai auzeau şi cuvântul “cacuţa”, tăvăleam de râs de-a dreptul.

Astfel, nu e nimic surprinzător la faptul am schimbat primul scutec atunci când aveam deja 25 de ani. M-am lăsat greu convinsă, e adevărat mi-a fost şi uşor ruşine refuz, plodul ce trebuia schimbat fiind nepoata mea. Mama şi sora mea priveau amuzate şi aproape aplaudau entuziasmate vadă faţă în faţă cu problema din scutec. Au făcut poze doveditoate şi au râs mult până am încheiat procedura, nepăsătoare la faptul mie mi se făcuse rău, fapt care n-a făcut decât le amuze şi mai tare.

Asta a fost singură mea interacţiune cu un scutec murdar, înainte am propriul meu mic producător de scutece murdare.

Recunosc am fost foarte îngrijorată pe perioada sarcinii, gândindu cum o fac schimb câteva scutece pe zi, toate mirositoare şi colorate în diverse nuanţe, ce fel de mama voi fi dacă gândul la un scutec murdărit îmi provoacă stări de leşin?

Pe nesimţite au trecut cele nouă luni şi uite- în spital, faţă în faţă cu găluşca asta mică, frumoasă ca o dimineaţă de primăvară. Ca una de primăvară, da, însă nu mirosea deloc a flori parfumate.

Ştiam de meconiu, însă nu mi-am imaginat va fi atât de mult şi atât de negru, eram acum faţă în faţă cu cea mai mare temere a mea. M-am holbat la scutec, nemişcată, secunde în şir. Nu ştiam ce fac, de unde apuc copila, cu ce mâna s-o ţin şi cum scot scutecul murdar de sub ea. -l trag cu amândouă mâinile? rostogolesc bebeluşul pe-o parte? Doamne Dumnezeule, cum îmi schimb copilul?

Salvarea a venit de la mama cu care împărţeam salonul, pe care probabil o priveam pierdută, în timp ce-şi manevra cu uşurinţă bebeluşa. “Cu o mâna apuc-o uşor de glezne sau genunchi şi ridic-o, iar cu cealaltă scoate-i scutecul murdar”, mi-a spus zâmbind înţelegător.

Aha, deci nu trebuie s-o rostogolesc pe o parte, există căi mai blânde.

Acasă, antrenamentul a continuat. După fiecare sesiune de alăptare, copila anunţa cu surle şi trâmbiţe e timpul repet mult temuta procedura. Înarmată cu şerveţele, creme, pudre şi nici nu-mi mai amintesc ce altceva consideram atunci sunt necesare, respiram adânc şi duceam misiunea la bun sfârşit, cu noduri în gât uneori, în hohote de râs altădată.

Medicul îmi sugerase e important verific scutecul de fiecare dată, asigur de consistentă şi culoare corespunzătoare vârstei şi tipului de alimentaţie, iar asta m-a lăsat uşor mută. Cum, n-ajunge inevitabil îl miros, şterg şi-l spăl? Trebuie -l şi studiez cu atenţie?

Am trecut cu succes şi de scutecele explozive care aruncaseră muniţie tocmai până la ceafa copilei şi de drastica schimbare apărută odată cu diversificarea. Drastică, da, nu glumesc, o vedeţi şi voi despre ce vorbesc, când va vine rândul 🙂

Acum pot schimba un scutec în doi timpi şi trei mişcări, cu ochii închişi, pe întuneric, cu o mâna, în maşină, pe iarbă în parc, pe plajă, în timp ce se zbate, you name it, am devenit expertă.

A fost un drum anevoios, plin de mirosuri şi culori, dar am răzbit şi am păstrat mereu funduleţul ăla roz şi curat 🙂
Voi v-aţi confruntat cu “probleme” de genul ăsta?

Credit foto: www.whattoexpect.com
P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂

Magia primilor pasi

baby walking

Primii pasi i-a facut inainte de un an, dar n-am putut socoti ca mergea. Tinandu-se de canapea, se arunca repezita in bratele mele, cu pieptul inante, tipand de incantare, agitand mainile si  totusi  reusind sa faca doi pasi lipsiti de echilibru.

De-atunci am tot asteptat sa pornesca, sigura ca in cateva zile se va intampla. Dar ea nu s-a grabit, a preferat sa se deplaseze in continuare de-a busilea, in felul ei unic si haios. Genunchiul drept in fata, piciorul stang impingand podeaua cu talpa, intr-un soi de fandare. Uneori se ridica singura in picioare si statea asa, fara sprijin, leganandu-se ca un vlastar batut de vant din toate punctele cardinale. Stia ca sta singura si vocifera fericita, aratandu-ne gropitele cand ne zambea larg.

Acum merge singura, copila mea a plecat la un an si doua saptamani.

Face un pas si inca unul, tine mainile sus pentru echilibru si cand simte ca aluneca, departeaza picioarele si se balanseaza usor, pana isi gaseste din nou ritmul. A pornit zambind si bodoganind in limba ei de copil mic, vesela si curajoasa. A facut primul pas catre independenta.

Calca apasat cu toata talpa, printre jucarii, se impiedica de ele si cade, se ridica si porneste mai departe cu acelasi entuziasm, care sper sa ramana cu ea toata viata.

Cand oboseste, isi lasa jos fundul de ratusca, dar nu se opreste, pleaca iar, genunchi, fandare, genunchi, fandare. Striga tare cand o ridic in brate, isi lipeste obrazul de al meu si sta asa linistita doar o clipa. O singura clipa, dar mie imi ajunge si atat. Se zbate apoi si se cere jos, acolo unde poate exersa ce-a invatat de curand, mersul.

Mergi copila mea, mergi inainte, cu mersul tau apasat si hotarat.
Mergi galusca mea, chiar daca te impiedici si cazi. Ridica-te si apoi mai mergi putin.
Mergi inainte zambind, fetita mea vesela.
Mergi copila mea, chiar daca uneori trebuie s-o faci de-a busilea.

Obrazul meu te-asteapta mereu aici, atunci cand obosesti.

Credit foto: www.popsugar.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Copil purtat + mama purtareata = Love

bwCarucior am avut din prima zi. Il tineam in living, in speranta ca as putea s-o mai intind pe Iris acolo dupa ce adormea.

Dar nou nascuta mea nu prea dormea, iar daca printr-o minune inchidea ochii, se trezea imediat ce trupul ei mititel atingea o alta suprafata. V-am mai povestit aici cum a fost cu somnul la noi.

Asa ca obiectul cu patru roti, a devenit o piesa de mobilier, care ocazional era scoasa la aer.

In carti scrie ca acei copii care sunt scosi afara cu caruciorul, adorm usor si adanc in contact cu aerul proaspat, ciripitul pasarelelor si ritmul rotilor care se invart. E drept ca Iris nu stie sa citeasca, poate de-aia nu adormea, ci urla neintrerupt pana se colora purpuriu, intorcand capete pe strada, oameni care probabil isi imaginau ca nu-i copila mea, din moment ce nu reusesc s-o linistesc.

Scuturam caruciorul inainte si inapoi, la stanga si la dreapta, transpirata si transformata toata de ingrijorare ca sigur nu fac ceva cum trebuie, pentru ca plangea de mama focului indiferent in ce ritm il miscam sau cate cuvinte dragastoase ii sopteam. Se linistea insa de indata ce o ridicam in brate.

Asa ca de cele mai multe ori, plimbam un nou nascut cu un brat, iar cu celalat impingeam caruciorul, care deh, avea si el nevoie sa fie scos in lume. Am inteles repede ca Iris nu se va imprieteni curand cu caruciorul acela, ca cel mai bine ii este in bratele mele. Si atunci am facut cunostinta cu babywearingul.

E drept ca am facut cunostinta pe fast forward si imi pare tare rau nu m-am informat in detaliu din prima zi, despre modalitatea corecta si sanatoasa de a purta copilul. Astfel ca aproximativ o luna, am avut-o pe Iris agatata de mine intr-un sistem tip chilot pe care il primisem cu imprumut. Abia cand mi-a fost clar ca nu sta deloc confortabil si ca pozitia ei nu e naturala, am inceput sa ma documentez temeinic si scolareste.

Asa am descoperit o multitudine de sisteme pentru purtarea copilului, toate ergonomice, acestea permitand copilului sa ia o pozitie naturala in timpul purtarii, cu genunchii mai sus de fundulet si cu spatele curbat, in forma literei C.

Wrap tesut, wrap elastic, sling cu inele, mei tai, ssc, imi doream sa le cumpar pe toate si sa-mi fac colectie, sa folosesc in fiecare zi altul, atat de frumoase erau.

Ulterior, am exclus wrap-ul tesut pentru ca nu-s nici cea mai indemanatica persoana din lume si nici cea mai rabdatoare, cu certitudine n-as fi putut face legaturile cu Iris in brate. Cred ca am facut o alegere buna cand am ales un ssc (soft structured carrier) Boba 4g si apoi un sling cu inele. Ambele mi-au facut viata mult, muuult mai usoara.

Cand Iris refuza sa doarma altfel sau voia sa stea doar in brate, o puneam in Boba (care poate fi folosit dupa ce copilul implineste sase luni) si-apoi imi vedeam de treaba. Gateam, faceam curatenie sau alte teburi gospodaresti linistita, pentru ca adormea in zece minute, ma puteam ocupa si de altceva si eliminam frustrarea de a ma simti blocata cu copilul in brate.

Plimbarea a devenit o placere de ambele parti, Iris nu mai plangea, era cuibarita aproape de mine, unde se simtea in siguranta si protejata. Puteam s-o plimb astfel pe distante mari, imi era usor sa intru in locuri in care accesul caruciorului nu ar fi fost posibil, faceam cumparaturi, plateam facturi, o duceam cu umbrela deasupra capului daca ploua sau cu gluga pe cap daca batea vantul, nicio circumstanta nu ne impiedica sa iesim afara.

Acum ca e mai mare si cantareste in jur de zece kilograme, iar eu cincizeci, imi e mai usor sa o port in spate, ca pe un rucsac.

Slingul cu inele are marele avantaj ca poate purta copilul nou nascut. Iar asta e un mare ajutor pentru mama in perioada colicilor, atunci cand copilul plange si trebuie oricum tinut in brate. Imi pare nespus de rau ca n-am folosit unul atunci cand Iris era nou-nouta.

Am purtat-o insa in sling, cand era ceva mai mare si a fost incantata pentru ca datorita posibilitatii de purtare pe sold, slingul ofera o vizibilitate mai buna copilului si e foarte util atunci cand acesta devine curios si interesat de tot ce-l inconjoara. Cu slingul ne-am plimbat cand a inceput sa arate cu degetul masinile, copacii si casele. Copilul poate fi purtat in fata sau pe sold, culcat sau in sezut.

Un alt avantaj al acestor sisteme, e faptul ca mama poate alapta in timp ce-si poarta pruncul, intr-un mod foarte discret.

E greu sa descriu cum e s-o port pe Iris, s-o am lipita de mine cateodata ore intregi, sa o surprind ca-mi studiaza chipul sau sa-i simt capul pe pieptul meu si ritmul respiratiei atunci cand adoarme acolo. E ca o declaratie de dragoste de la mine, pentru ea.

Sisteme de purtare cat si informatii detaliate despre cum se folosesc sa gasesc pe cateva site-uri romanesti: www.kiddyshop.ro, www.mamawear.ro, www.poarta-ma.ro, www.hiphip.ro

Un alt loc util pentru sfaturi si schimb de informatii legate de subiectul acesta, e grupul “Poarta-ma – ajutor in BW” pe Facebook. Personal, aici am invatat cum sa o asez pe Iris corect in slingul cu inele.

Chiar daca sunt mare fan babywearing, sunt recunoscatoare caruciorului, care sa recunoastem, e foarte folositor. Nu toata lumea e dornica sa care un plod de zece kilograme in spinare, nu toate mamele au spate pentru asa ceva.

Caruciorul il folosim des, mai ales cand cumparam chestii ce nu incap intr-un rucsac, sau cand pur si simplu nu vreau sa o port. Sau cand nu vrea ea, caci sunt si asemenea situatii.

Caruciorul ne foloseste acum, cand Iris a inceput sa mearga si vrea sa exerseze tot timpul. Oboseste, trebuie sa se aseze, ca dupa cinci minute sa se ceara iarasi jos, e lesne de inteles ca ne salveaza caruciorul.

Insa raman mereu indragostita de babywearing si ma topesc de drag cand vad o mama purtareata.

Tu cum iti plimbi copilul?

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Azi sunt mama. Si tot azi, mi-e dor!

20150917_174533

Orasul nostru e mic, foarte mic. Oras statiune, vara si nu numai, vizitat de pensionari si in general persoane varstnice. Asadar, atunci cand in timpul plimbarii tale, in loc de discutii despre retete compensate si varice, auzi rasete sanatoase si voci tinere, puternice, pline de viata, te opresti, faci palma streasina la ochi si scrutezi orizontul ca sa-i vezi.

Era o gasca de patru, aproape de treizeci de ani, doi dintre ei poate chiar mai mult. Mi-am imaginat ca sunt prieteni si ca se cunosc bine, faceau glume intre ei, radeau zgomotos, se bateau frateste pe umeri si parea ca se simt foarte bine impreuna. Aratau atat de relaxati. Atat de lipsiti de probleme si griji.

Si pentru o clipa, i-am invidiat din tot sufletul. Azi, pentru prima data in treisprezece luni de cand sunt mama, mi-e dor!

Mi-e dor sa nu imping caruciorul in fiecare zi, pe aceleasi strazi.

Mi-e dor sa nu traiesc cu teama permanenta ca i s-ar putea intampla ceva.

Mi-e dor sa nu ma gandesc ca poate n-a mancat suficient nici azi.

Mi-e dor sa nu tresar la cel mai mic stranut, temandu-ma ca a racit.

Mi-e dor sa plec si sa ma intorc cand vreau.

Mi-e dor sa dorm pana la pranz.

Mi-e dor sa ma uit in oglinda si sa-mi placa ce vad.

Mi-e dor sa merg dimineata la birou si sa fiu productiva.

Mi-e dor sa nu ies mereu din casa cu un ruscac plin de scutece, servetele, bluzite, caciulite, sticlute si suzete.

Mi-e dor sa pot face greseli.

Mi-e dor sa-mi port doar mie de grija.

Mi-e dor sa fiu odihnita.

Mi-e dor sa vad un film si sa citesc o carte.

Mi-e dor sa urc pe motocicleta, sa-mi pun bratele in jurul mijlocului lui M si sa-i dam gaz.

Astazi mi-e dor de mine!

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Servicii telefonice pentru urgente pediatrice

huge.15.78658

La Peditel am sunat atunci cand Iris a facut febra 4 nopti si 3 zile, inainte de eruptia Roseola Infantum, insa inca atunci nu stiam ca asta e cauza fierbintelii. Pe copila o vazuse deja un pediatru, ii administram un sirop prescris de acesta, febra sarise de 39.2 si nu scadea cu impachetari, era noapte si nu stiam daca peste acel sirop pot interveni cu un antitermic.

Asa ca i-am sunat, am format 1791. La doua noaptea mi-a raspuns o doamna doctor. Calma, nu m-a intrerupt pana nu am terminat de expus problema pentru care sunasem. A intrebat ce varsta are copila, cate kilograme, de cate ori i-am administrat siropul prescris si la ce ore,a dorit sa stie care e starea ei generala, daca a mai avut febra in trecut, ce a constatat pediatrul la consultul pe care il mentionasem. Apoi mi-a confirmat ca ii pot administra antitermicul.

Am incheiat convorbirea mai calma, stiind ca am vorbit cu un medic care a inteles exact situatia pe care i-am expus-o si mai linistita pentru ca primisem un raspuns la intrebarea mea.

Peditel este un serviciu de urgenta si sfat medical pediatric prin telefon, non stop. Adica la orice ora sunati, va raspunde un medic sau o persoana cu pregatire medicala in urgente pediatrice. Pot fi apleati prin formarea numărului scurt 1791, un număr cu tarif standard, fără suprataxă.

La Toxapel am apelat in urma cu cateva zile cand in explorarile ei, Iris a reusit sa deschida o cutie cu crema de ghete si si-a intins-o pe maini. Din fericire am vazut imediat, am luat-o pe sus ca sa-i spal mainile, insa in drum spre baie a reusit sa-si linga un varf de deget. Am verificat imediat eticheta cremei de ghete si desi n-am citit niciun ingredient periculos in compozitie, pe principiul “better safe than sorry” , am sunat la Toxapel.
Si aici a raspuns o doamna doctor, care a dorit sa stie varsta copilei, ce substanta a ingerat, in ce cantitate si cu cata vreme in urma. Mi-a confirmat ca crema de ghete nu e toxica si a incheiat convorbirea cu “data viitoare va rog sa fiti mai atenta”. Am apreciat si am meritat-o, da, voi fi mai atenta.

Toxapel este un serviciu telefonic de urgență destinat informării populației asupra modului în care trebuie acordat primul ajutor unui copil intoxicat, până la sosirea ambulantei sau pană la prezentarea la spital. Numerele de telefon la care pot fi apelati medicii voluntari Toxapel sunt: 021-210-62-82 sau 021-210-61-83

La sfarsitul convorbirii telefonice, medicii va vor cere urmatoarele informatii: numele dumneavoastra si al copilului, adresa si numarul de telefon de la care sunati.

Credit ilustratie: www.illustrationsource.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂