Cu o noapte inainte, n-am dormit. Lesne de inteles de ce. A doua zi urma sa plec la spital cu burta sub tricou si sa ies din operatie, hopa, da, mama. Mama cuiva. Eu sa fiu mama unui copil. De cand am aflasem vestea ca vom avea un bebelus, si pana cand am nascut, am trait un sentiment puternic de incredibil ca in mine creste o fiinta adevarata, una cu maini, picioare, unghii, par si cu tot ce-i mai trebuie.
Trecusera deja doua luni de cand toata lumea imi ura nastere usoara, si de fiecare data ma pufnea rasul. Auzi acolo, pfff, nastere usoara, imi imaginam cumva sarcina ca pe o stare semi permanenta care se va sfarsi cand ma voi simti eu pregatita, nicidecum atunci cand va fi natural sa se intample, la finele celor patruzeci de saptamani.
Ziua operatiei o stabilisem impreuna cu medicul (aici v-am povestit de ce), sarcina era la termen, ajunsesem la 39 de saptamani si 4 zile. Iris nu dadea nici un semn ca doreste sa iasa din adapostul ei, si mi-am imaginat ca trebuie sa-i fie bine acolo si ca se simte tare confortabil.
Era cald, inceput de septembrie, ultimele doua luni din sarcina trecusera in canicula, nervii imi erau intinsi, apropierea zilei x imi dadea palpitatii serioase. In dimineata zilei respective nici M nu era in stare mai buna decat mine, il indemnasem sa manance ceva inainte sa plecam la spital si ma uitam cu jind in farfuria lui. Doctorul ma rugase sa nu mananc inainte de operatie, asa ca eram usor flamanda. Asadar e lesne de inteles ca ne-am ciondanit, cu doar patru ore inainte sa se nasca Iris, pe urmatoarea schema:
- Ti-e pofta, vrei sa mananci si tu?
- Stii bine ca n-am voie sa mananc inainte de operatie, de ce ma mai intrebi?
- Pentru ca te uiti asa in farfuria mea.
- Asa, si?
- Si nu pot manca daca te holbezi in felul asta la mine.
- Ce probleme mari ai tu, bietul de tine nu poate sa manance pentru ca se uita gravida la el. Eu nu pot sa mananc pentru ca ma duc sa nasc. Ma duc sa ma taie. Vai de mine, ma duc sa nasc! Si pe tine te deranjeaza ca ma uit in farfuria ta. Sau poate nu vrei sa-mi dai?
- Cum sa nu-ti dau? Haide, nu vrei si tu putin? Sigur nu-i bai daca mananci doar un pic.
- Nici macar n-asculti cand vorbesc, ti-am spus doar ca n-am voie. Tii minte de ce? Pentru ca merg sa nasc, da peste cateva ore o sa nasc si tu stai linistit si mananci si acolo o sa stai linistit pe hol, etc, etc, etc.
M este, slava cerului, o persoana calma, si a stiut sa lase gravida din mine sa se manifeste, in speranta ca asta ma va ajuta sa ma linistesc.
Din fericire, starea mea s-a schimbat de indata ce am plecat de acasa. Eram cu adevarat calma, ma gandeam doar la ea, la faptul ca in cateva ore va face cunostinta cu o noua lume, cu mine, cu tatal ei, ca trebuie sa o intampin linistita si ca totul depinde de felul in care gestionez emotional momentul.
Abia atunci , la finalul sarcinii, in drum spre spital, am acceptat cu toata responsabilitatea, faptul ca urma sa devin mama si ca in scurt timp o voi tine in brate pe fiica mea.
La spital, in timp ce bataile inimii ei erau monitorizate, imi mangaiam burta si o rugam in gand pe ea sa nu se sperie cand o vor scoate, sa nu se sperie de zgomot, de lumina si frig, sa nu se teama cand o vor desparti de mine. Sa nu creada nicio clipa ca am plecat sau ca m-a pierdut, sa stie ca ma gandesc la ea in fiecare secunda si ca mi-o vor aduce curand. Stiam ca vom fi bine amandoua, simteam ca nimic rau nu se va intampla, insa faptul ca venea pe lume prin operatie, imi aducea iar lacrimi in ochi.
Dupa ce mi-a fost administrata anestezia, mi-am ridicat un picior pe masa de operatie, pe-al doilea n-am mai reusit. Acum incepe, m-am gandit. Intinsa pe spate, asteptam, vorbeam cu ea in gand, ii sopteam acelasi lucru la nesfarsit: “nu-ti fie teama, sunt aici”. Ascultam, imi imaginam ca in curand va plange, voiam sa fiu sigura c-o aud, ca nu cedez somnului care-mi dadea tarcoale.
Si am auzit-o, tipa tare si clar, iar eu nu stiam daca e ea sau daca se mai nastea si alt copil pe-aproape, eram confuza si zambeam, aveam lacrimi in ochi si-mi era somn. “Nota 10” am auzit. “3,500 kilograme si 51 de centimetri” imi spunea medicul. “Felicitari”, aveti o fetita frumoasa si care tipa foarte tare”. O asistenta mi-a adus-o in dreptul capului, am reusit sa vad doar un scutec de panza in care era ea invelita si dusa a fost.
In salonul post operator mi-am dus mana la burta, voiam parca sa ma conving ca am nascut-o. Burta era considerabil mai mica si-atunci am trait un adevarat sentiment de panica. Copilul nu era langa mine, burta disparuse, m-am simtit absolut pierduta pentru scurt timp.
Curand asistenta a venit cu trei bebelusi, unul din ei era Iris. Era singura care nu plangea si avea ochii deschisi. Cand am primit-o in brate, se uita fix in ochii mei, stiam ca nu ma vede, dar nimic nu ma putea convinge ca nu m-a recunoscut. Semana perfect cu M, si astazi tot fix ca el arata.
Eram pentru prima data mama si fiica, eu si ea, amandoua. Imi amintesc ziua in care am nascut-o de parca a fost ieri, cu aceeasi intensitate de fiecare data. Ziua in care eu am devenit mama.
Povestea ta cum suna?
Sursa foto: www. iconshut.com
P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl
Dosar de Mamă 
Eu am 2 povesti, una superba si una mai putin pt ca sunt extrem de diferite!
Am nascut prima oara cand aveam 20 de ani, Nu am stiut nici o secunda ce ma va astepta, am trait totul foarte intens din momentul in care am ramas insarcinata. Nu am avut pe absolut nimeni langa mine sa imi spuna la ce trebuie sa ma astept pe parcursul sarcinii si nici in momentul nasterii, nu aveam acces la internet pe atunci si a fost foarte bine! Am avut o sarcina destul de usoara,greturi la inceput, mai pe la sfarsit dureri de spate, lucruri normale de altfel.
Prima mea fetita a decis dimineata pe la 6 ca vrea sa ne intalnim si am plecat cu sotul la spital,la 7 eram deja internata! Am avut contractii destul de puternice dar nu am indraznit sa schitez nici un gest de rusine cred :)) dar unele femei erau cam prea isterice,dupa parerea mea, urlau pe acolo de parca erau singurele femei din lume care nasteau, pana si asistentele erau cam iritate dar am avut un mare noroc ca nu si-au descarcat iritarea pe mine care cred ca eram cea mai cuminte pacienta de acolo, fara sa ma laud si cea mai tanara!S-au comportat exemplar cu mine! La un momendat a venit o asistenta la mine si m-a intrebat daca vreau sa stau in cada cu apa si am acceptat, dupa ce mi-a pregatit tot am fost nevoita sa o anunt ca nu mai e nevoie ca se apropie bebelusa! La ora 16 eram in sala de nasteri si asistenta a fost foarte draguta si mi-a explicat care sunt metodele cele mai usoare de a naste: pe masa, pe un scaun special sau…in picioare! Am ramas uimita, habar nu aveam de aceste optiuni. Initial am incercat pe acel scaun special dar nu ma simtem confortabil si apoi am incercat in picioare sprijinita cu coatele de masa, si avut dreptate asistenta, a fost o nastere extrem de usoara dar cel mai frumos a fost cand am vazut-o pe ea cum iesea.La 20 de minute de cand am intrat in sala de nasteri eram deja in brate cu fetita mea, am tinut-o in brate 15 minute cu cordonul ombilical inca netaiat, am plans atunci de fericire, a fost prima mea experienta cea mai frumoasa din viata mea! Sa nu uit sa specific ca sotul meu a fost langa mine in aceste momente, a asistat la nasterea primei lui fetite cu toate ca a spus ca nu va participa! Chiar daca au trecut 9 ani de atunci, mie mi se pare ca si cum s-ar fi intamplat ieri! Pe cat de frumos a fost totul pana atunci,pe atat de tare s-a speriat sotul meu dupa ce am lesinat cand am vrut sa cobor de pe masa(chiar daca am avut dilatatie 10 cm tot sa-a intamplat inevitabilul si a trebuit sa ma coase,bineinteles nu inainte de a-mi face anestezie si probabil din cauza anesteziei am lesinat+ oboseala).El era in momentul respectiv cu fetita in brate,stiu ca am fost intrebata daca reusesc sa merg singura si am raspuns afirmativ dar cand am coborat s-a rupt filmul, lumea panicata in jurul meu, m-a trezit anestezista cu o palma :)) Oricum,a fost o experienta foarte frumoasa!
Dupa 2 ani jumate se pregatea sa vina si surioara celei mari, din nefericire o nastere prematura la 32 de spatamani! Din cauza anumitor probleme pe care le-am avut cu ficatul, chiar inainte cu o saptamna sa ma simt rau am facut analize si era absolut normal totul dar din cauze nestiute am facut icter si mi s-au declansat contractiile, abia le simteam si am crezut ca este o alarma falsa si m-am dus la spital cam tarziu, mai ales ca aveam abia 7 luni, nu ma gandeam ca se va naste asa devreme.Dupa 6 ore am ajuns la spital si m-au internat de urgenta, am facut analize si toate au iesit rau , am fost supravegheata foarte bine! Intre timp a inceput si dilatia, din nou dilatatie 10, contractiile timp de vreo 3 ore s-au oprit dupa care au inceput din nou, apa nu se rupea, fetita cobora tot mai mult, ea chiar vroia sa se nasca mai devreme, a vrut sa ne petrecem revelionul in spital! Mi s-a parut foarte amuzant cand dupa o alta vizita din partea doctorului a spus ca ii vede capul :)) si m-au bagat in sala de nasteri de urgenta dar apa tot nu voia sa se rupa. De data asta experienta nu a mai fost asa frumoasa,am nascut usor dar ea fiind micuta mi-au lasat-o doar cateva secunde si au dus-o imediat la incubator, a fost(si este) o fetita sanatoasa,in afara faptului ca era micuta nu a mai avut nimic, de atunci a inceput calvarul pt mine, pe ea o vedeam doar foarte putin, eram tot timpul in perfuzii, analize peste analize, starea mea era extrem de grava, nimeni nu stia exact ce am sau ce anume mi-a declansat icterul, ficatul era aproape nefunctional, dar cel mai grav dintre toate era ca dupa nastere am facut embolie pulmonara si doctorii nu au stiut, au aflat abia dupa 20 de zile!Doctorilor nu am ce sa reprosez,s-au comportat cu mine foarte bine, uneori veneau si alti doctori de la alte spitale si imi puneau intrebari (parca eram la interogatoriu) le reprosez doar ca atunci cand familia mea le-a propus doctorilor sa ma transfere la un spital mai bun nu au vrut, cu toate ca ei erau depasiti de situatie si nu stiau ce sa imi mai faca sa imi revin!Embolia pulmonara era sub supraveghere, stiu ca a venit un doctor la mine si mi-a spus ca sunt foarte rezistenta fizic(si psihic) altfel nu as fi rezistat atatea zile mai ales ca eu faceam multa miscare,intre timp mergeam si la fetita mea sa o alaptez(cea mai mare prostie pt ca nu aveam voie, faceam tratament cu cortizon dar prostii de la ginecologie nu au stiut sa imi spuna,am continuat sa o alaptez pana am fost mutata la gastroenterologie si inca vreo 2 zile cand am ajuns acolo) iar pt asta trebuia sa ies din spital sa merg in alta corp al spitalului,dar asta numai pana in momentul cand au descoperit embolia,din acel moment m-au monitorizat 24/24 si nici macar pana la baie nu aveam voie!In ziua cand fetita mea a iesit din spital si eu am ramas acolo parca s-a rupt ceva din mine,sufeream mult pt ca pe cea mare nu o puteam vedea, cea mica a fost pt mine un fel de consolare.Am uitat sa spun ca cea mica dupa o saptamana de la nastere putea sa mearga acasa dar doctorii au acceptat sa o tina pana pot iesi din spital eu dar dupa 3 saptamani pana la urma a trebuit sa iasa. Intre timp am reusit sa ma transfer la alt spital si surpriza!!!La 5 zile de la internare mi-au si dat drumul acasa, ce au facut doctorii de aici in 5 zile, nu au facut ceilalti intr-o luna jumate! Acum sunt bine, dar trebuie sa am foarte mare grija de sanatatea mea si analize periodice! Am pierdut momente importante din viata fetitelor mele in acele momente si mi-au lipsit enorm de mult amandoua,mi-a fost teama ca in momentul cand voi ajunge acasa cea mare nu ma va mai recunoaste dar nu a fost asa si reintalnirea noastra a fost foarte frumoasa!
LikeLiked by 1 person
Amandoua povestile sunt frumoase, iar tu cred ca esti o femeie curajoasa! Iti doresc multa sanatate 🙂
LikeLike