Iartă-mă, copilă dragă!

IMG_0156Iartă-mă, copilă, că uneori îmi pierd răbdarea.

Iartă-mă, când uneori, nu îţi zâmbesc.

Iartă-mă, când mă supăr că arunci toată mâncarea pe jos.

Iartă-mă, când îmi doresc să nu te ceri în braţe aşa de des.

Iartă-mă, când uneori, îmi doresc să petrec timp şi fără tine.

Iartă-mă, când îmi doresc să mă plimb şi singură.

Iartă-mă, când mă supăr că iar n-ai dormit decât jumătate de oră.

Iartă-mă, când nu înţeleg că tu nu vrei decât să fii aproape de mine.

Iartă-mă, când îmi doresc să dorm mai mult decât orice.

Iartă-mă, că nu ştiu să fiu calmă când te îmbolnăveşti.

Iartă-mă, că mă aştept să înţelegi ce simt.

Iartă-mă, când nu înţeleg că poate ţie chiar nu ţi-e somn sau foame.

Iartă-mă, când uneori îmi doresc doar să fie linişte.

Iartă-mă, când iar mă plâng că e prea greu.

Să ştii mereu, că o noapte dormită nu preţuieşte cât cinci minute lângă tine. Că atunci când mi te cuibăreşti la piept, nu am curaj nici să respir, de teamă să nu pleci de-acolo. Că râsul tău şi bombăneala ta, îmi luminează chiar şi cea mai neagră zi, că liniştea din casă fără ele, nu e decât tăcere apăsătoare.

Iartă-mă, căci şi eu toate ţi le voi ierta, de-acum şi până la capătul lumii

P.S. “Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

1K Shares

Copilul meu tuseste sau o imita pe bunica?

top_5_ways_to_find_the_perfect_pediatrician

Pe la cinci luni, cand eram in vizita la bunici, Iris tusea. Panica si groaza, aoleu tuseste copila, ce ne facem cu ea, oare sa-i dam sirop, hai sa fugim repede la medic. In mod bizar nu prezenta nici un alt simptom.
Ma intrebam oare de ce tuseste asa, cu gura larg deschisa, limba vanturand pe-afara, cam sec si parca zambind usor. Banuind-o pe hotomanca, am urmarit-o.

Bunica tusea. Imediat, Iris deschidea gura, scotea limba si tusea si ea, fix de doua ori. Cu un zambet plin de satisfactie, ne arata ca stie si ea sa faca asa ca bunica.

Avand experienta asta cu ea, atunci cand M mi-a atras atentia ca Iris tuseste, i-am spus ca ea nu face decat sa imite, ca e o etapa fireasca in dezvoltarea ei si ca sigur nu este bolnava. Ca un tata grijuliu din cale afara, M imi atrage din nou atentia peste cateva zile:
“Sa stii ca totusi tuseste, nu imita. Sa nu fie bolnava, cumva, draga de ea.”
“Nu-ti face griji, nu tusesete, se joaca, ne imita, e in regula.”
“Cum sa ne imite daca nici unul din noi nu tusesete?”
“E vioaie, activa, mananca si doarme bine, nu e bolnava.”

Peste alte cateva zile, aceeasi poveste:
“Iar am auzit-o tusind, nu-i a buna, ar trebui sa o vada un medic.”

Ca un facut, in ziua respectiva, am auzit-o si eu tusind de vreo doua ori. Usurel, am inceput sa am indoieli si sa ma intreb daca M n-are cumva dreptate. E posibil sa fie bolnava si eu sa nu inteleg din prima? Ce fel de mama sunt daca e bolnava si eu nu-mi dau seama? Am sunat la pediatru, hotarata sa o programez pe Iris cat mai curand.:
“Da, sigur, peste trei zile va pot programa.”
“Nu, nu, nu, nu. Nu, maine trebuie s-o vedeti.”
“Mmmm, pai maine nu prea se poate, am agenda plina, poimaine e bine?”
“Nu, nu,nu. Nu intelegeti, neaparat maine trebuie sa o vedeti.”
“In regula, voi veni mai devreme la cabinet si o aduceti atunci.”

A doua zi, doamna doctor ne invita politicos in cabinet, si in mod firesc ne intreaba?

“Care e problema, ce o supara pe Iris?”
“Pai, sa vedeti, hmmm, nu suntem siguri. M considera ca ea tuseste, eu cred ca nu tusesete. Asadar, am venit sa ne lamuriti dumneavoastra.”

E nevoie sa mai descriu zambetele mustacite ale doamnei doctor? ( mustata n-are, zau)

Dupa ce i-a ascultat foarte serioasa plamanii vreo 10 minute si ne-a linistit, ne-a explicat ca imitatia e un proces natural in dezvoltarea copiilor, inca de la varste foarte mici, ca e un mod firesc de a invata si socializa cu ceilalti.

La plecare ne-a zis ca gatul ei e doar usor iritat, dar ca nu necesita tratament, aerosolii cu ser fiziologic fiind suficienti.

Asa ca, de cate ori de amintim povestea asta, M zice:
“Bine, nu tusea, dar tot avea ceva, nu-i asa? Ti-am zis eu!”

Credit foto: www.idiva.com

P.S. “Dosar de Mama e si pe Facebook” 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Un altfel de blues, baby blues

 

Mother In Nursery Suffering From Post Natal Depression

L-am simțit când am rămas singură cu ea pentru prima dată. La spital, împarțisem salonul cu o altă mama, acasă așteptau M și părinții mei care veniseră ne ajute în prima luna de viață a lui Iris, noaptea însă, am rămas doar noi două.

Dormea. Cu mâinile lângă mutrișoara ei boțită, tresărea și își mișca buzele în somn, trecea ușor de la grimase la zâmbete. Era mică și neajutorată, rămânea întinsă în poziția în care o lăsăm eu, chema cu un scâncet care se trasforma ușor în plâns, de îndată ce o deranjau burtica, foamea sau vreun zgomot îi tulbura liniștea. Depindea de mine pentru potolit foamea, pentru calmat și legănat în momentele cu colici dureroși, eram la dispoziția ei în fiecare secundă, deodată timpul meu nu-mi mai aparținea.

Știam e posibil simt așa după naștere, dar parcă nu așteptăm la sentimentul de pustiire care a urmat. Eram singură, așa percepeam, singură, față în față cu noua mea viață, cu responsabilitatea mult prea copleșitoare atunci, de a îngriji un nou născut. gândeam ar trebui fiu fericită, nicidecum tristă, nu e în regulă simt poate totuși, n-a fost o decizie înțeleaptă vreau copil, acum ireversibil îl am, e aici, și eu n-o descurc cu el.

Eram ingozita datorită neatenției mele, i s-ar putea întâmpla ceva, ar putea muri în somn iar eu nici măcar nu mi da seama, o verificam tot timpul, văd dacă încă respira.

Ar fi fost teribil de greu le explic celor din casă simțeam atât de singură, așa nici măcar nu am făcut-o.

Pe Iris o țineam în brațe și o alăptăm aproape tot timpul, nu dormea decât legănată și simțeam dependența asta fizică a ei de mine ca pe o stare viitoare permanentă, care țintuia în fotoliu alăptând sau în picioare adormind-o.

Lipsa somnului și izolarea în casă, îmi accentuau o tristețe care nu părea plece nicăieri. Eram tristă fără pot defini motivul, plângeam imediat ce eram întrebată ce faceam sau cum simteam, iar în fiecare seară în care Iris nu voia adoarmă, cădeam într-o gaură neagră, incapabilă mai ridic de acolo singură.

La controlul de două săptămâni, cântărind-o, am aflat nu luase în greutate decât puțin sub o sută de grame. Am hotărât împreună cu medicul de familie mai așteptăm și continuăm alăptarea. Însă la cinci săptămâni, Iris abia avea greutatea cu care se născuse, câștigând doar cele trei sute de grame pierdute în spital, după naștere. Atunci m-am speriat foarte tare. Medicul îmi vorbea despre faptul un copil ce nu ia corespunzător în greutate nu-și va dezvolta abilitățile conforme vârstei, trei sute de grame e foarte, foarte  puțin și e imperativ suplimentăm cu lapte praf.

Faptul n–am reușit o hrănesc doar cu laptele meu, fără supliment, mi-a alimentat teama nu o voi putea îngriji așa cum trebuie și apoi am început simt vinovată. Găsisem cumva în alăptare, o consolare a faptului nu reușisem o nasc natural, puteam măcar -i ofer hrană, iar acum pierdeam și asta. Tristețea s-a adâncit și în scurt timp plângeam singură și ascunsă la baie, ca o persoană slabă, incapabilă mai cred în propriile-mi forțe.

Suplimentarea cu lapte praf a dus la refuzul ei de a-mi mai accepta sânul. Așa am ajuns depind de pompa de sân pentru ca Iris fie alimentată mixt și primească și laptele meu. Singurul lucru bun care s-a întâmplat a fost ulterior a luat bine în greutate, iar eu am continuat -mi pompez laptele luni la rând.

Îmi doream pot ieși din casă fără ea, plimb singură hai hui, și întrebam cu ochii deschiși dacă m- mai întoarce.

Nu sunt în rândul mamelor care spun e ușor. Nu este! E dificil te adaptezi vieții cu un nou născut, reziști nopților nedormite, colicilor și plânsetelor nesfârșite. E greu nu te mai regăsești pe tine, pe cea dinainte de bebeluș, te uiți în oglindă la o femeie zburlită, obosită, încercănată și uneori nespălată.

Acum însă, știu trece. E doar o etapă.

Nu voi întoarce la ce am fost înainte, probabil niciodată. Am devenit însă, o variantă îmbunătățită a ceea ce am fost. Una mai puternică. Una care face față mai bine, care sește soluții în permanență.

Într-un final, tot Iris m-a ajutat ies din starea asta, într-o seară, când a început plângă în somn. Am intrat în camera ei și ca n-o trezesc, mi-am trecut palma ușor pe capușorul ei frumos. A suspinat ușor, apoi a tăcut, lăsându uimită. Am înțeles îi e suficient îmi simtă atingerea atunci când cheamă, are nevoie știe vin mereu, în orice circumstanță, mâna mea pe capușorul ei poate face magie, e suficientă ca o liniștească.
De-atunci, n-am mai plâns la baie.

Credit foto: www. momrising.org
“Dosar de Mama e si pe Facebook

54 Shares

Flori de primavara

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În perioada în care nu stăteam acasă bibilind cea mai faină fetiţă din lume, ci lucram, eram nevoită să aştept autobuzul în staţie în fiecare dimineaţă. Zi după zi, imaginea era neschimbată. Chipuri adormite, miros de covrigi şi shaorma, oameni căscând cu cafeaua de la tonomat în mână, copii gălăgioşi cu ghiozdane în spate, ţiganii care-ţi vârau sub nas ţigări contrafăcute, toate adunate ca într-un tablou prea previzibil.

Într-o dimineaţă de primăvară, în staţie a apărut un chip nou, unul ce mi-a atras imediat atenţia. Un bătrânel care odată fusese înalt, probabil. Acum era adus de spate, slăbuţ, cu mâini lungi şi subţiri. Ochelarii nu-i ascundeau ochii albaştri, senini şi timizi. Purta pantaloni de costum gri, vechi şi peticiţi, dar curaţi. Jacheta era şi ea roasă în coate, pălăria veche şi cu borurile tocite, văzuseră amândouă vremuri mai frumoase.

Aranja cu atenţie flori într-o găleată de plastic roşie. Buchete de narcise albe şi zambile. Era în picioare, stingher, abia ridicându-şi privirea din pământ, cu jena omului ajuns la bătrâneţe într-o aşa situaţie. Nu îndemna pe nimeni să-i cumpere florile, le mângâia doar cu palma lui subţire.

Nu îmi puteam desprinde privirea de el. Mă întrebam dacă are copii, dacă ei ştiu ce face el acum. Mă gândeam cum poate soţia îl aşteaptă acasă , şi-l întreabă la întoarcere dacă a vândut ceva, dacă au merinde de pus pe masă în seara aceea. Dacă sunt bolnavi şi dacă se gândesc la moarte-n fiecare zi. Dacă ea se sprijină de braţul lui când se plimbă împreună seara, şi dacă îşi amintesc de vremuri mai bune.

Când tocmai hotărâsem să mă apropii şi să cumpăr un buchet, mi-a întâlnit privirea. Nu ştiu ce a văzut în ea, dar s-a întristat şi a plecat capul ruşinat. Oricât m-am îndemnat să merg spre el, nu m-am putut urni din loc.

Autobuzul meu a tras în staţie şi eu am urcat. Îl vedeam încă acolo, cu bătrâneţea parfumată de zambile, cu ochii albaştri şi senini, mângâia florile.

Nu mi l-am putut scoate din gânduri întreaga zi. M-am mustrat că n-am înaintat să-mi cumpăr flori, să-i zâmbesc şi să-l privesc în ochi.

Am aşteptat cu emoţie a doua zi, sperând să îl găsesc din nou acolo. Era cu florile lui, aranjate în buchete prinse cu sfoară. M-am apropiat şi i-am cerut narcise, două buchete. Le-a mângâiat şi mi le-a întins zâmbind. “Sunt din grădina mea, azi dimineaţă le-am cules”.

Credit foto: www.bigblogofgardening.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook

N-ai copil? Şi-atunci de ce-mi spui cum să-l cresc pe-al meu?

scolding

E drept că am făcut-o şi eu când încă nu aveam copil, şi zău nu înţeleg cum de nu m-a înjurat niciun părinte. O face aproape toată lumea, unii îşi dau uşor cu părerea, alţii încearcă din toate puterile să te convingă că aşa cum faci tu lucrurile, chiar nu e ok.

Ei ştiu mai bine, au ei soluţia la tot, la faptul că bebe plânge, că nu mănâncă, nu doarme, nu face caca de două zile. Chiar dacă n-au copii, ei ştiu mai bine. Ei n-au, dar are sora lor, verişoara sau vecina de la cinci. Evident că nici alea nu fac treaba ca lumea, noroc că-s ei prin preajma, altfel praful şi pulberea s-ar alege.

Alo! N-ai copil, aşa-i? Atunci de ce-mi dai sfaturi?

Când eşti mama pentru prima oară, toate-s noi. Înveţi în fiecare zi. Înveţi că bebeluşul are propriul ritm şi propria lui personalitate, chestii în care nu poţi interveni prea mult, deocamdată. Sunt bebeluşi care dorm mult şi alţii care abia dacă trag câte-un pui de somn de doar jumătate de oră, spre disperarea mamelor. Sunt bebeluşi care vor să fie ţinuţi în braţe tot timpul şi alţii care stau întinşi în pătuţ fără să solicite atenţia mamei la fiecare două minute. Indiferent că ai un bebeluş cuminte sau unul plângăcios, binevoitorii sunt mereu acolo să te ajute:

– Bebeluşul plânge? Eh, păi mai lasă-l şi să plângă, ce-o să faci acum, doar n-o să-l iei în braţe mereu când scânceşte puţin. Lasă-l să plângă, face plămâni.

Toţi bebeluşii sunt nou nouţi în lumea asta şi toţi au nevoie să se adapteze. La lumina, la zgomote, la faptul că le e foame, că îi doare burtica, trag pârţuri, totul e nou şi doar mama poate face toate astea mai puţin înfricoşătoare. Mama e singura persoană pe care bebeluşul o recunoaşte, după voce, după miros. Cu ea se simte în siguranţă, aşadar va dori să stea cu ea tot timpul, în braţele ei. Pentru că nu vorbeşte şi nu are altă metodă la îndemână să o cheme, va plânge. E simplu, bebe vrea sus, îl iei hopa sus. Nu “face plămâni” dacă plânge, la fel cum nu “face rinichi” dacă nu-i schimbi scutecul la timp.

– Pune-i căciulă pe cap chiar şi în casă. Aoleu, să nu răcească!

Bebeluşii nu au nevoie de căciulă în casă. Decât dacă îţi ies aburi pe gură când respiri, sau dacă faci ţurţuri la nas. Ţie îţi e frig când stai în sufragerie sau când iei cina în bucătărie, simţi că trebuie să-ţi îndeşi un fes peste urechi? Nu? Bun, nici bebe n-are nevoie. Dacă temperatura din casă nu e mai mică de douazecişiunu, douazecişidoua de grade Celsius, nu există motiv să-i acoperi capul.

– Nu lasă copilul să-ţi schimbe viaţa.

Serios, crezi că bebeluşul te întreabă dacă vrei ca totul să rămână ca înainte? Crezi că cel puţin în primele luni o să mai ştii şi altceva în afară de ţinut în braţe, schimbat scutece, alăptat, ţinut în braţe, legănat, alăptat, ţinut în braţe, verificat dacă respiră când doarme, toate astea repetate la nesfârşit?
Când e atât de mic şi tu la primul copil e ca şi cum te-ar fi lovit trenul. Nu, nu trenul, toate trenurile. După asta, te rog arată-mi cum a rămas viaţa ta la fel ca înainte de copil. Te provoc, haide, arată-mi cum.

– Lasă-l să doarmă singur în pătuţ, chiar dacă plânge. Că doar o să tacă la un moment dat.

Înseamnă că nu ştii cât şi cum poate plânge un nou născut.
Părinţii abordează diferit problema aceasta. Unde va dormi bebeluşul, împreună cu mama, cu amândoi părinţii sau în propriul pătuţ?
Şi nu e simplu deloc, căci cei mici nu adorm ca în reclamele cu bebeluşi. Cu muzică de leagăn, lumină difuza, mâna mamei care coboară uşor şi-l mângâie pe creştet, în timp ce bebe închide ochii şi adoarme cuminte în pătuţ. Nu ştiu dacă există noi născuţi care adorm aşa, iar dacă există, le invidiez mamele, la sânge.

De cele mai multe ori mamele preferă să aducă bebeluşii în patul lor, pentru că e mai puţin obositor atunci când alăptează. Dacă bebe e în pătuţul lui, mama trebuie să se ridice din pat, bebe e ridicat şi el, după alăptat trebuie întins din nou la locul lui, fapt ce rezultă cu trezire, proteste, plânsete, adică o mamă şi mai obosită. Pe când dacă bebeluşul e lângă mamă, se poate servi singur, iar mama poate dormi în continuare. Desigur că fiecare familie decide varianta care i se potriveşte mai bine.

– Dă-i să mănânce sau măcar să guste puţin, nu vezi că îi e poftă?

Să ne înţelegem, bebeluşul nu ştie că eu înfulec mici cu muştar, nu înţelege conceptul de hrană solidă, de gusturi diferite, pentru simplul motiv că nu le-a încercat încă, aşadar e imposibil să-i fie poftă. Copiii nu au nevoie de hrană solidă până la şase luni, în situaţii speciale la cinci sau cinci jumătate, şi atunci doar la recomandarea pediatrului.
Bebeluşii sunt curioşi, pe măsură ce cresc se vor uita la tine când mănânci, când te îmbraci, când dai cu aspiratorul, asta nu înseamnă că o să-l pui pe el să cureţe covorul.

– Nu-i da suzeta, o să tragă de ea până la patru ani.

Dacă îl linişteşte, poate să o molfăie până când vrea. Dacă tace atunci când nimic altceva nu îl calmează, îi mai cumpăr încă trei. Copiii renunţă la anumite obiceiuri sau obiecte, fix atunci când sunt pregătiţi. Să îi obligi să o facă mai devreme, îi sperie. Încă n-am văzut niciun adolescent pe stradă cu suzeta sau degetul în gură, deşi sunt sigură că mulţi dintre ei le-au folosit când erau bebeluşi.

Dintre toţi cei care mi-au dat sfaturi după ce am născut, cele mai enervante au fost cele primite de la oamenii care încă nu au copii. Pe principiul, copilul meu, regulile mele, am ales să fac întotdeauna cum am simţit că e mai bine pentru noi.

Tu ce sfaturi haioase sau enervante primeai?

P.S. “Dosar de Mama” e şi pe Facebook

 

9K Shares