Iartă-mă, copilă dragă!

IMG_0156Iartă, copilă, uneori îmi pierd răbdarea.

Iartă, când uneori, nu îţi zâmbesc.

Iartă, când supăr arunci toată mâncarea pe jos.

Iartă, când îmi doresc nu te ceri în braţe aşa de des.

Iartă, când uneori, îmi doresc petrec timp şi fără tine.

Iartă, când îmi doresc plimb şi singură.

Iartă, când supăr iar n-ai dormit decât jumătate de oră.

Iartă, când nu înţeleg tu nu vrei decât fii aproape de mine.

Iartă, când îmi doresc dorm mai mult decât orice.

Iartă, nu ştiu fiu calmă când te îmbolnăveşti.

Iartă, aştept înţelegi ce simt.

Iartă, când nu înţeleg poate ţie chiar nu ţi-e somn sau foame.

Iartă, când uneori îmi doresc doar fie linişte.

Iartă, când iar plâng e prea greu.

ştii mereu, o noapte dormită nu preţuieşte cât cinci minute lângă tine. atunci când mi te cuibăreşti la piept, nu am curaj nici respir, de teamă nu pleci de-acolo. râsul tău şi bombăneala ta, îmi luminează chiar şi cea mai neagră zi, liniştea din casă fără ele, nu e decât tăcere apăsătoare.

Iartă, căci şi eu toate ţi le voi ierta, de-acum şi până la capătul lumii

P.S. “Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Copilul meu tuseste sau o imita pe bunica?

top_5_ways_to_find_the_perfect_pediatrician

Pe la cinci luni, cand eram in vizita la bunici, Iris tusea. Panica si groaza, aoleu tuseste copila, ce ne facem cu ea, oare sa-i dam sirop, hai sa fugim repede la medic. In mod bizar nu prezenta nici un alt simptom.
Ma intrebam oare de ce tuseste asa, cu gura larg deschisa, limba vanturand pe-afara, cam sec si parca zambind usor. Banuind-o pe hotomanca, am urmarit-o.

Bunica tusea. Imediat, Iris deschidea gura, scotea limba si tusea si ea, fix de doua ori. Cu un zambet plin de satisfactie, ne arata ca stie si ea sa faca asa ca bunica.

Avand experienta asta cu ea, atunci cand M mi-a atras atentia ca Iris tuseste, i-am spus ca ea nu face decat sa imite, ca e o etapa fireasca in dezvoltarea ei si ca sigur nu este bolnava. Ca un tata grijuliu din cale afara, M imi atrage din nou atentia peste cateva zile:
“Sa stii ca totusi tuseste, nu imita. Sa nu fie bolnava, cumva, draga de ea.”
“Nu-ti face griji, nu tusesete, se joaca, ne imita, e in regula.”
“Cum sa ne imite daca nici unul din noi nu tusesete?”
“E vioaie, activa, mananca si doarme bine, nu e bolnava.”

Peste alte cateva zile, aceeasi poveste:
“Iar am auzit-o tusind, nu-i a buna, ar trebui sa o vada un medic.”

Ca un facut, in ziua respectiva, am auzit-o si eu tusind de vreo doua ori. Usurel, am inceput sa am indoieli si sa ma intreb daca M n-are cumva dreptate. E posibil sa fie bolnava si eu sa nu inteleg din prima? Ce fel de mama sunt daca e bolnava si eu nu-mi dau seama? Am sunat la pediatru, hotarata sa o programez pe Iris cat mai curand.:
“Da, sigur, peste trei zile va pot programa.”
“Nu, nu, nu, nu. Nu, maine trebuie s-o vedeti.”
“Mmmm, pai maine nu prea se poate, am agenda plina, poimaine e bine?”
“Nu, nu,nu. Nu intelegeti, neaparat maine trebuie sa o vedeti.”
“In regula, voi veni mai devreme la cabinet si o aduceti atunci.”

A doua zi, doamna doctor ne invita politicos in cabinet, si in mod firesc ne intreaba?

“Care e problema, ce o supara pe Iris?”
“Pai, sa vedeti, hmmm, nu suntem siguri. M considera ca ea tuseste, eu cred ca nu tusesete. Asadar, am venit sa ne lamuriti dumneavoastra.”

E nevoie sa mai descriu zambetele mustacite ale doamnei doctor? ( mustata n-are, zau)

Dupa ce i-a ascultat foarte serioasa plamanii vreo 10 minute si ne-a linistit, ne-a explicat ca imitatia e un proces natural in dezvoltarea copiilor, inca de la varste foarte mici, ca e un mod firesc de a invata si socializa cu ceilalti.

La plecare ne-a zis ca gatul ei e doar usor iritat, dar ca nu necesita tratament, aerosolii cu ser fiziologic fiind suficienti.

Asa ca, de cate ori de amintim povestea asta, M zice:
“Bine, nu tusea, dar tot avea ceva, nu-i asa? Ti-am zis eu!”

Credit foto: www.idiva.com

P.S. “Dosar de Mama e si pe Facebook” 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Un altfel de blues, baby blues

Mother In Nursery Suffering From Post Natal Depression

L-am simtit cand am ramas singura cu ea pentru prima data. La spital, impartisem salonul cu o alta mama, acasa ma asteptau M si parintii, care venisera sa ne ajute in prima luna de viata a lui Iris, noaptea insa, am ramas doar noi doua.

Dormea. Cu mainile langa mutrisoara ei botita, tresarea si isi misca buzele in somn, trecea usor de la grimase la zambete. Era mica si neajutorata, ramanea intinsa in pozitia in care o lasam eu, ma chema cu un scancet care se trasforma usor in plans, de indata ce o deranjau burtica, foamea sau vreun zgomot ii tulbura linistea. Depindea de mine pentru potolit foamea, pentru calmat si leganat in momentele cu colici durerosi, eram la dispozitia ei in fiecare secunda, deodata timpul meu nu-mi mai apartinea.

Stiam ca e posibil sa ma simt asa dupa nastere, dar parca nu ma asteptam la sentimentul de pustiire care a urmat. Eram singura, asa ma percepeam, singura, fata in fata cu noua mea viata, cu responsabilitatea mult prea coplesitoare atunci, de a ingriji un nou nascut. Ma gandeam ca ar trebui sa fiu fericita, nicidecum trista, ca nu e in regula sa simt ca poate totusi, n-a fost o decizie inteleapta sa vreau copil, ca acum ireversibil il am, e aici, si eu n-o sa ma descurc cu el.

Eram ingozita ca datorita neatentiei mele, i s-ar putea intampla ceva, ca ar putea muri in somn iar eu nici macar nu mi-as da seama, o verificam tot timpul, sa vad daca inca respira.

Ar fi fost teribil de greu sa le explic celor din casa ca ma simt atat de singura, asa ca nici macar nu am facut-o.

Pe Iris o tineam in brate si o alaptam aproape tot timpul, nu dormea decat leganata si simteam dependenta asta fizica a ei de mine ca pe o stare viitoare permanenta, care ma tintuia in fotoliu alaptand sau in picioare adormind-o.

Lipsa somnului si izolarea in casa, imi accentuau o tristete care nu parea sa plece nicaieri. Eram trista fara sa pot defini motivul, plangeam imediat ce eram intrebata ce fac sau cum ma simt, iar in fiecare seara in care Iris nu voia sa adoarma, cadeam intr-o gaura neagra, incapabila sa ma ridic de acolo singura.

La controlul de doua saptamani, cantarind-o, am aflat ca nu luase in greutate decat putin sub o suta de grame. Am hotarat impreuna cu medicul de familie sa mai asteptam si sa continuam alaptarea. Insa la cinci saptamani, Iris abia avea greutatea cu care se nascuse, castigand doar cele trei sute de grame pierdute in spital, dupa nastere. Atunci m-am speriat foarte tare. Medicul imi vorbea despre faptul ca un copil ce nu ia corespunzator in greutate nu-si va dezvolta abilitatile conforme varstei, ca trei sute de grame e mult, mult prea putin si ca e imperativ sa suplimentam cu lapte praf.

Faptul ca n–am reusit sa o hranesc doar cu laptele meu, fara supliment, mi-a alimentat teama ca nu o voi putea ingriji asa cum trebuie si apoi am inceput sa ma simt vinovata. Gasisem cumva in alaptare, o consolare a faptului ca nu reusisem sa o nasc natural, puteam macar sa-i ofer hrana, iar acum pierdeam si asta. Tristetea s-a adancit si in scurt timp plangeam singura si ascunsa la baie, ca o persoana slaba, incapabila sa mai cred in propriile-mi forte.

Suplimentarea cu lapte praf a dus la refuzul ei de a-mi mai accepta sanul. Asa ca am ajuns sa depind de pompa de san pentru ca Iris sa fie alimentata mixt si sa primeasca si laptele meu. Singurul lucru bun care intamplat a fost ca ulterior a luat bine in greutate, iar eu am continuat sa-mi pompez laptele luni la rand.

Imi doream sa pot iesi din casa fara ea, sa ma plimb singura hai hui, si ma intrebam cu ochii deschisi daca m-as mai intoarce.

Nu sunt in randul mamelor care spun ca e usor. Nu este! E dificil sa te adaptezi vietii cu un nou nascut, sa rezisti noptilor nedormite, colicilor si plansetelor nesfarsite. E greu sa nu te mai regasesti pe tine, pe cea dinainte de bebelus, sa te uiti in oglinda la o femeie zburlita, obosita, incercanata si uneori nespalata.

Acum insa, stiu ca trece. E doar o etapa.

Nu ma voi intoarce la ce am fost inainte, probabil niciodata. Am devenit insa, o varianta imbunatatita a ceea ce am fost. Una mai puternica. Una care face fata mai bine, care gaseste solutii in permanenta.

Intr-un final, tot Iris m-a ajutat sa ies din starea asta, intr-o seara, cand a inceput sa planga in somn. Am intrat in camera ei si ca sa n-o trezesc, mi-am trecut palma usor pe capusorul ei frumos. A suspinat usor, apoi a tacut, lasandu-ma uimita. Am inteles ca ii e suficient sa imi simta atingerea atunci cand ma cheama, ca are nevoie sa stie ca vin mereu, in orice circumstanta, ca mana mea pe capusorul ei poate face magie, e suficienta ca sa o linisteasca.
De-atunci, n-am mai plans la baie.

Credit foto: www. momrising.org
P.S. “Dosar de Mama e si pe Facebook

Flori de primavara

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În perioada în care nu stăteam acasă bibilind cea mai faină fetiţă din lume, ci lucram, eram nevoită aştept autobuzul în staţie în fiecare dimineaţă. Zi după zi, imaginea era neschimbată. Chipuri adormite, miros de covrigi şi shaorma, oameni căscând cu cafeaua de la tonomat în mână, copii gălăgioşi cu ghiozdane în spate, ţiganii careţi vârau sub nas ţigări contrafăcute, toate adunate ca într-un tablou prea previzibil.

Într-o dimineaţă de primăvară, în staţie a apărut un chip nou, unul ce mi-a atras imediat atenţia. Un bătrânel care odată fusese înalt, probabil. Acum era adus de spate, slăbuţ, cu mâini lungi şi subţiri. Ochelarii nu-i ascundeau ochii albaştri, senini şi timizi. Purta pantaloni de costum gri, vechi şi peticiţi, dar curaţi. Jacheta era şi ea roasă în coate, pălăria veche şi cu borurile tocite, văzuseră amândouă vremuri mai frumoase.

Aranja cu atenţie flori într-o găleată de plastic roşie. Buchete de narcise albe şi zambile. Era în picioare, stingher, abia ridicânduşi privirea din pământ, cu jena omului ajuns la bătrâneţe într-o aşa situaţie. Nu îndemna pe nimeni -i cumpere florile, le mângâia doar cu palma lui subţire.

Nu îmi puteam desprinde privirea de el. întrebam dacă are copii, dacă ei ştiu ce face el acum. gândeam cum poate soţia îl aşteaptă acasă , şi-l întreabă la întoarcere dacă a vândut ceva, dacă au merinde de pus pe masă în seara aceea. Dacă sunt bolnavi şi dacă se gândesc la moarte-n fiecare zi. Dacă ea se sprijină de braţul lui când se plimbă împreună seara, şi dacă îşi amintesc de vremuri mai bune.

Când tocmai hotărâsem apropii şi cumpăr un buchet, mi-a întâlnit privirea. Nu ştiu ce a văzut în ea, dar s-a întristat şi a plecat capul ruşinat. Oricât m-am îndemnat merg spre el, nu m-am putut urni din loc.

Autobuzul meu a tras în staţie şi eu am urcat. Îl vedeam încă acolo, cu bătrâneţea parfumată de zambile, cu ochii albaştri şi senini, mângâia florile.

Nu mi l-am putut scoate din gânduri întreaga zi. M-am mustrat n-am înaintat mi cumpăr flori, -i zâmbesc şi -l privesc în ochi.

Am aşteptat cu emoţie a doua zi, sperând îl găsesc din nou acolo. Era cu florile lui, aranjate în buchete prinse cu sfoară. M-am apropiat şi i-am cerut narcise, două buchete. Le-a mângâiat şi mi le-a întins zâmbind. “Sunt din grădina mea, azi dimineaţă le-am cules”.

Credit foto: www.bigblogofgardening.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook

N-ai copil? Şi-atunci de ce-mi spui cum să-l cresc pe-al meu?

scolding

E drept am făcut-o şi eu când încă nu aveam copil, şi zău nu înţeleg cum de nu m-a înjurat niciun părinte. O face aproape toată lumea, unii îşi dau uşor cu părerea, alţii încearcă din toate puterile te convingă aşa cum faci tu lucrurile, chiar nu e ok.

Ei ştiu mai bine, au ei soluţia la tot, la faptul bebe plânge, nu mănâncă, nu doarme, nu face caca de două zile. Chiar dacă n-au copii, ei ştiu mai bine. Ei n-au, dar are sora lor, verişoara sau vecina de la cinci. Evident nici alea nu fac treaba ca lumea, noroc -s ei prin preajma, altfel praful şi pulberea s-ar alege.

Alo! N-ai copil, aşa-i? Atunci de ce-mi dai sfaturi?

Când eşti mama pentru prima oară, toate-s noi. Înveţi în fiecare zi. Înveţi bebeluşul are propriul ritm şi propria lui personalitate, chestii în care nu poţi interveni prea mult, deocamdată. Sunt bebeluşi care dorm mult şi alţii care abia dacă trag câte-un pui de somn de doar jumătate de oră, spre disperarea mamelor. Sunt bebeluşi care vor fie ţinuţi în braţe tot timpul şi alţii care stau întinşi în pătuţ fără solicite atenţia mamei la fiecare două minute. Indiferent ai un bebeluş cuminte sau unul plângăcios, binevoitorii sunt mereu acolo te ajute:

– Bebeluşul plânge? Eh, păi mai lasă-l şi plângă, ce-o faci acum, doar n-o -l iei în braţe mereu când scânceşte puţin. Lasă-l plângă, face plămâni.

Toţi bebeluşii sunt nou nouţi în lumea asta şi toţi au nevoie se adapteze. La lumina, la zgomote, la faptul le e foame, îi doare burtica, trag pârţuri, totul e nou şi doar mama poate face toate astea mai puţin înfricoşătoare. Mama e singura persoană pe care bebeluşul o recunoaşte, după voce, după miros. Cu ea se simte în siguranţă, aşadar va dori stea cu ea tot timpul, în braţele ei. Pentru nu vorbeşte şi nu are altă metodă la îndemână o cheme, va plânge. E simplu, bebe vrea sus, îl iei hopa sus. Nu “face plămânidacă plânge, la fel cum nu “face rinichi” dacă nu-i schimbi scutecul la timp.

– Pune-i căciulă pe cap chiar şi în casă. Aoleu, nu răcească!

Bebeluşii nu au nevoie de căciulă în casă. Decât dacă îţi ies aburi pe gură când respiri, sau dacă faci ţurţuri la nas. Ţie îţi e frig când stai în sufragerie sau când iei cina în bucătărie, simţi trebuie ţi îndeşi un fes peste urechi? Nu? Bun, nici bebe n-are nevoie. Dacă temperatura din casă nu e mai mică de douazecişiunu, douazecişidoua de grade Celsius, nu există motiv -i acoperi capul.

– Nu lasă copilul ţi schimbe viaţa.

Serios, crezi bebeluşul te întreabă dacă vrei ca totul rămână ca înainte? Crezi cel puţin în primele luni o mai ştii şi altceva în afară de ţinut în braţe, schimbat scutece, alăptat, ţinut în braţe, legănat, alăptat, ţinut în braţe, verificat dacă respiră când doarme, toate astea repetate la nesfârşit?
Când e atât de mic şi tu la primul copil e ca şi cum te-ar fi lovit trenul. Nu, nu trenul, toate trenurile. După asta, te rog aratămi cum a rămas viaţa ta la fel ca înainte de copil. Te provoc, haide, aratămi cum.

– Lasă-l doarmă singur în pătuţ, chiar dacă plânge. doar o tacă la un moment dat.

Înseamnă nu ştii cât şi cum poate plânge un nou născut.
Părinţii abordează diferit problema aceasta. Unde va dormi bebeluşul, împreună cu mama, cu amândoi părinţii sau în propriul pătuţ?
Şi nu e simplu deloc, căci cei mici nu adorm ca în reclamele cu bebeluşi. Cu muzică de leagăn, lumină difuza, mâna mamei care coboară uşor şi-l mângâie pe creştet, în timp ce bebe închide ochii şi adoarme cuminte în pătuţ. Nu ştiu dacă există noi născuţi care adorm aşa, iar dacă există, le invidiez mamele, la sânge.

De cele mai multe ori mamele preferă aducă bebeluşii în patul lor, pentru e mai puţin obositor atunci când alăptează. Dacă bebe e în pătuţul lui, mama trebuie se ridice din pat, bebe e ridicat şi el, după alăptat trebuie întins din nou la locul lui, fapt ce rezultă cu trezire, proteste, plânsete, adică o mamă şi mai obosită. Pe când dacă bebeluşul e lângă mamă, se poate servi singur, iar mama poate dormi în continuare. Desigur fiecare familie decide varianta care i se potriveşte mai bine.

– Dă-i mănânce sau măcar guste puţin, nu vezi îi e poftă?

ne înţelegem, bebeluşul nu ştie eu înfulec mici cu muştar, nu înţelege conceptul de hrană solidă, de gusturi diferite, pentru simplul motiv nu le-a încercat încă, aşadar e imposibil -i fie poftă. Copiii nu au nevoie de hrană solidă până la şase luni, în situaţii speciale la cinci sau cinci jumătate, şi atunci doar la recomandarea pediatrului.
Bebeluşii sunt curioşi, pe măsură ce cresc se vor uita la tine când mănânci, când te îmbraci, când dai cu aspiratorul, asta nu înseamnă o -l pui pe el cureţe covorul.

– Nu-i da suzeta, o tragă de ea până la patru ani.

Dacă îl linişteşte, poate o molfăie până când vrea. Dacă tace atunci când nimic altceva nu îl calmează, îi mai cumpăr încă trei. Copiii renunţă la anumite obiceiuri sau obiecte, fix atunci când sunt pregătiţi. îi obligi o facă mai devreme, îi sperie. Încă n-am văzut niciun adolescent pe stradă cu suzeta sau degetul în gură, deşi sunt sigură mulţi dintre ei le-au folosit când erau bebeluşi.

Dintre toţi cei care mi-au dat sfaturi după ce am născut, cele mai enervante au fost cele primite de la oamenii care încă nu au copii. Pe principiul, copilul meu, regulile mele, am ales fac întotdeauna cum am simţit e mai bine pentru noi.

Tu ce sfaturi haioase sau enervante primeai?

P.S. “Dosar de Mama” e şi pe Facebook

 

Nasterea lui Iris

stork Cu o noapte inainte, n-am dormit. Lesne de inteles de ce. A doua zi urma sa plec la spital cu burta sub tricou si sa ies din operatie, hopa, da, mama. Mama cuiva. Eu sa fiu mama unui copil. De cand am aflasem vestea ca vom avea un bebelus, si pana cand am nascut, am trait un sentiment puternic de incredibil ca in mine creste o fiinta adevarata, una cu maini, picioare, unghii, par si cu tot ce-i mai trebuie.

Trecusera deja doua luni de cand toata lumea imi ura nastere usoara, si de fiecare data ma pufnea rasul. Auzi acolo, pfff, nastere usoara, imi imaginam cumva sarcina ca pe o stare semi permanenta care se va sfarsi cand ma voi simti eu pregatita, nicidecum atunci cand va fi natural sa se intample, la finele celor patruzeci de saptamani.

Ziua operatiei o stabilisem impreuna cu medicul (aici v-am povestit de ce), sarcina era la termen, ajunsesem la 39 de saptamani si 4 zile. Iris nu dadea nici un semn ca doreste sa iasa din adapostul ei, si mi-am imaginat ca trebuie sa-i fie bine acolo si ca se simte tare confortabil.

Era cald, inceput de septembrie, ultimele doua luni din sarcina trecusera in canicula, nervii imi erau intinsi, apropierea zilei x imi dadea palpitatii serioase. In dimineata zilei respective nici M nu era in stare mai buna decat mine, il indemnasem sa manance ceva inainte sa plecam la spital si ma uitam cu jind in farfuria lui. Doctorul ma rugase sa nu mananc inainte de operatie, asa ca eram usor flamanda. Asadar e lesne de inteles ca ne-am ciondanit, cu doar patru ore inainte sa se nasca Iris, pe urmatoarea schema:

– Ti-e pofta, vrei sa mananci si tu?
– Stii bine ca n-am voie sa mananc inainte de operatie, de ce ma mai intrebi?
– Pentru ca te uiti asa in farfuria mea.
– Asa, si?
– Si nu pot manca daca te holbezi in felul asta la mine.
– Ce probleme mari ai tu, bietul de tine nu poate sa manance pentru ca se uita gravida la el. Eu nu pot sa mananc pentru ca ma duc sa nasc. Ma duc sa ma taie. Vai de mine, ma duc sa nasc! Si pe tine te deranjeaza ca ma uit in farfuria ta. Sau poate nu vrei sa-mi dai?
– Cum sa nu-ti dau? Haide, nu vrei si tu putin? Sigur nu-i bai daca mananci doar un pic.
– Nici macar n-asculti cand vorbesc, ti-am spus doar ca n-am voie. Tii minte de ce? Pentru ca merg sa nasc, da peste cateva ore o sa nasc si tu stai linistit si mananci si acolo o sa stai linistit pe hol, etc, etc, etc.

M este, slava cerului, o persoana calma, si a stiut sa lase gravida din mine sa se manifeste, in speranta ca asta ma va ajuta sa ma linistesc.

Din fericire, starea mea s-a schimbat de indata ce am plecat de acasa. Eram cu adevarat calma, ma gandeam doar la ea, la faptul ca in cateva ore va face cunostinta cu o noua lume, cu mine, cu tatal ei, ca trebuie sa o intampin linistita si ca totul depinde de felul in care gestionez emotional momentul.

Abia atunci , la finalul sarcinii, in drum spre spital, am acceptat cu toata responsabilitatea, faptul ca urma sa devin mama si ca in scurt timp o voi tine in brate pe fiica mea.

La spital, in timp ce bataile inimii ei erau monitorizate, imi mangaiam burta si o rugam in gand pe ea sa nu se sperie cand o vor scoate, sa nu se sperie de zgomot, de lumina si frig, sa nu se teama cand o vor desparti de mine. Sa nu creada nicio clipa ca am plecat sau ca m-a pierdut, sa stie ca ma gandesc la ea in fiecare secunda si ca mi-o vor aduce curand. Stiam ca vom fi bine amandoua, simteam ca nimic rau nu se va intampla, insa faptul ca venea pe lume prin operatie, imi aducea iar lacrimi in ochi.

Dupa ce mi-a fost administrata anestezia, mi-am ridicat un picior pe masa de operatie, pe-al doilea n-am mai reusit. Acum incepe, m-am gandit. Intinsa pe spate, asteptam, vorbeam cu ea in gand, ii sopteam acelasi lucru la nesfarsit: “nu-ti fie teama, sunt aici”. Ascultam, imi imaginam ca in curand va plange, voiam sa fiu sigura c-o aud, ca nu cedez somnului care-mi dadea tarcoale.

Si am auzit-o, tipa tare si clar, iar eu nu stiam daca e ea sau daca se mai nastea si alt copil pe-aproape, eram confuza si zambeam, aveam lacrimi in ochi si-mi era somn. “Nota 10” am auzit. “3,500 kilograme si 51 de centimetri” imi spunea medicul. “Felicitari”, aveti o fetita frumoasa si care tipa foarte tare”.  O asistenta mi-a adus-o in dreptul capului, am reusit sa vad doar un scutec de panza in care era ea invelita si dusa a fost.

In salonul post operator mi-am dus mana la burta, voiam parca sa ma conving ca am nascut-o. Burta era considerabil mai mica si-atunci am trait un adevarat sentiment de panica. Copilul nu era langa mine, burta disparuse, m-am simtit absolut pierduta pentru scurt timp.

Curand asistenta a venit cu trei bebelusi, unul din ei era Iris. Era singura care nu plangea si avea ochii deschisi. Cand am primit-o in brate, se uita fix in ochii mei, stiam ca nu ma vede, dar nimic nu ma putea convinge ca nu m-a recunoscut. Semana perfect cu M, si astazi tot fix ca el arata.

Eram pentru prima data mama si fiica, eu si ea, amandoua. Imi amintesc ziua in care am nascut-o de parca a fost ieri, cu aceeasi intensitate de fiecare data. Ziua in care eu am devenit mama.

Povestea ta cum suna?

Sursa foto: www. iconshut.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Socializare cu mama din parc

2moms

Nu mi-a fost niciodata usor sa imi fac prieteni noi si nici nu m-am simtit vreodata confortabil sa stau la povesti despre vrute si nevrute, cum reusesc altii cu atata naturalete si usurinta. Daca l-ai asculta pe M, ti-ar zice ca sunt salbatica. Desigur ca exagereaza, insa cuvantul descrie binisor faptul ca sunt putin cam pretentioasa la oameni si nu-mi fac prieteni usor. Marturisesc ca acest fapt nu constituia un impediment in viata mea.

Asta pana sa devin mama.

Pana sa stau zile intregi in casa cu un bebelus plangacios si sa-l astept pe M cu sufletul la gura sa revina de la serviciu, ca sa schimb o vorba cu alt adult. Pana sa-mi doresc sa pot purta o discutie si cu alt adult in afara de M.

Daca intampini aceeasi problema, afla ca am solutia.

Vara, parcurile sunt pline de mamici care imping carucioare cu prunci mai mici sau mai mari. Multe dintre ele nu sunt insotite de tatici ca doar trebuie cineva sa produca si bani de scutece, nu-i asa? Si cred ca mai toate vor sa socializeze pentru ca majoritatea stau acasa singure cu copiii cat timp sotii lucreaza. Cea mai simpla metoda sa “agati” o mamica e sa te opresti langa carucior si sa spui:

– Vai, ce fetita frumoasa/ baietel frumos. Cum te cheama bobocel?
Intrebare la care bebelusul fiind in incapacitatea de a raspunde, o va face mama pentru el.
– Ma cheama Raducu.
– Buna, Raducu, pe mine ma cheama Irina, o sa spui tu in numele puiului tau.
– Cate lunisoare ai tu, Irina?

Si uite-asa o sa continuie dialogul imaginar intre cei doi bebelusi in timp ce tu si cealalta mamica ati stabilit contactul. Apoi te uiti la carucior, sa vezi daca are geanta “cu de toate” , daca are sticluta cu apa pentru bebe, crema de protectie solara, palarie de soare, toate lucrurile alea care-ti transmit ca e o mama responsabila.

Pana sa te dezmeticesti, te afli intr-o plina discutie despre cat de des face caca bebelusul ei, cati dinti are al tau, daca zice vreun cuvant, daca i-a introdus conopida in alimentatie si inca multe altele. Vei descoperi o placere noua, aceea de a impinge caruciorul in tandem cu alta mama, in timp ce schimbati impresii despre bebelusie.

In scurt timp vei cunoaste toate mamicile din parc, vei primi informatii utile de la majoritatea, vei stii numele fiecarui bebelus si viata iti va fi garantat mai colorata.

Tu ti-ai facut prieteni in parc de cand esti mama?

Sursa foto: www.mom365.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Biscuiti simpli pentru bebelusi

11815977_10153479616459876_1756167468_n

Pentru ca in perioada asta stam mai mult pe-afara, si uneori Irisului meu i se face chef de rontait ceva, am copt niste biscuiti numai buni de pus la pachetel. Simplu de tot de facut, nu dau batai de cap, nu cer pricepere in bucatarie si pregatirea lor nu necesita decat doua, trei ingrediente.

Se ia o banana foarte, foarte bine coapta, ca alea la care te uiti si nu stii ce-ai mai putea sa faci cu ele, dar nici sa le arunci parca nu-ti vine. Se storcoseste banana respectiva, si se adauga fulgi de ovaz, cat cuprinde. Adica pana capata consistenta un aluat destul de ferm sa poata lua forma de bile. Pe care le turesti intre palme, in forme de biscuiti. Se dau la cuptor pentru aproximativ douazeci de minute. Nu ma intreba la cate grade, ca n-am cuptor d-ala smecher. Pam, pam! Asta-i tot!

Daca vrei, poti adauga si alte fructe, eu am pus pentru aroma si o piersica, fara coaja.

Sau le poti pune mot o stafida.

Sunt numai buni pentru rontatit si molfait, garantez ca murdaresc bine bara din fata de la carucior, inelele de la sling, insa se si curata usor. Bebelusul va fi ocupat si multumit, tu mandra si fericita ca nu i-ai cumparat din comert, cea mai buna mama din lume.

Tu ce biscuiti faci pentru bebelus?

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl